despre 2015 si lecțiile sale

Sunt ani de neuitat. Și ani de uitat definitiv. Bate vînt de sfîrșit de an, se aude zvon de Crăciun, se pregătesc cuvinte meșteșugite, se afișează zîmbete largi, de Sărbatori…

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu simplu, sincer, incomod. Dar, de bun simț și necesar, căci în oglindă e alt om și uneori nu ne mai recunoaștem. 

2015. Un an cît o viață. Un an cît un munte pe umeri de Atlas. Un an capricios ca o femeie frumoasă. Un an cît un drum fără sfîrșit, fără cale de-ntoarcere. Sunt omul care mai crede în oameni. Pînă la capăt și înapoi. Cu resurse infinite de naivitate și optimism. Pentru care o vorbă cîntărește cît un jurămînt. Iar o promisiune calcată, cît o moarte.

2015 a fost un an copleșitor. Lumină și întuneric. Un an al contrastelor. O luptă continuă între bine și rău, între ce se cade și ce ne dorim, o ispită și o renunțare. 2015 a stat sub semnul drumurilor. Drumuri întortocheate, drumuri de munte prin viscol și zăpadă neîncepută, drumuri de mare cu zîmbet la fereastră și muzică bună ca o zbatere de aripă frîntă, înainte de vreme, drumuri în nisip, șterse de valuri furioase sub țipăt de pescăruși. Drumuri încheiate brusc, fără preaviz și uitînd de promisiuni niciodată împlinite. Drumuri abia desenate, timid, în nopți luate cu-mprumut, cînd nici tăcerea nu-i de-ajuns, nici vorbele nu-și mai au rost, căci cine ești tu și cine sunt eu? Ce simte și nu spune? Unde e curajul ? Ce e dincolo de conveniență?

Camino de Santiago, atît ar fi de-ajuns să spun despre 2015. Am ars pînă la capăt, dincolo de orice teamă, cu credința că nimic rau nu mi se poate întîmpla…am pierdut prieteni și oameni dragi, am ars punți pe care le credeam întinse pînă la sfîrșit. Am aflat cît doare dezamagirea și cît de amar e să scrii dragostea pe nisip. Am învățat că dragostea nu e monedă de schimb. Am învățat să spun “rămas bun” privind drept în ochi care mint și să strîng amical o mînă care n-a fost niciodată a mea. Am învățat să spun ”te iubesc”, fără să aștept nimic în schimb. Să zîmbesc senin, mai ales atunci cînd în piept se zbat lacrimi neșterse de anii care trec, oricum. Am crescut.

2015 a fost anul în care mi-am dorit tot. Iar “totul” a avut forme fascinante, aromă și gust, a lăsat urme adînci, o tristețe blondă, amintiri de nepovestit vreodată. A fost o primavară verde și crudă, a fost o vară cu valuri năucitoare, în care m-ai ținut de mînă, fără teamă, a fost o iarnă albă, la o cabană în munți, o toamnă apăsătoare și plînsă  în tăcere. Căci, poate, nu mai sunt cuvinte…

A fost un an bun. Un an crucial. După care, nimic nu va mai fi la fel. Nici eu, nici ei, nici noi. Un an care m-a învățat că nimeni nu e singur, dacă are un strop de credință. Un an pentru care sunt recunoscătoare – pentru lecții, pentru greu, pentru dragoste, pentru oameni, prezenți sau duși, pentru putere și sensibilitate, pentru zîmbet și lacrimă, pentru lună și soare, pentru fiecare răsărit și toată speranța cuprinsă în el…

Și după ce toate se vor fi trecut, rămîne o întrebare, pe care Miha mi-a adresat-o firesc, într-o sîmbătă fabuloasă cu cer senin, o întrebare la care, cu sinceră mirare, încă nu am raspuns……"și tu, tu, ce-ți dorești pentru tine?!"

Vine o zi...

E un timp pentru intrebari. Si vine o vreme pentru raspunsuri. Cand te gasesti tu cu tine, dezgolit de false impresii si vagi inchipuiri – mai pui o masca sau iti asumi autenticitatea, mai mergi o vreme in deriva sau stai drept, privind inainte, cu speranta sau realism.

Noiembrie e luna mea. Asa cum luna e a mea, uneori. Si mi-s dragi amandoua. Pana la lacrimi, mi-e draga viata…a mai trecut un an si tot nu am raspuns la intrebarea ”ce-ti doresti de ziua ta?” Imi doresc ce-mi doresc in fiecare zi, un zambet, o vorba buna, un cantec. Sanatate, pentru mine si ai mei. Liniste. Iertare. Iubire. Oamenii dragi mie aproape, pe covorul din sufragerie. Vise noi. Speranta. O dragoste mare. Un pic de soare. Si ceva senin…

Am avut in anul din urma, cam tot ce mi-am dorit. Universul a fost un bun ascultator al dorintelor mele, imposibile sau haotice J - ceea ce nu e neaparat un lucru bun. Am invatat astfel ca nu tot ce-ti doresti e ceea ce ai nevoie. Ce pare sau ce ne dorim sa fie si ce este, de fapt, sunt 2 lucruri total diferite, mai ales cand vine vorba de oameni. Ca zambetul se poate sterge intr-o secunda, lasand loc unei tristeti adanci. Am invatat ca lumea nu se invarte in jurul nostru, oricat orgoliu am avea in dotare. Ca singuratatea e uneori o binecuvantare, atata timp cat nu uitam ca bucuria vine din lucruri marunte si uneori de la oameni… 

Am trait anul acesta o viata intreaga, cu bune si grele. Agonie si extaz, bucurie si durere pana la cer si-napoi, intr-un vartej nesfarsit, pana la capatul lumii si-napoi…si totusi, sunt vie. Am o inima care inca bate si simte. Sperante. Iubire. Iertare.

Fiti langa mine, atat cat se poate. Cand si daca se poate. Pentru ca daca sunt astazi, asa buna si rea,  sunt pentru ca si voi faceti parte din viata mea, fiecare cu o poveste si un loc, altfel. Si e nevoie de atat de putin, sa fim fericiti… Iar pentru asta, sunt recunoscatoare si va multumesc! 

Scrisoare unui suflet pierdut

Suflete, te-ntorci acasa !

Asa ti-am spus odata, demult, intr-o zi de vara pustie. Suflet gol, nebun de dor.

Te privesc tacut, intr-o oglinda ingalbenita de vreme, cu rama de lemn roasa pe alocuri de carii flamande. Nu mai stiu unde esti sau de ce-ai lasat in urma o usa deschisa. Nu am mai stat de vorba demult. Ca 2 batrani garboviti, asezati pe cioate de lemn, intr-o ograda imaginata, la umbra teiului  ce-si scutura arome de toamna venita prea devreme. In tihna.

Ce mai faci ?

Nu-mi raspunde, ai ochii tristi si ma privesti absent, de parca nu-mi mai apartii, privire ratacita, de sfarsit de lume. Dincolo de negura, banuiesc nespusa o poveste si multe lacrimi necurse. Hmm, ce mult timp a trecut. Iti amintesti, cand ne-am cunoscut, cat freamat si neastampar, cata bucurie si pofta de viata. In bratele tale, incapea o lume intreaga. Toata speranta, zambetul intreg, caldura pentru doi. In fiece cotlon, o emotie, pitita sub gesturi delicate, de o precizie cautata.  

Ma-ntreb ce-o fi cu tine. Unde te-ai ratacit? Ce ti-au facut ? De ce nu mai zambesti ? Nu mai ajung la tine, nici cand te tin in palmele reci. Stai drept, lucid si ingandurat. Un pas, inca unul, cauti o cale sa te strecori pe furis, intr-un loc care nu te mai incape si nu-ti mai apartine de mult, prea stramt si prea intunecos. Ne masuram indelung, in aceeasi oglinda ingalbenita, tacerea asta nebuna, de o parte si de alta a haului dintre noi, ce poarta nume de viata.

Suflete, nu te mai intoarce !

Nu stiu cine esti sau de ce. Ce vrei sau de ce. Nu te-ntreb, nu ma-ntreb. 2 straini, pana la sfarsit

Camino de Santiago - Drumul spre tine - Povestea mea

Pentru unii, drumul către sine înseamnă o rugăciune, o carte, o încercare sau o privire a celui iubit. Pentru alţii, calea către propriul eu este chiar drumul. Camino de Santiago este un drum de pelerinaj de peste 1000 ani, fiind al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma, drum pe care au pășit regi, împărați și părinți ai bisericii, precum Francisc de Assisi, principele Felipe, moștenitorul tronului Spaniei, actorii Anthony Quinn și Shirley Mclaine, scriitorul brazilian Paulo Coelho. În zilele noastre, zeci de mii de pelerine străbat acest drum, cu credință, interes si dorință de autodepășire.

Camino de Santiago este o Cale foarte vie întreţinută de trăirile, povestile şi amintirile fiecărui loc şi ale fiecărei persoane care a fost sau care va veni. Aici există continuitate și o curgere a timpului specială. Pe Camino amănuntele sunt mult mai importante decât în viaţa obişnuită, totul se amplifică, totul se limpezeşte şi te trezeşti în faţa ta.  Drumul acesta  este o întâlnire cu tine şi cu trecutul tău care te însoţeşte la tot pasul, devine astfel un drum în memorie, după care nimic nu mai poate fi la fel. 

Mărturisesc cu modestie că sunt unul dintre acești pelerini. Care au parcurs 750 kilometri pe jos, cu emoție, cu credintă, cu sperantă. Cu gîndul că voi găsi liniștea, pacea cu sufletul meu. Un om simplu, care iubește oamenii. Care iși dorește să vadă lumea. Să cunoască, prin orice mijloc. Să schimbe ceva în universul propriu. Să lase ceva în urma trecerii sale.

Astfel, s-a născut o poveste. O poveste nu despre mine, omul cu o experiență de viață altfel, ci despre drumul sinuos și aspru către sufletul nostru, către împăcare, către iertare. Un mod de a descoperi că dragostea poate fi Calea. O poveste despre oameni și poveștile lor. O poveste care răspunde la întrebarea “de ce eu?!” 

Cartea se numește “Drumul spre tine” și a apărut în luna septembrie la Editura Cetatea Doamnei Piatra Neamț. Ea va fi disponibilă la vînzare la Libraria Cetatea Doamnei din Piatra Neamț; pentru cei care nu sunt din Piatra Neamț, cartea se livrează doritorilor, prin curier/poștă, în urma unei comenzi transmise prin email (gianina.paun@gmail.com) sau comentariu pe acest blog.

Tedx BACAU 2015 - Human Nature

Asa cum stim, prima data e de tinut minte, intr-un fel sau altul J. Pentru mine, prima data la Tedx a fost memorabila, la superlativ. Mult asteptata editie Tedx de la Bacau a venit intr-o zi de nastere a prietenei mele, Flori si in compania unei femei fascinante, Mihaela, dupa o zi inedita, desi contra cronometru. La 13.45, trecute fix, am ajuns, in sfarsit la Centrul de Afaceri si expozitii, lume multa, lumina si un freamat placut domneste pe holurile elegante..

Tedx Bacau incepe in 5 minute…noi tropaim de emotie si nerabdare in sala, ca niste copii. Voluntarii alearga intr-o parte sau in alta, se asaza microfoane, camera de luat vederi, flash-uri, cate un selfie pe ici pe colo, muulti tineri, zumzet, se inchid si se deschid usi. 4, 3, 2, 1….Incepe !

O seara magica incepe cu o poveste. Suntem suma povestilor pe care le traim sau le ascultam. Alexandru Glod spune si ne indeamna sa credem si sa spunem povesti. Pentru ca si altii s-ar putea sa treaca prin ce trecem noi, pentru o poveste adduce si empatie, incredere, speranta…

Mircea Serediuc spune ca oamenii se desavaresc prin iubire. Cresc, se transforma, se daruiesc prin iubire, indiferent ca e vorba de iubirea fata de natura, fata de oameni, fata de sine. Zambiti si faceti voluntariat, daruiti zambet si o vorba buna, faceti ce aveti de facut, caci nimeni nu va face asta in locul vostru.

Performanta. Determinare. Organizare. Andrei Rosu. Fiecare zi este o miniatura a vietii. Asa ca alege obiective mari, concentreaza-te pe ceea ce vrei sa obtii, inventariaza-ti obiectivele si schimba agenda, fa un pic de ordine si vei avea timp pentru toate. Mai ales daca te trezesti de dimineata…

Magitot. Magie si charisma, hohote de ras si multa energie.

Alexandra Marcu, tinerete, tenacitate si profunzime…ne spune ca muntii nu pot fi cuceriti. Vorbeste limpede, cu maturitate, despre munti si vulcani, piscuri atinse impreuna cu tatal sau. Un sfat de tinut minte, fii eroul copilului tau…

Timotei Rad, de profesie calator cu autostopul J. Limitele nu exista decat pentru cei ce cred in ele. O poveste aproape incredibila, 200000 km si o lume intreaga, pentru ca a calatori inseamna si a iubi.

Cristiana Stancu. Dincolo de imagine, exista un om, sensibilitate si delicatete. Blandetea artistului ce picteaza icoane. Puterea omului care stie ca  lupta este doar cu tine, cu limitele pe care trebuie sa le depasesti. Cand stii cine esti, stii ca poti face orice. Doar ai incredere!

Adrian Colibaba, medic, ne spune simplu, cat e de important sa oferim, ajutorul potrivit, la momentul potrivit. Pentru ca timpul are alta valoare pentru fiecare din noi, pentru fiecare situatie in care ne aflam.

Stefan Marius, mentalist. Pasiune, antrenament, prestidigitatie, in mai putine cuvinte, trucurile nu au varsta.

Eliza Nitescu si o metafora – viata ca un colier de perle, false sau veritabile. Cat de mult iti doresti un anume lucru ? La ce esti pregatit sa renunti pentru a obtine acel ceva? Cat valoreaza ceea ce faci, pentru tine, pentru altii ? Cat pretuiesti, ceea ce ai, aici si acum?

George Balta, campionul pentru care nu exista trebuie. Pentru care exista vreau sau nu vreau. Care ne indeamna sa apreciem viata si frumusetea ei, sa ne bucuram de fiecare lucru, oricat de neinsemnat ar fi...

Vali Racila incheie o seara de o intensitate aparte. Cu muzica, pentru ca e limbajul universal, care ajunge in fiecare suflet, cu vorbe calde si umor fin, o chitara de tabla si o inima maaare!

Ce este pana la urma natura umana? Cine suntem noi, cum credem, cum simtim si cum actionam? Care sunt limitele noastre, si cum le putem depasi?

Intr-un fel sau altul, vorbitorii au amintit de parinti, de rolul lor in devenirea fiecaruia, cu emotie, cu recunostinta, cu dragoste, cu o intamplare haioasa sau cu o lacrima in coltul ochilor, pentru mama sau pentru tata. Am ras si am plans, alaturi de povestile lor, care pot fi sau sunt si ale noastre. Am apreciat simplitatea, naturaletea, autenticul. Intensitatea emotiilor, alaturi de oameni frumosi in sensul cel mai curat al acestui cuvant.

Exercitii simple, spune celui de langa tine ca stii prin ce trece; spune “te iubesc”, daca asta simti, fara ezitare;  fixeaza-ti in agenda un obiectiv si tine-te de el…

Mi-am luat acasa cateva sfaturi, idei pentru zilele care vin. Pentru ca sunt perioade in care, oricat de greu mi-ar fi, se intampla ceva si intra in viata mea acei oameni si acele intamplari care imi aduc aminte ca am voie si trebuie sa fiu eu, sa nu renunt, sa visez inalt si departe, pentru ca lucruri minunate se pot intampla…

Nu stiu cate nopti nedormite, cat efort sau stres, cata munca sau cate cearcane stau in spatele organizarii unui astfel de eveniment, pentru ca voluntarii inca zambeau, desi pareau ca plutesc, la final.  Dar stiu ca efortul lor a fost rasplatit de bucuria celor din sala, de ropotele de aplauze, de spectatorii ovationand in picioare, atunci cand Cortina s-a lasat peste atatea povesti de tinut minte.

Asa ca eu, un simplu spectator, ma inclin si spun: Multumesc tuturor, pentru inspiratie, pentru speranta, pentru bucuria de a fi ! Jos palaria !

Aventura in Bucegi - calatorie finala bronz

Pe principiul “nici o aventura fara emotii”, excursia de calificare a finalistilor de bronz de la Be Great Bacau a inceput cu aventuri cam cu vreo 2 saptamani inainte…data, traseu, cine cu cine pleaca, daca pleaca…intrebari fara raspuns :). Si totusi, daca exista vointa, Universul se aliniaza, cursurile se tin atunci cand trebuie, fie si la urgenta, iar plecarea e vineri dupa amiaza, chiar daca Gianina intarzie (e 25 ale lunii, declaratiile trebuie depuse, site-ul Ministerului de Finante nu merge, internetul a picat, toate semafoarele-s rosii etc). Ploaia e cu noi, nici nu se poate altfel, suntem pregatiti pentru orice – ne imbarcam in masina, 4 tineri si 1 adult (responsabil). Ora 19.00, pfuii, se-ntuneca devreme, incepem cu o cafea si cu o mare aglomeratie in trafic. Oituzul e la locul lui, mai intunecat si mai pustiu ca niciodata. Muzica avem, boxe avem, veselie, Alex vrea filme de groaza…pentru asta, le promit o excursie in Ceahlau, pe luna plina, la lumina frontalelor. Ajungem la Busteni, e noapte si ploua, pensiunea e primitoare, primesc o camera imensa si nu visez decat somn, n-am mai dormit calumea…oare de cand ?! Copiii pun muzica…se pregatesc sufleteste pentru maine, cand vine Vali, evaluatorul nostru, care e déjà imbracat intr-o aura mai speciala.

Ziua 1 e o sambata cu speranta de vreme buna si cer senin. Incepe in gara, asteptand trenul de Brasov si celalalt grup, venind de la Azuga. Vali apare senin si calm, relaxat si dornic sa cunoasca tinerii – care zumzaie in cabana, pregatind, impachetand, reimpachetand, mai pune o oala, sa fie pentru gatit, mai pune si-un polar, daca e frig, mai pune o pelerina, ce sa faci cu foita asta?! A inceput sa ploua….buun, asa, dupa cum stim din Ceahlau,ploaia trece, aventura ramane. Deci, scoateti obiectele alea lucioase, gen busola, harta, notite, etc, sa vedem ce facem, azi maine. Copiii si-au facut temele. Cunosc traseele, marcajele, ce au voie sa faca si ce nu. Cu telefoanele alea sa vedem ce facem. Stabilim punctele de check-point. Ora de intalnire. Imi bate inima in piept, dar ei, cum or fi?! Un zambet si o nerabdare, cu totii, ce bine e sa fii tanar! Pleaca prima echipa, Alex, Vlad, Alexandra si Elisa….la 15 min pleaca si a doua, Codrin, Smaranda, Nico, Alin, Razvan si Catalin. Hai si noi ! E prima mea experienta ca Supraveghetor, de-adevaratelea, am un singur tel, sa stau cu ochii pe ei :). Ma tempereaza Vali, mai asteptam, supravegherea va fi la distanta, grupurile trebuie sa fie autonome. Buuun, ce faini oameni is ardelenii astia, asa asezati, de parca timpul arc urge altfel dincolo de Carpati.

V-am spus ca ploua? Adica…sunt atatea feluri de ploaie….dar aia cu picuri marunti si incapatanati, de care n-ai cum sa scapi, rece si sacaitoare, mai ales la munte este…unica. Drum lejer, povesti de viata, experiente de tinut minte, speranta ca schimbarea in bine exista si la noi – asta transmite Vali.  Ajungem la check-point. O pisica, o cafea, niste turisti cu rucsacuri de scoala si sticle golite pe jumate, la ora 10…Copiii aduna povesti de la turisti, determinate sa-si atinga obiectivele. Cineva, acasa, cred ca e cu gandul la ei, isi face griji si regret ca nu e aici, cu ei, sa-I vada cum au crescut :)

Mai urcam, mai vorbim, ne mai murdarim…ploaia e cu noi, in diverse cantitati. Alt check-point. Bucuria li se citeste in ochi, nu se lasa ei asa usor. Rucsacul e greu, traseul accesibil, ajungem pe coasta Dihamului, iesim din padure si din ceata si cerurile ni se dechid – un soare ascutit pe Acele Morarului, un puzzle de nori cenusii si o fereastra de senin ne lasa fara multe cuvinte, doar onomatopee. E atat de frumos.

Ne cazam, dormim, facem un alt traseu, fiecare dupa dorinta…se lasa ceata deasa peste Diham. Se spune ca foamea e cel mai bun bucatar – astfel incat incepe operatiunea “paste cu ton”, mancarea calda pe care tinerii trebuie sa o pregateasca. Pe balcon, Alex e paznicul oalelor cu paste. Fetele prepara sosul. Noi, in camera mare, ne prapadim de ras, glumele zboara dintr-o parte in alta, ca in tenis. Sunt gata pastele. E gata si butelia de la primus. E gata irosita sic ea de-a doua butelie (prietenii stiu de ce J ) sa ca cea de-a doua echipa se va descurca, apeland la improvizatie. Succes total, pastele excelente, nici supraveghetorul nici evaluatorul nu au suferit de foame – ceva durere de burta de la prea mult ras :D. Ce mai urmeaza? Somn…dar nu, mafia si muuuulta ploaie !

Ziua 2. “Unde sa pleci pe ploaia asta?” “Hai ca nu ploua mai tare ca in Ceahlau!” Ce noroc au avut copiii astia de pre-aventura din august :). Nimic nu-i mai sperie. De dimineata, trezirea, impachetatul, dupa ce Catalin ne prezinta un Lidl in miniatura in rucsacul lui, sunt uimita cate preturi stie omu asta :). Baie comuna pentru 8 oameni, ce fain e la cabana, unii viseaza la baie cu spuma si masaj… Ultimele fotografii, studiu pe harta si plecam, pe langa umezeala, avem si ceata deasa – ei pleaca inainte, noi dupa ei, nu inainte sa se intalneasca Vali cu dealul lui :). Traseul e usor mai provocator, pantele mai abrupte, mult pietris si muuult noroi, pantalonii tre sa aiba pete musai. Check point, ploaia se inteteste, Vlad vede urme de urs, ne regrupam, mai stam de vorba cu totii, schimbam impresii. Starea de spirit e buna, dar parca e prea multa ploaie. Alt check point, o sageata ascutita si acum stim cine e Alin si cine e Razvan, putem sa-I deosebim :). Un selfie si poza de grup, ce frumosi sunt !

Busteni e urmatoarea destinatie – facem discutia finala, tot pe ploaie, se impart carnetele de progres, felicitarile si imbratisarile de ramas bun. Zambesc cu drag, sunt asa tineri si inocenti. Mi-as dori sa iau de la ei entuziasmul si puritatea lor. Sunt obositi cu totii, dar glumesc mereu, fac haz de necaz si isi doresc sa revina pe munte – ceea ce spune totul. Nu renunta cand dau de greu, lucreaza in echipa cand e nevoie, sunt atenti la nevoile celui de langa ei si mai ales, pastreaza acele momente unice, pe care le numim amintiri. Sa va fie de bine Calatoria finala ! Sunt mandra de voi si va felicit, pentru fiecare pas inainte, prin noroi, pentru fiecare zambet, in ciuda ploii, pentru fiecare victorie, in lupta cu voi si confortul de fiecare zi !

Aventura din Ceahlau

 Dupa o vara incarcata, in care am tot strans dor de munte, m-am hotarat sa fug in Ceahlau, cautand liniste, are curat si energia aceea inexplicabila pe care doar acest munte mi le daruieste cu generozitate, de fiecare data. Dar, planul s-a schimbat in ultimul moment, dupa un telefon si propunerea de a merge cu “copiii” lui Dragos  in calatoria de antrenament in cadrul Programului Award. Mai bine, se anunta un traseu provocator, cu o portiune pe care nu o cunosteam. Exista plecare simpla, fara ceva dureri de cap, fara indoaieli, fara emotii, fara ceva agitatie ? Nuuu, ca altfel n-am fi noi si prea ne-am plictisi :)

 De Ziua Marinei, pe un cer senin si o caldura inabusitoare (vezi cursurile teoretice despre meteo), cu voie buna si entuziasm, am purces catre Durau, statiunea tineretilor noastre (ale mele, ca unii is inca tineri :), campingul unde o data pe an se Bate Toaca. Ne astepta o furtuna de vara neagra si furioasa, care ne-a ingaduit sa intindem corturile si sa facem cunostinta – dupa care s-a dezlantuit, amenintand sa ne transforme bietele corturi in locuinte lacustre – pe langa apa curenta(a se citi curgatoare) din fata cortului, baietii din cortul vecin aveau un lac, o pereche de bocanci plini, un cort cu fereastra catre cer si prelata lipsa.

 Dar, apa trece, corturile raman, asa ca hai sa vedem ce putem face cu hartile, busolele si toate ustensilele astea lucioase pe care le-am carat cu noi – ne adunam curiosi in jurul lui Dragos, care asaza harti lucioase, noi, colorate, explica, masoara, povesteste ce zi faina va fi maine si cum vom incerca sa biruim Ceahlau si limitele din noi. Hmmm, suna bine dar, ne asteapta Florin Sava la sediul Parcului National Ceahlau, sa ne spuna o poveste, sa ne initieze in tainele celui mai drag munte. Ne asezam cuminti pe fotolii, pe jos, fascinati de zambetul primitor si vocea calda a lui Florin – om care transmite dragoste de munte si respect pentru natura prin tot ceea ce spune si face – si privim minute in sir un film despre Ceahlau, istorie si prezent, permanenta si spiritualitate. Multumim Parcului National Ceahlau si celor de aici care ne sprijina mereu in actiunile noastre si ne ajuta sa fim mai aproape de natura si de frumos. Noaptea se lasa rece si umeda, aerul e taios, cum numai la munte e, oboseala si foamea isi fac simtite prezenta – lemnele sunt ude, focul nu prea vrea sa se aprinda, gratarul asta e deosebit de altele, mmm, parca nici micii nu-s asa cum ii stiam, noroc cu salata asta cu marar si cu tot ce am gasit prin pungi. Hai, lasati stelele in pace, noapte buna, ca mine la 8 fara un sfert, cu rucsacii in spate plecam in aventura…

 Da’ de unde….e nunta la Vanatorul, canta muzica populara de mama focului, asa ne imbogatim cultura muzicala, dimineata la 6 suna ceasu, sa facem rucsacul, ce mai luam cu noi, hmm, dar ce mancam ca parca nu ne-am saturat aseara… as zice ca merge si o cafea, hai in Durau, hai inapoi, hai o data cu aventura aia, ca imediat se ridica ceata si iese soarele!

 Durau – Fantanele – La morminte- Caciula Dorobantului – Panaghia – Cabana Dochia este prima parte a traseului, marcaj banda rosie, diferenta de nivel 1070 m, lungime 7.3 km, timp de parcurs 3h 30 min, dificultate medie. Cu obiectivele stabilite, cu ceva energie si entuziasm, cele 2 grupuri merg in pas alert si bifeaza punctele de check in fara problem, pauze de fotografie, de relaxare, de ascultat pietrele si de meditat cu ochii inchisi si zambete deschise. Foamea si norii cumulus amenintatori sunt o motivatie suficienta pentru a grabi pasul, pe ultima portiune.
Zambim, la vederea mesajelor desenate in praful drumului, ce frumos gandesc copiii acestia…! La cabana, mare aglomeratie mare, comanda 35, 42, 45, 47, ciorbe si cartofi prajiti si ce pofta de mancare !!  Si ce posete colorate si ce balerini cu imprimeuri leopard vedem peste tot, copii si mamici, tineri si batrani, echipati cu rucsacuri sau cu sacose de plastic, toti sunt cuprinsi de febra muntelui…care lasa urme de pet-uri si doze de bere pe toate traseele…

 Ne vedem scurt cu prietenii de la Iacomi, ne amuzam putin de ziua plina de azi si plecam hotarati sa dam piept cu norii, cu ploaia, cu vantul si cu oricine ne-ar sta impotriva – hmm, la somn nu ne-am gandit :) - Peisaje impresionante de jur imprejur, cateva picaturi de ploaie, un traseu nou pentru mine;

 Cabana Dochia – Piatra Lacrimata – Polita cu Arinis - Cascada Duruitoarea – Poiana Viezuri – Durau, marcaj cruce rosie, diferenta de nivel 1020 m, lungime 6.5 km, 3h 30 min – un traseu provocator, neasteptat de salbatic si cu putini turisti, cu ceva ploaie, inconjurati de tunete dar zambind si bucurandu-ne de munte si de cei de langa noi; pelerinele au fost puse la grea incercare, Cascada am regasit-o mai frumoasa ca nicioadata, dupa ani si ani.

 La ultimul popas, am schimbat cateva impresii…unii doreau chiar sa se intoarca, sa urce pe Toaca, altii, mai realisti, isi doreau un cort fara vedere directa la stele, sau macar cu prelata, pentru urmatoarea iesire – caci, peste toate, ne pregatim pentru urmatoarea plecare la munte, nu ? Cu tot ce ne trebuie, da, chiar si cu acel izopren :) !

 Obositi, dar zambind, cei 10 tineri ne-au inconjurat si ne-au imprumutat din energia si emotia lor, poate fara sa-si dea seama – m-am bucurat sa le fiu aproape, sa-i vad cum isi depasesc limita de confort, cum se straduie si nu renunta, nici un moment, dornici sa ajunga pana la capat, in ciuda ploii, a noptii, a lipsei de experienta, a greului. Le-as spune ca sunt mandra de ei si de felul cum au facut fata traseului de ieri. Ca sunt convinsa ca pot mai mult. Chiar daca astazi au ceva febra musculara, ceva oboseala, ceva bagaje de desfacut, ceva haine de uscat, ceva noroi in par. Maine vor zambi. Apoi poate isi vor dori sa cunoasca mai mult, din frumusetea muntelui, se vor intoarce, mai hotarati si mai siguri pe ei, cu increderea ca nimic nu le poate sta in cale, daca isi doresc suficient de mult…

Vara lui 2015

Iti mai aduci aminte de vara lui 2015 ?!

A fost o vara cum n-am mai trait vreodata. Cu aer de 2013, cand ne-am indragostit pe drumuri, fara sa ne cunoastem, cu dor de 2014, fragil si capricios, purtand pe umeri poveri inchipuite, croite stramb in lunile lungi de iarna. O vara nesfarsita, sub semnul drumului, al dorintei, al nevoii de apropiere. O vara torida, ce n-a lasat loc de ezitare. De speranta. Cu praf pe bocanci, peisaje de vis, inima usoara si curata de copil;

Cand cu totii ne-am transformat in copii rebeli, in razboaie efemere cu apa din parau sau pietricele colorate. Iti amintesti hohotele de ras ? Bucuria de nesters din ochii senini ? Si melodiile repetate la nesfarsit, la radio, la Folk sau in inregistrari, poeziile la ceas de seara, fredonate cu incapatanarea gandului hoinar ca, poate, trecem peste… nisip pe coapse… marea innebunita cu valuri uriase, cu plaje pustii sau intesate de oameni si corturi, unde stingheri, stau un el si o ea, el trist, rezemat de piciorul subtire, ea privind departe sub suvite roscate – impartasind o tristete sarata, tristetea mea, tristetea lor, tristetea noastra.

A fost o vara frumoasa, sub semnul stelelor si al viselor neimplinite, cu rasarituri in ceata si renuntari si reprosuri aparent fara sens. Cand s-au spart globuri de cristal si cioburi ne-au intrat in ochi. Cand am purtat pe tample rani. Si zambete ascunse sub pleoapele inchise. Cu furtuni ametitoare si uragane sufletesti. Cu seceta, in loc de caldura. Cu grindina, in loc de apa vie. Cu liniste si naucitoare prapastii, intre ganduri si suflete. Intensa. Unica. Ce nu se va mai repeta curand. Cand mi-a fost rau. Si mi-a fost bine. Si mi-a fost dor. Si am uitat. Si am iertat. Ca sa pot merge mai departe.

A fost acea vara, cand am pierdut emotia, dar am castigat sufletul…

Iti amintesti vara lui 2015?! Vara aceea, pe care n-o voi uita niciodata si pe care n-o vom putea spune nimanui…

Vara lui 2013 :)
Vara lui 2014 :)

Trofeul Albatros la Gura Portitei - soare, valuri, oameni

Trofeul Albatros. Gura Portitei. 

Dupa Cupa noastra, e cea mai asteptata iesire - ultimul weekend din luna iulie e dedicat albatrosilor. Gura Portitei e locul unde.mi doream sa ajung, de cativa ani - imi inchipuiam ca e un colt de rai, aproape pustiu, cu soare si valuri, cu pescarusi flamanzi si multa liniste, intre mare si delta...iluzia de liniste s.a cam risipit, la gandul celor vreo 200 participanti :). Dar mirajul a ramas...

La prima strigare lista Iacomi a numarat vreo 20 persoane, nimic neobisnuit :). Au urmat nelipsitele discutii, telefoane, liste, calcule, nelipsite la un drum asa lung - masini, vapor, muuulte bagaje, prima iesire cu copiii in Delta :). Si uite asa, s.a facut joi dimineata, intalnirea la muzeu, freamat si emotii, agitatie si muuuulte bagaje, noroc cu Robert care ne salveaza intotdeauna-i.am umplut portbagajul si.am purces. 

Totu.i drum...si pauze, de hidratare, de regrupare, de bataie cu apa, de cumparaturi s.a. Traditionala oprire la Macin city, unde le.am facut primirea albatrosilor :). La 4 jumate fix eram la Jurilovca.n port, in curtea organizatorilor....cu bagaje, liste si chef de sotii - cum sa te abtii de la bataia cu apa cand ai un furtun la indemana si e asa cald afara ?! Degeaba ne.am antrenat noi cu galetile, la Almas :)?! La 5 tre sa plece vaporul...puntea e plina ochi de bagaje, o movila mare in cate cine sa.si mai recunoasca ceva? Sunt toate ale noastre, doar impartim totul cum spune cineva. Nu mai pleaca vaporul, mai avem ceva vreme, forfota, agitatie, mai mutam niste masini, mai mutam niste sticle, cautam copiii....iaca vaporul, fix la ora 6 intoarce si baldabac, peste bord, este asaltat de barbati vanjosi care cara la bagaje, din toate partile. Femeile si copiii stau deoparte, asteapta acordul capitanului sa urce :) - ba nu, ioana, alexandra si copiii sunt deja in primul rand, in fata - copii descurcareti !

Plecam...de cand n.am mai mers cu vaporul, fie el si unu mic...e multa lume. Suntem toti. E un zambet larg pe fetele tuturor. Un soare stralucitor inainte de apus se oglindeste in apele verzi intunecate...ne lumineaza fetele, ne mangaie parul balai, ne face sa inchidem ochii si sa visam la un colt de rai. E Puiu cu noi...canta...e veselie si suntem cu totii, ce sa ne dorim mai mult?! Doar o ora jumate plutim...prea repede am ajuns. 

In port la Gura Portitei ne izbeste linistea...bagajele zboara iarasi neregulamentar peste bord, ne incarcam ca hamalii sub ochiul atotcuprinzator al Albatrosului si pasim nerabdatori spre coltul de rai promis. Nisipul e alb si fin si racoros in lumina inserarii. La 2 pasi freamata marea...nu putem sa ne aruncam direct ?! Nuu, mai intai sa punem corturile - avem locuri rezervate, primul venit, primul servit - doar ca gradina raiului are garduri de sarma - iar corturile noastre sunt putin in afara, la loc cu pietre si pamant proaspat nivelat :). Apune soarele rosu, usor flegmatic, in timp ce in tabara se aude boc, boc, boc, cuie in piatra, piatra in cuie, de.ar crapa piatra in patru. Ce inseamna sa fii mafiot....cu o bere aproape rece in mana, sa te uiti la ceilalti cum se chinuie sa.si intinda cortul...si apar musafirii, niscaiva tantari, cam timizi. Buuun. Ce facem? Casa avem, mare avem, plaja, nisip si o zi libera maine...n.avem foc, dar se mai intampla. Deci plaja, relaxare, somn

A doua zi....plimbare pe malul marii, pescarusi flamanzi si plaja pustie. Soare arzator. Nerabdarea de a te arunca in apa. In apa?! Sigur nu e namol? Cam tulbure si plina de alge in golful din fata taberei. Cativa curajosi fac baie. Ne luam inima in dinti si ne bagam picioarele in apa maloasa si cu valuri uriase. Tip cat ma tine gura. E rece. Si murdara. Si valurile imi baga apa in ochi. In urechi. In gura. Offf. Nu mai tip. Ma ia Flori de mana. Hmmm. Parca e mai bine. Valuri pana peste cap. Incepe sa.mi placa :). Copilul din mine e fericit.

La amiaza mergem in "statiune", adica la terasa. E multa lume. Bere rece. Chitara. Canta Puiu si Alex. Costica David. Suntem toti niste copii fericiti. E loc de zambete si relaxare. Gasim o masa de tenis, n.am mai jucat de ani de zile. Ne antrenam, hmm, uitasem ce mult imi place sa joc tenis. Apar si cativa albatrosi, incep meciurile :) - norocul incepatorului e la mine, nu ma fac de rusine. 

Plecam iarasi la baie, dincolo de golf, unde e curat si valuri si mai mari. Copii uitati de capul lor. Albatrosi relaxati. Nu prea stii care.s organizatorii, sunt printre noi, par sa se bucure de oameni si locuri. Vine vaporul celalalt. Se intregesc grupurile. A venit si Borca. Si CPNT. si alti prieteni. E bine. E seara. Sedinta tehnica...detalii. alte liste de facut :). 

Nu e foc dar e lumina. Se canta. Se aude marea in fundal. Se doarme pe nisip. Visam frumos sub cerul intesat de stele. Si gandul imi fuge la cerul meu de munte, unic si fascinant...marea nu.i de mine, e prea mare :). 

A treia zi....concurs. Crosul de la ora 8 se face pe la 9, dupa recunoastere si incalzire(de la soare). Mary e grozava, locul I e al ei. E greu pe nisip. Baietii alearga si ei. Bem cafeaua impreuna. Intram la testele teoretice. E deja f cald. Unde sunt copiii? Ne ascundem pe sub corturi cautand o umbra efemera. Cate echipaje suntem?! Minim 2 maxim 9 :). Se face amiaza. Mai e timp de o bere? Nu prea...baie?! Face cine poate. Cautam echipele prin camping, pe la terasa...ce viata au unii, sa stea sa cante, precum greierele, la umbra si la bere...ma asez si eu, ce, eu nu.s om :)?! 

Se aude fluierul arbitrilor. Haideti la volei. Ba nu, la fotbal. Ba nu, ca suntem in ambele echipe, nu putem juca si volei si fotbal in acelasi timp :). Fotbal pe asfalt. Volei pe nisip. Sunt portar. Mai apar...mai iau si goluri. Nu prea castigam :). La volei e competitie grea. Jucam cu albatros, ei sunt competitivi si cand organizeaza :). Serva lui Cosmin ne cam taie elanul. S.a terminat meciul si n.am prea apucat sa jucam. Data viitoare de.acum. Alte echipe. Alte meciuri. Soarele e necrutator. Toti visam la o baie...mai mananca cineva? Face max o salata...si noi tot mancam. Unde sunt copiii ?! Mai am o lista de facut si de strans niste bani....dar mai intai baia. Discutiile. Culturalul. Cum sa faci umorul, stresat fiind :))? Gata baia, vine proba surpriza. Surpriza...suntem doar 9 echipaje. Sirena e atractia acestei probe, asa ca fuga la pupat, in apa :). Rares nu se supara :p.

Dupa proba surpriza a albatrosilor....vine proba surpriza a noastra. Cu putina apa si cateva galeti, sticle, oale...ne.am ocupat de trecatorii din zona. N.au existat reclamatii, din cate stim. 

Ciorba de peste a fost excelenta. Le.a placut inclusiv tantarilor care ne.au cam nenorocit. Culturalul a venit si a trecut. Am ras cu pofta la sceneta celor de la Borca si de la CPNT. Umor fain si cantece frumoase. 

Din motive de plecare, premierea a fost noaptea tarziu. Era spre 4 dimineata cand am plecat la somn...cu regretul ca nu am prins nici un rasarit in Delta asta, care a fost de fapt mare :) . Ca nu s-a cantat destul. Ca nu am avut timp sa stam de vorba. Sa ne plimbam. Sa ne facem timp.

Duminica in zori de zi, am strans corturile, am carat bagajele, ne.am strans mainile si am plecat. Cu tot cu copii :). Cu ochii mici de nesomn, cu un zambet jn coltul gurii, cu soarele.n ochi si gandul la urmatoarea....a fost o altfel de delta, altfel ne.am simtit, locul ne.a cam fascinat, cred ca atunci cand nu sunt atatia oameni e si mai special. Le multumim albatrosilor pentru invitatie, pentru eforturi, pentru ca ne.au fost alaturi, pentru caldura si prietenie. Mai venim ;)

Trofeul Albatros Razim 2012  si fotografii 
Trofeul Albatros Parches 2013 
Trofeul Albatros Chilia Veche 2014

Ziua 27 - Finisterre - Ramas bun

"Adevarul e ca aici, la mare, totul se simplifica. Dispar lucrurile marunte care.mi imbacsesc existenta. 

Redescopar ca esentiale sunt Viata, Iubirea si Moartea. 

Restul e spectacol. Si, ce rost ar avea sa protestezi?! Nimeni nu ne.a fagaduit nimic la nastere !" ( Aventuri solitare - O. Paler)

****

Prima zi, dupa o luna, cand nu m.am trezit la 5 :), romanii plecasera deja cu primul autobuz spre Finisterre sau Muxia, nici ei nu stiau bine, in alberg e liniste si o atmosfera de hotel, oamenii beau cafea si citesc, in sala de mese sau pe canapele, in locuri special amenajate - e un loc perfect si pentru turisti, au si camere single, duble, triple, e ieftin si curat, aproape de centrul istoric dar departe de agitatia specifica acestuia. 

Fara graba. Asa am plecat, din nou, pe drumuri...la pas, pe strazile Santiago-ului, printre spanioli grabiti intr.o zi normala de lucru, turisti entuziasti si pelerini cu miile. Am gasit o cafenea departe de centrul istoric - eleganta si intima, cu parinti si copii, la cafea sau o prajitura.  Am baut o cafea in tihna, pe ritmurile melodiei The Unforgiven de la Metalica. Am umblat fara directie pe strazi, am respirat aerul de dimineata, am zambit celor ce se grabeau spre catedrala-astazi era ziua lor cea mare :). 

La amiaza, am plecat spre Finisterre...ciudat sentiment sa merg cu autobuzul, dupa atata amar de vreme - vad pelerinii intrand in oras, sagetile galbene, pe drum, caci El Camino merge pana la Finisterre, mi se pune un nod in gat si as vrea sa cobor...privesc pe fereastra, in gol si.mi vin in minte imagini din ultimele saptamani...
Eszter e deja acolo, mi.a rezervat pat intr.un albergue unguresc - 2 tineri au venit pe camino acum cativa ani, apoi nu au mai plecat, au cumparat aici o casa si au transformat.o in acasa, pentru unguri si cine mai vrea sa vina...e o casa adevarata, cu un living galben si primitor, cu scoici peste tot, camere frumoase si baie ca acasa...

Oceanul...unde e oceanul ?! La 5 minute de refugiu...mi.am invins tentatia de a merge intai pe plaja, cu rucsacul in spate. Intalnirea a fost simpla, de parca ne am fi cunoscut dintotdeauna. Nisipul fin si insinuant, fierbinte si neted, desi soarele abia iesise din nori, apa rece cat sa te trezeasca la realitate, o ceata amagitoare peste apele ce par una cu cerul - si culoarea, culoarea aceea care ti se lipeste de ochi si n.o mai uiti niciodata, verde smarald si negru petrol si gri, atatea nuante de gri...mergem pe faleza sa vedem Farul...ce dor ne era sa mergem. Porturile au o tristete aparte. De Minulescu. De adio. Zbatere de pescarusi rataciti.

Se spune ca, in timpuri de mult apuse, celtii mergeau pe Calea Soarelui (asa era cunoscut pelerinajul El Camino) si se opreau abia la Finisterre. Aici, pe Monte del Facho (247m), in locul unde acum se afla farul, celtii celebrau Soarele si faceau diverse ritualuri de fertilitate. Se presupune ca Templul fenician al soarelui, Arasolis ar fi fost tot aici.

Pe vremea romanilor, Oceanul Atlantic purta numele de Mare Tenebrosum, Marea Intunecata, si se credea ca aici este Capatul Pamantului :).
Dupa ce a fost descoperit mormantul Apostolului, traditiile crestine si pagane s.au amestecat. Santo Cristo de Fisterra, reprezentare crestina venerata in sec al XIV lea, sub forma unei statui de lemn, a cazut dintr.o corabie in timpul unei furtuni si a ajuns pe valuri la Finisterre. In prezent, se afla in biserica Santa Maria das Arenas.

Farul de la Cabo Finisterre are o inaltime de 17 m si a fost construit in anul 1853, lumina lui ajungand pana la 57 km departare, in larg. De la Capul Fisterra este dirijat circa 70% din transportul naval mondial.

Multe superstitii. Multe traditii. Ultimele dorinte. Lacrimi, multe lacrimi. Multi pelerini ii intalnim pe drum, vin direct de la Santiago cu rucsacul in spate. Ce bine au ales !  Farul pare desprins din alta lume, asezat pe un varf de peninsula, supravegheaza totul, ape, oameni, munte. Urcam pe munte, in cautarea unor pietre misterioase care implinesc dorinte :) - sunt prea obosita pentru a.mi mai dori ceva. Zarea se largeste, panorama te lasa fara cuvinte, iti taie respiratia...nu exista cuvinte pentru cata frumusete are locul acesta - salbatic si uman, simplu dar stralucitor, pustiu si cu o energie fantastica, te cucereste fara sa mai poti da inapoi. Si cerul si marea s.au unit intr.o imbratisare de culoare...albastrul nu e destul, verdele e inselator, albul aduce claritate iar griul contureaza in tuse groase o poveste fara de sfarsit. Coboram. A trebuit sa merg pana la capatul pamantului sa pot spune te iubesc. Aici poti pune ultima stampila,daca vrei, la km zero...the end, asa scrie pe ea :).

Stiti cum se intuneca dintr.o data ochii unei femei cand e foarte suparata ?! Din limpede devin tulburi si cenusii, prevestind o furtuna...pana sa ajungem inapoi in sat, asa si a schimbat fata oceanul - apele au devenit tulburi si cenusii, norii au coborat pe valuri si s.au facut una cu intinderea nesfarsita...unde e soarele ? Unde s.a dus seninul ?! Marea intunecata isi merita numele...

Finisterre e un sat de pescari. Cu multe blocuri. 2 biserici. Un colt de lume uitata parca. Unde uiti de tine. Si de toate. Daca ma pierd vreodata, aici ma voi regasi...Vama Veche, dimineata devreme cand e pustiu si numai soarele lasa loc de speranta. O stare de spirit e capatul pamantului. Rasufli usurat. Poti muri si poti invia. Dincolo de acest punct, nu mai e altceva. O usa se inchide definitiv si alte ferestre se deschid. Sa ducem ritualul la bun sfarsit...

Traditia spune ca, o data ajuns aici, trebuie sa faci baie in ocean. Sa arzi hainele cu care ai venit de pe drum sau ceea ce iti aminteste de ce ai lasat in urma, inainte de apusul soarelui. Toate astea pentru a fi un om nou....oricum, nu vei mai fi niciodata la fel. Focul arde. Purifica. Mistuie. Unde arde foc nu mai ramane decat cenusa. Catharsis...

Apune soarele. Langa o cruce, pe Costa Dal Morte, un foc mic palpaie incetisor. Oameni. Vin. Poze. Fiecare cu gandurile si dorintele lui. "Pacat ca nu vom putea niciodata impartasi, nimanui, ce am simtit, pe acest drum", spune Eszter. Asa simt si eu. Niciodata nu voi putea pune in cuvinte ceea ce simt....E o veselie stranie, cu lacrimi in ochi. De ce s.or rusina oamenii de lacrimile lor ?! De ce nu se rusineaza cand mint...? Ca atunci cand bei, sa.ti ascunzi tristetea sau teama. Si pari atat de vesel. Ard haine. Arde hartie. Ard amintiri. E aproape intuneric. Stranie lumina pe ape. S.a sfarsit.

Am invatat pe drumul acesta ca e atata bogatie, atata frumusete si atata iubire in jurul nostru, cat nu vom putea primi noi vreodata...oamenii tanjesc dupa iubire. Se imbolnavesc in lipsa ei. Dar le ia uneori o viata sa inteleaga ca doar daruind vor primi. Cersim iubire acolo unde nu e nimic. Ne multumim cu resturi si cautam in pustiu. Cand e atat de simplu sa daruiesti, sa te daruiesti, neconditionat. Intreg. Pe deplin.

Am ars pana la capat. Pana la capatul pamantului :). In final, suntem doar noi, fata in fata cu sufletul si cu constiinta noastra. Cu temerile noastre. Cu emotiile si sentimentele noastre. Cu putin noroc, cu cineva langa noi. E atata minciuna pe lume si atat de putin adevar. Nimeni nu stie ce e in spatele ochilor ce cauta mereu ceva, altceva. Nimeni nu stie ce e in sufletul oamenilor nici macar atunci cand il tii in palma, intr.un apus uitat de lume...Ce doare mai mult, tacerea noptii si freamatul valurilor sau tipatul ascutit al pescarusilor flamanzi ?!

Drumul acesta se incheie aici. Pe malul unui ocean intunecat si furios. In larg, o barca isi deschide panzele pentru plecare. Toti plecam. Nori negri si vant aspru. Nisip fin, neted si lucios, ii voi purta urmele o vreme. Fara regrete, fara suflete ranite, fara cale de intoarcere. Pentru ca am o inima de copil, usoara cat un fir de nisip. Despartirile au mereu miros sarat de mare albastra si maini inghetate. 

Ramas bun.