Retezat 2021 sau supradoza de vis

             

        2021 a fost anul marilor schimbări...de planuri.

Drumeția planificată pentru Retezat nu a făcut excepție, am mutat-o după mine, după alții, după concediu, după care a trebuit să o anulez din lipsă de weekenduri. Însă Universul & prietenii aveau alt plan, bine pus la punct și neschimbat, așa că...am purces.

Prima dată, la cumpărături și bagaje. La ce ajută listele de echipament, de alimente, de bagaje, de diverse? În cazul meu, ajută la a lua mai mult decât scrie pe ele, se pare. După bifat și debifat, jumătate din lucrurile esențiale la prima vedere a rămas acasă, rucsacul cel nou și a toate încăpător dovedindu-se înfrânt de numeroase lucruri strict "necesare" pentru cele 5 zile pe creste.

            După bagaje, am purces la drum – jumătate de țară eu, jumătate de țară cu ei. Jumătate din echipă a mers înainte, precum buzduganul zmeului, să caute loc bun de cort pe lumină, căci drumul e lung și noaptea grăbită, la sfârșitul verii.

(Anul trecut, am plecat din Retezat fără preaviz, alungați de furtuna neanunțată, după o tură mult prea scurtă - o tură fără glorie, fără vitejii, fără superlative. Altă dată, plecarea ar fi fost un eșec total, motiv de tristețe și regret – atunci, am coborât cu inima ușoară, împăcați, căci am învățat că muntele rămâne acolo cu cele 100 de lacuri albastre, cu vârfurile de granit ascuțit, cu lespezile acoperite de licheni, cu jneapănul verde smarald sau mușchiul delicat la atingere ca mătasea. Recunoscători pentru cât a fost. Încrezători că vom reveni.)

Încrezătoare am pornit și acuma, dar pe jumătate – căci îndoiala își face loc și sapă, măcinând în tăcere - dacă nu pot, dacă nu am echipamentul potrivit, dacă mă lasă genunchiul cel dureros, dacă fac vreo gafă, dacă nu mă potrivesc în angrenajul lor munțomănesc perfect funcțional, de atâta amar de vreme? Nu dau glas îndoielilor însă, dacă mă lasă pe drum? Dacă se îndoiesc și ei, la rândul lor, și sunt doar politicoși cu mine? Zâmbesc și mă încurajez singură, contrazicându-mă în discuții (inutile) despre vreme:

-       Ne plouă, dar de luni încolo ne uscăm.

-       Nu ne plouă, în turele mele nu plouă.

Îhâm, râde în barbă Universul – ai uitat că nu ești în tura ta? Chiar așa, pe tine cine te-a chemat, întreabă și Cristi, crescându-mi nivelul de panică precum nivelul apei la Barajul Gura Apelor...noroc cu cerul înțesat cu stele și magia strunelor de chitară nou-nouță...

N-a plouat.

Decât puțin, când am pus corturile. Puțin după ce ne-am așezat la focul pregătit special pe malul apei. Puțin după ce s-au pus băieții pe cântat. Și restul, după ce ne-am băgat la somn, vorba românului, după noi – potopul. Știți scenele acelea apocaliptice, când natura se dezlănțuie, norii se sparg și toarnă puhoaie peste lume, fulgerele crestează bolta cerească, iar tunetele bubuie a sfârșit? Când te simți mic și pierdut și aștepți să treacă, iar tot ce îți dorești este ca Noe să existe pe undeva, cu arcă cu tot, în caz că... Și a fost ziua întâi!

 Dimineața devreme, aud o voce lângă cort și nu, nu era Noe.

Am constatat că nu fusesem luați de furtună, ba dimpotrivă, băieții ne așteptau déjà cu cafeaua fierbinte, pe malul lacului aburind de cețuri, după care am pornit la drum, cocoșați de rucsacurile grele, dar colorate. Zilei ăsteia i-am spus noi atunci Valea plângerii, inspirați de durerile la purtător, mai un genunchi, mai un călcâi, mai un cap, mai un cot. Ajutați desigur și de traseul prin pădurea încețoșată în nuanțe de verde, cu pante de o înclinație amețitoare.

            Pădurea misterioasă ne amintește că vechea denumire a întregului masiv era Munţii Codrilor. Copaci drepți și țepoși, acoperiți cu mușchi verde. Cărare bătută, tăiată drept în sus. Aer rece, umezit de pâcla ce nu se lasă dusă. Încet, poteca devine lină, peste o coamă de deal îngălbenit de vreme. O turmă de oi înșirate prin iarbă, doi ciobani și un lătrat de avertizare completează tabloul mioritic. Doar Fetița, cățelușa ce ne însoțește din tabără, nu gustă poezia momentului și ocolește cu grijă oile și paznicii lor.

            Ne îndreptăm către Zănoaga – cerul e aproape senin, norii dau târcoale și se zgâiesc la pozele noastre, noi coborâm amețitor către fundul căldării și cel mai adânc lac glaciar din România, cu o adâncime de 29m. Căutând loc de cort, de niciunde, căldarea se umple cu ceață lichidă ce cade în rafale reci și dușmănoase. Halal primire! Inițial, așteptăm pâinea și sarea de bun venit, ezităm să intrăm în refugiu, însă următorul val spulberă orice urmă de îndoială, pare că o armată de stropi cotropește poiana, accentuând senzația de frig și umezeală în oase.

Refugiul e primitor, are instrucțiuni clare, e curat, are de toate, inclusiv șoricei. În loc de pâine și sare, mergem după apă, deși e apă peste tot - eu cu găleata roșie (ce avea să devină celebră), în mână, orbecăind prin ceață după izvorul de anul trecut, uzi până la piele în câteva minute. Seara e simplă și veselă, focul pâlpâie liniștit în sobă, hainele și bocancii se usucă cu greu, băieții cântă cu poftă. E pace și e cald. Ascult în tăcere, în colțul meu, au dispărut îndoielile, lăsând loc bucuriei. Mi-s așa dragi oamenii ăștia, pe care îi cunosc de o viață și cu care am trăit bucurii și tristeți, ale mele și ale lor. Noaptea e lungă și vie, noi suntem întinși pe jos, umăr lângă umăr, iar fiecare scârțâit de podea sau saltea ne amintește că totuși, nu le puteam avea pe toate în viață...Și a fost ziua a doua!

 Știți povestea cu copilul bălai ce râde la soare și vremea se îndreaptă după râsul lui? Ei bine...luni fiind, prognoza a avut dreptate, vântul și soarele erau la datorie, mai précis în cadrul mic al unei ferestre roase de timp, ce s-a transformat prin magie în fotografia perfectă în mâinile lui Kiri. A fost ziua în care m-am simțit acasă, credeam că știu traseul, panorama, curbele de nivel, tot. Ziua în care avea să mă întâlnesc cu Judele și să ne privim ochi în ochi, pentru a nu ne mai uita vreodată!

Cumva, nimic nu a mai fost cunoscut în ziua aceea. Judele a fost drept și îmblânzit de vremuri, ascuțit pe alocuri, dar primitor. Ceața a fost regină și ne-a învăluit blând, o dată cu văile dimprejur. Coborârea către Bucura a fost scurtă și precisă, lespezile rotunjite de vânturi ne-au fost trepte dinspre cer, către apele străvezii ale lacurilor cu nume de fete. Marmotele ne-au primit vesele, completând cumva tăcerile noastre. Bucura, cel mai întins lac glaciar din România, îmi pare o oază de albastru în mijlocul crestelor pleșuve, colorate în gri-uri fascinante.

Era aproape pustiu acolo...După masă, Tibi a rămas să pună corturile și să ne aștepte, pe noi cei dornici de ceva vârfuri. E o zi bună să vizitez și Retezatul, tăiat de pe listă până acum. Retezatul este izvorul multor legende şi poveşti fascinante despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi... dinozauri pitici. Ne amuzăm, oarecum alergând în sus, până în Curmătura Bucurei, unde semnalul la telefon devine inamicul nr.1. Mă feresc de el cât pot și, rămasă în urmă, mai alerg un pic după ceilalți, un fel de dans pe vârfuri, peste pietre colțuroase, lucioase, strălucind în vipia amiezii, până ajungem la Bucura 1. Orizontul se deschide, alte căldări glaciare se ițesc în fața ochilor noștri, lacuri netede și întunecoase precum oglinzile par agățate în depărtări de neatins. Suntem răsfirați pe poteca îngustă, ai nimănui, fiecare cu gândurile și apăsările sale, mânați uneori de același gând.

Mă mir de mine, ce mă motivează oare, și mă bucur de culorile ce dansează în peisaje ce se schimbă fulgerător, după fiecare cotitură a stâncilor. Nu am apă destulă, nu am rucsac, m-am relaxat prea devreme, nu înțeleg de ce vârful acesta e așa departe și de ce mi s-a terminat déjà răbdarea...Îmi trece repede, după ce fixăm momentul într-o fotografie de vârf în care părem tineri, liberi și fără griji.  Ne întoarcem o vreme pe același drum, mă dor ochii de atâta frumusețe, sutele de poze nu reflectă nimic din imensitatea asta copleșitoare, din libertatea asta definitivă a pietrelor, a vântului, a munților....

Apusul ne găsește în Poarta Bucurei, ne oprim și îmi doresc să opresc timpul în loc. Momentul de grație, o clipă doar a noastră, când vântul nu mai suflă, când soarele nu mai mișcă, când rana nu mai doare, când îndoiala dispare. Când timpul nu mai are greutate, când cuvintele nu-și mai au rostul, când ochii poartă crâmpeie de suflet și e de ajuns...

            Ajungem târziu în tabără, o dată cu ultimele raze de lumină și vântul cel năpraznic ce pare desprins din ”gâți” de balaur, ce asurzește și sfâșie fără milă. E o veselie caldă între noi, ce răzbate în zâmbete, mai degrabă decât în cuvinte. E și Gabi aici, cum adică, Gabi al meu? Da, da, Tofan, abia a urcat! Ce faină veste! Tibi ne omenește cu un ceai fierbinte și ne anunță dramatic, că el déjà are toate hainele din rucsac pe el. Hmm, deci acesta este testul suprem pentru sacul și cortul meu, cele mult așteptate. Ne înfofolim rapid, pentru cina mult așteptată, pastele cu brânză promise se anunță a fi un festin pe cinste, chicotim prin corturi, deși nu se aude nici în cer, nici în pământ, vântul acoperă tot, avem vreo 10 ore de traseu și mulți km, cumva, ne-am relaxat...

         Brusc, vântul nu mai suflă așa tare, pare că a amuțit totul în jur și aud limpede vocea gravă a lui Tibi „...s-a lovit tare la cap, trebuie să coborâm în seara asta de pe munte, mă duc la Salvamont”... Liniștea bruscă a înghețat tot, emoție, gânduri, vuiet. Întunericul a coborât brusc printre noi și ne mișcăm mecanic, fără azimut, precum piesele dezmembrate ale unui mecanism stricat. ”Nu vă relaxați” - îmi sună în cap obsesiv vocea Marianei, ca la fiecare tură. Băieții urmează să coboare, pe Valea Pelegii, e cel mai rapid drum către civilizație. Când nu ai orizont, clipa de acum e tot ce contează, ea poate face diferența între bine și rău. Împachetăm mecanic bagajele a doi oameni, rumegăm gânduri și întrebări, căutăm încurajări și cuvinte care să aibă sens, sau măcar să ascundă spaima din noi...

Au plecat. Vântul vuiește din nou, dezlănțuit. Stelele strălucesc atârnate pe un cer nemișcat, fără a se sinchisi de zbuciumul din afară sau dinăuntru, momeala perfectă pentru vânătorii de fotografii. Am uitat că ne era foame. Că ne era frig. Că ne dureau picioarele. Toate gândurile noastre nu mai sunt ale noastre, ne retragem fiecare în cortul lui, în negura nopții ce se anunță cruntă. Renunț repede la confortul (înghețat) al cortului meu și mă refugiez în cortul băieților, unde, la miezul nopții, putem respira o dată cu veștile oarecum bune, dinspre civilizație.  Și a fost ziua a treia...

           Povestea noastră se putea opri foarte bine aici. Un Retezat retezat, ciuntit, sfârșit mai devreme. Și nimeni nu ar fi avut nimic împotrivă. 

Însă, e în firea noastră să continuăm, mult după ce am fost doborâți. Să ne ridicăm, după fiecare (aparentă) înfrângere. Să ne adunăm fărâme, după ce neprevăzutul ne-a spulberat și planurile și speranțele. Să reconstruim, să ne adaptăm, să găsim soluții. Să ducem visul mai departe. Să sperăm, până la sfârșit. Și dincolo de el.

            Așa că, am cântat soarelui dușmănos de dimineață, să îl îmbunăm, am băut cafeaua neagră ca gândurile nopții nedormite, am luat rucsacul în spate, mai apăsător ca niciodată, am renunțat la planuri și am păstrat ce era posibil, apoi am mers mai departe. Încă o zi furată muntelui acesta drept și neînduplecat. Capricios pe alocuri, dar copleșitor peste toate. Ademenitor și generos, cu locuri tainice și povești pline de înțelesuri. Încă o zi câștigată alături de oamenii aceștia ce nu întreabă inutil, nu judecă fără drept, nu te lasă la greu, fără motiv. Încă un vis în borcanul albastru. Supradoză de liniște și frumos. Balsam pentru suflet, oamenii și muntele meu drag cu ochi albaștri sau verzi, ca ai mei, munte ce te farmecă, însă nu te amăgește niciodată.

Peleaga ne cheamă cu întinderea nesfârșită de piatră și ne alungă cu norii cenușii amenințători, ziua e mai puțin veselă, până ajungem la semnal și primim pe rând, veștile bune de la spital. Nu ne mai relaxăm, dar zâmbim, lespezile verzui ce cască gurile lor lacome către picioarele noastre par dintr-o dată mai omenoase – iaca și vârful, iaca și ceva turiști, părea că muntele acesta e doar pentru noi. Drona zumzăie veselă, norii se dau în spectacol în toate părțile, vântul suflă rece, picioarele ne dor. Și coborâm vertiginos, în cap cum ar zice Adina, cu ochii peste gard, către Valea Rea, de unde se ridică un aer înghețat și suluri de nori înnegurați. Doar luciul tăurilor presărate peste tot sclipește viu în zare, îmbogățind peisajul acesta de Mordor în destrămare.

Coborâm, pentru a urca apoi pe Păpușa, punctul terminus al călătoriei noastre. Fără rucsac în spate, pare că zburăm și totuși, plumb îmi curge prin vene. Kiri țâșnește săgeată pe lângă mine, povara de a fi tag-uit pe Strava fără a fi parcurs traseul este o motivație numai bună, pentru panta aceasta ce s-a înălțat brusc în fața noastră, de niciunde. Pășesc atent, pe pietre ude, urmărind marcaje aproape șterse, pe cei din față i-am pierdut în ceața ce ne învăluie înșelător. Ploaia îmi biciuiește fața cu stropi ascuțiți, ce lasă gheață pe unde trec.E prima zi de toamnă și pare că cineva se joacă la butonul cu efectele speciale, e soare, e vânt, e ceață, sunt nori, e ploaie și cer senin, toate laolaltă și deasupra noastră, muritorii de rând... 

Câtă frumusețe pot cuprinde ochii noștri larg deschiși? Câtă tristețe poate ascunde sufletul nostru, atent ferecat? Câtă căldură poate ascunde îmbrățișarea aceea pe care nu știm să o primim? Câtă speranță putem păstra, după ce toate se vor fi destrămat în neștire?

”Ești cam ciudată, Gianino, ce spui tu acolo?” Nu mai spun, numa tac. Îmi scutur umerii înghețați și ceața adâncă mă înfioară. Mă învăluie umedă și pustie, precum umbrele ce bântuie neîmpăcate în Hades – știu, nu suntem niciodată singuri, undeva dincolo de nori, există speranță, dar frigul și lipsa de orizont mă dor astăzi până la os.

            Păpușa nu e în una din zilele ei bune – năzuroasă, indiferentă și ușor isterică, ne-a găzduit preț de o poză, apoi ne-a trimis acasă pe ușa din dos. Porțile închise au rămas închise de această dată, dându-ne ocazia să și greșim. Banda roșie atent colorată pe cărarea îngustă ce cobora ispititor de frumos (tot în cap) pare să fi fost tot o capcană a Universului, ce nu își terminase treaba cu noi. Până la lanțuri...ne-am convins că drumul la îndemână nu e mereu și drumul bun de urmat. Așa că, acompaniați de primii fulgi de nea ai sezonului toamnă – iarnă 2021, am mai urcat o dată până pe vârf, pentru a coborî corespunzător, la locul de întâlnire...și am tot coborât, am coborât, până la sfârșit, în Poiana Pelegii, încălzindu-ne sufletele în tăcere cu albastrul incredibil al cerului și frumoasa curgere a Peleguței...

PS. Retezatul de anul acesta nu a fost doar despre munte. A fost despre curaj, despre limite (reale sau imaginate), despre prietenie în toate formele sale (mulțumim Gabi pentru ajutor), despre bucurie și emoție (trei chitariști și cu chef de cântec în fiecare seară e mare lucru, bonus Gabi), despre căldură, chiar și la 0 grade afară. Despre România de poveste și un capăt de țară pe care nu l-aș fi descoperit altfel. Despre cum să te bucuri maxim de ceea ce ți-a rămas. Despre timp memorabil și oameni de păstrat. Vă mulțumesc, dragii mei dragi, recunoscătoare – până când ne vom revedea!

Vara lui 2021...

Îți mai aduci aminte vara lui 2021?

Da, da, vara aceea care a venit în valuri, așa cum îi șade bine în vreme de pandemie. A început mai devreme decât oricând, prin florile de mai, pe drumuri de țară, înnămolite și pitite în păduri seculare, mustind de povești nespuse. A început brusc, o dată cu primii pași pe drumul fără întoarcere al cunoașterii, cu credințe și metafore sparte în bucăți, ce ne-au lăsat doar spinii ascuțiți ai unor trandafiri de mult uscați - inimă rece și zâmbete seci, farmec gol amăgind inimi pustiite prea devreme și orgolii niciodată înfrânate. Divide et impera, chiar dacă sufletul ți-e gol și victoriile nu îți vor ține de cald în iarna ce vine... 

   Vara lui 2021 a fost cam ca drumul inițiatic al lui Harap Alb, cursă presărată cu obstacole și schimbări neașteptate, planuri răsturnate și reașezate pe făgașul firesc al vieții, nu după bunul nostru plac. Universul ne-a ascultat și a dispus, mai mult ca niciodată, nu după dorințe, cât după nevoile noastre, cunoscute sau ba. Vara aceea teribilă ne-a adus nelipsitele ploi ce au spălat și curățat răni vechi, furtuni ce au smuls din rădăcini prejudecăți și orgolii, vreme schimbătoare precum sufletul omenesc. Schimbătoare și cumpenele și planurile și alegerile, tot omenești și ele... 

   Vara lui 2021 ne-a uscat cu arșița nemiloasă a zilelor nesfârșite, de care am scăpat fugind către munte, către mare, către străfundurile pământului, în ape repezi de munte sau în valuri nebune. Peste toate, căldura oamenilor de pretutindeni, cu care m-am înconjurat firesc. A fost terapie fără voie și disecție fără milă, la os, căci doar tăind în carne vie poți vindeca și înlătura nedorita cangrenă... 

    Îți mai aduci aminte vara lui 2021?

   Vara aceea când am pariat pe autenticitate, pe omenie și fair play. Când am lăsat armura jos, descoperindu-mă în cea mai banală simplitate. Când am jucat cu cărțile pe față și am pierdut râzând, când am mizat pe încredere. Când am regăsit oameni de care pe nedrept m-am îndoit, reînvățând împreună a construi...

   Vara lui 2021 a sublimat tot ceea ce verile trecute mi-au lăsat - un amestec de alb și negru și nuanțe de gri - un fel de vară promisă, trăită la nesfârșit, de fiecare dată altfel. 

   Vara lui 2021 a fost iarăși drum, aventură și descoperiri surprinzătoare, în mine și în ceilalți. Apuseni-ul și tihna lui ne-au găsit mai diferiți, mai veseli și mai copilărosi chiar decât copiii pe care îi avem alături. Ne-a colorat ochii cu verde, inima cu speranțe, brațele cu îmbrățișari care ne lipseau fără să știm. Ceahlăul nostru drag ne-a fost mai acasă ca întotdeauna, în serile reci de vară, când i-am trecut pragul trăind cele mai frumoase apusuri, desenate cald, ca pentru noi. Clipe fără greutate, clipe ce ne lasă fără glas, clipe imortalizate timid în fotografii lăsate posterității, ce dăinuie dincolo de noi. 

   Vara lui 2021 mi-a fost timp. 

   Într-o lume nebună, presărată cu evenimente, job, voluntariat, oameni, task-uri, vara aceasta uimitoare mi-a dăruit timp prețios, pentru mine, pentru Ioana, pentru oamenii cei mai dragi. Acum și aici, am trăit fără să clipesc tot ce mi s-a dat, decantând și așezând, înțelegând sau acceptând, iertând și uitând - conștientă că oamenii nu vor fi decât ceea ce au învățat să fie până la vârsta maturității, nu vor dărui decât ceea ce conțin, nu vor putea simula până la sfârșit...

   Vara lui 2021 a fost vara aceea în care nu am știut să îmi explic dorul de mare, de nisipul aspru sau de căldura care îmi încălzește oasele și sufletul ascuns printre ele. Dorul acela nebun, ce te ostoiește și îți curge fierbinte prin vene, dorul acela de dragoste tânjită, parcă netrăită îndeajuns.

   Vara aceasta nebună mi-a fost împăcare cu marea - dragostea asta de la începuturi, pe care am negat-o, am ascuns-o, am ignorat-o dar am trăit-o intens, cu fiece ocazie. Marea mi-a fost pace, răsfăț, căldură. Valurile înspumate mi-au fost cântec și feerie, balsam pentru sufletul îngândurat. Nisipul mângâiere și medicament pentru picioarele obosite înainte de vreme.

Îți mai aduci aminte? 

Vara lui 2021 nu s-a terminat încă, simt asta. Intuiția îmi este prieten bun. Îi sunt recunoscătoare verii și timpului, pentru că au fost, pentru că m-au pregătit pentru orice, pentru că m-au îngenunchiat, însă nu m-au doborât, pentru că mi-au deschis ochii, însă nu m-au lăsat singură. Pentru că mi-au dat ocazia să fiu puternică, dar mai ales vulnerabilă. Susceptibilă, dar încrezătoare. Fermă, dar sensibilă uneori. Prezentă, acolo unde am fost dorită și necesară. Absentă, acolo unde misiunea mea s-a încheiat. 

   Vara aceea m-a forțat să fiu eu, să trăiesc simplu și cu sens, căutând sens și dăruind ceea ce contează, pentru mine și pentru cei de lângă mine.

   Pentru prima dată după mulți ani, vara lui 2021 a fost mai mult bucurie, simplitate, liniște și tihnă, senin și deschidere. A fost o vară bună, cinstită și curată - când încrederea a fost lozul câștigător, iar speranța a ieșit din nou la iveală, ușor șifonată, dar vie, atât de vie...

Vara lui 2020...

Vara lui 2019...

Vara lui 2018...

Puiul de om

„Ochii mamei erau o greșeală.

Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase.

Ochii mamei plângeau înăuntru.

Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare.

Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte.

Ochii mamei erau poveștile mele nespuse.

Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald.

Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci.

Ochii mamei erau cicatrice pe față verii.

Ochii mamei erau muguri în așteptare.”

(Vara în care mama a avut ochii verzi – T. Țibuleac)

 

Într- zi, te trezești mamă.

Devii mamă, când cele două liniuțe apar vesele, pe un plastic alb, fără preaviz și fără să pese cuiva, că nu ești pregătită. Când spaimele te cuprind și întrebările devin viața ta. Când nu știi ce ai de făcut și habar nu ai ce te așteaptă, până și dincolo de ziua X. Când plângi cu și fără motiv, când te cerți cu toată lumea cu și fără motiv, când nu îți mai recunoști corpul, nici mintea, nici reacțiile. Când crește în tine un suflet și nu e al tău, însă e déjà sufletul tău, fără cale de întoarcere...

Devii mamă chiar înainte să ții în brațe mogâldeața aia care, cu ochii mici și nevinovați, te privește încruntată, întrebându-te ce caută ea acolo. Și e doar prima întrebare, dintr-un șir nesfârșit...Boțul de om care respiră prin tine, se hrănește din tine, e legată de tine definitiv, prin legături de sânge și peceți de suflet. Ești mamă cu acte în regulă și încă nu știi că viața ta nu va mai fi niciodată la fel - ce binecuvântare!

Nici o secundă, nu-ți va spune nimeni ce greu sau ce frumos va fi -  cum toate nopțile nedormite vor căpăta sens și valoare, într-un mod ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Și chiar dacă ți-ar spune, cine să asculte altceva decât gânguritul melodios sau țipetele ce vestesc parcă sfârșitul lumii, sunete incredibile pe care le scoate boțul ce déjà s-a cuibărit victorios peste întreagă viața ta, răsturnând totul, într-un haos de nedescris...

Nu, nimeni nu îți va spune că greul și tristețea se vor decanta firesc în momente neprețuite, când puiul de om va fi devenit om în toată firea.

Că vei râde din nou, când lacrimile se vor usca, că ridurile vor deveni semne bune, că firele de păr alb vor fi acoperite blând de mângâierea reușitelor împreună. Că puiul de om va înțelege mai mult și mai repede, tot ceea ce nu ai știut sau nu ai avut curaj să îi spui. Că boțul mic va fi când provocare și destin, când adrenalină și uimire, când alinare și infarct - și peste toate, o dragoste mare.

Nu, nimeni nu ți-a spus, de când ai devenit mamă, că anii vor trece ca gândul, iar tu vei deveni stâncă în calea furtunilor de tot felul, apărând ceea ce a crescut între timp, înlăuntrul ființei tale. Că vei căuta soluții în imposibil și vei găsi resurse nebănuite, că timpul va fi mereu prea scurt și răgazul nu va fi pentru tine.

Nu, nimeni nu ți-a spus, de când viața ți s-a împărțit la doi și voi ați devenit una, că de cincisprezece ani și de-acum mai departe, ai devenit tot ceea ce e nevoie, pentru ca puiul să devină om...

Necuvintele

 

Beția de cuvinte.

Se infiltrează ușor în mecanismul alunecos al gândurilor și anulează orice simț al realității. Picură ceață pe ochi și venin în urechi. Se insinuează picătură cu picătură, până când cuvintele lor devin însăși gândurile tale. 

Îți anesteziază și cea din urmă brumă de luciditate. Dulci ca mierea și ucigătoare precum otrava, precise precum bisturiul - metaforele care lucesc și zornăie, fără a spune nimic. 

Și atunci, în infinita naivitate, te întrebi: Ce a vrut să spună autorul? Care este mesajul cifrat din dosul cuvintelor frumos meșteșugite? 

Sunt despre tine, sunt despre el, sunt adevărate sau doar sugerează...ceva, despre orice?

Joaca de-a cuvintele. Înșir-te mărgărite, alegorice până la exasperare sau inutilitate. Teama de a rosti simplu și pe înțeles. Nici răul nu mai pare așa negru când îl livrezi ambalat în celofan colorat și degrabă foșnitor. 

Cuvintele. 

Urzeală sau binecuvântare. 

Venin sau balsam. 

Lumină sau întuneric. 

Cenușiu sau senin.

Același ambalaj - impregnat cu intenția potrivită, devine o capcană întinsă dibace unui interlocutor nevinovat. Sancta simplicitas!

Cuvintele. 

Te ascunzi în dosul lor sau te lepezi de ele, mai abitir decât Iuda. 

Le dezbraci de sens și le fluturi răsunător, poate poate ademenesc și așa goale, fără conținut. Căci, cine mai are timp să înțeleagă, să caute sensul sau intenția? Să analizeze sau să verifice, dacă nu cumva...Qui prodest? 

Cuvintele – ajung la tine răzleț și le diseci atent, precum vracii de odinioară, dornici sa descopere leacuri și valențe noi, poate poate vor alina pe cineva. Înfrânt, te întorci de fiecare dată la sensul primordial - adevărul.

Căci, există momente când tăcerea e un poem. 

Pe Via Transilvanica - povestea merge mai departe

”Vă provoc astfel, dragii mei drumeți și mă alătur provocării noastre, să vă lăsați în voia drumului, cu credință și cu mirare. Să vă bucurați și să trăiți fiecare moment, autentic și deplin. Să nu vă uitați în urmă, decât cu inimă ușoară și fără regret. Să pășiți înainte, cu uimire întreagă, curiozitate nestăvilită și ochi de copil. Să luați greul și să îl decantați până la ultima picătură, cu încrederea că va ieși ceva bun, util și frumos de acolo.”

    Cu aceste gânduri am pornit la drumul cel de 9 zile împreună cu cei 5 tovarăși și prietenul meu bun, rucsacul de 15 kg. Cu încredere și cu o liniște incredibilă, fără griji și fără emoția că ar putea fi ceva în neregulă. De lipsa grijilor, am uitat până și piatra pe care să o car în rucsac, până la Crucea de Fier, metaforă a grijilor, poverilor, apăsărilor de om obișnuit în vremuri de pandemie. Cu credința statornică în grija Universului față de sufletele noastre – toate s-au așezat perfect, sincronizarea concediilor, traseul, vremea, mâna de ajutor dată de Ovidiu cu transportul, noi șase – am ezitat instinctiv în fața cifrei 4, intuiția îmi spunea că balanța e dezechilibrată rău. Am discutat, ne-am pus de acord cum mergem, cum vom ține cont de ritmul diferit și vom încerca să fim o echipă.
    

Traseul a fost ales după zilele libere și în acord cu dorința de a ajunge musai la Tășuleasa. Ghidul pus la dispoziție de ei este vital, la fel aplicația pentru telefon, track-urile, cazările recomandate sunt excelente. Nadia a muncit ceva la partea de rezervări, ținând cont de doleanțe, costuri, confort, distanța față de traseu, experințele de anul trecut când a mers cu copiii – am binecuvântat-o în gând în fiecare seară, la fiecare masă și parcă nu îndeajuns.

Au fost 8 zile de mers și 9 de toate, telefonul meu zice că ar fi vreo 200+ km, ghidul zice 161 km (ce știe el pe unde am orbecăit eu?!) – oricum, nu despre distanțe e vorba!
1.    Putna - Sucevița 17 km, 6 ore
2.    Sucevița - Vatra Moldovitei 21 km, 9 ore
3.    Vatra Moldovitei - Sadova 22 km, 8 ore
4.    Sadova - Pasul Mestecanis 21 km, 8 ore
5.    Pasul Mestecanis - Vatra Dornei, 20 km, 8 ore
6.    Vatra Dornei - Poiana Negrii 21 km, 8 ore
7.    Poiana Negrii - Lunca Ilvei 23 km, 9 ore
8.    Lunca Ilvei - Tasuleasa Social 18 km, 9 ore

Orice poveste care se respectă începe cu ceva oameni buni – în cazul nostru, popasul de la Mănăstirea Putna, în ziua hramului a însemnat să degustăm delicioasele bucate mânăstirești dar și să fim primii care punem ștampila pe credențialul românesc – carnetul de călător pe Via Transilvanica. Vinul de împărtășanie a fost și el bine primit, la primul popas de seară.

    Primele trei zile de traseu în Bucovina sunt un fel de probe inițiatice, la care ești supus dacă vrei să treci la nivelul următor – pante și păntuțe, codri seculari, cărări ce șerpuiesc către cer, drumuri forestiere înfundate de utilaje ce au săpat adânc în pieptul nămolos al pădurilor, tranșee acoperite cu flori vesele, deschideri la 360 grade ce îți fură privirea, gospodării aruncate pe spinări de dealuri ce desenează cărți poștale desprinse parcă din albumul bunicilor. Paleta de culori infinite îți farmecă sufletul și te ademenește într-o poveste cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene pe care îi căutăm, fără success – doar Octavia fredonează calm ”Bucovină plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori” acompaniată fiind la nesfârșit de cucul bucovinean degrabă cântător. Apar și indicatoarele de urși, semn că nu e cucul singura viețuitoare pe aici...numărând borne și încercând să descifrăm sensul desenelor, ajungem și la mănăstiri, loc de tihnă și popas pentru suflete apăsate și picioarele trudite. Un dangăt de clopot tulbură lumina aurie a apusului și umple văzduhul cu liniștea nopții, prevestind parcă o furtună pe care nu o așteptam.
    

Dezechilibrul își face loc și el între noi, ajutat parcă de bășicile din talpă și dorința de a merge mai repede sau mai bine a celor mai bine pregătiți dintre noi – distanța dintre noi se mărește, lipsește contactul vizual, pauzele sunt de durată, dar crispate, înaintăm încet, fiecare în lumea lui. Îmi amintesc că drumul nu e despre ceilalți, cât despre tine – nu e team-building, ci regăsire, introspecție, căutare și întrebări – așa că sper, fac haz, tac, merg, iarăși sper, că fiecare ne vom găsi locul, liniștea, răspunsurile după care tânjim.

    Am lângă mine două tăceri – una așezată, una proaspătă - și revin la ele, când tăcerea mea urlă a nedreptate - sunt un punct fix, lângă care mă simt în siguranță, departe de tumultul unei liniști pe care ceilalți o strigă, dar nu există. Nu înțeleg și pace – gravităm fiecare în jurul celuilalt, ne mână motivații diferite și emoții pe care nu le acceptăm, negând evidența. Joci la ruletă, ceri ajutorul, suni un prieten...prietene, dacă îți spun că mă doare ceea ce tu faci, senin și cu nonșalanță, de ce continui oare? Fără răspuns și fără să câștigi, aduni pierderile, fie ele și colaterale și mergi mai departe, căci nu, sfârșitul nu-i aici.

După nopțile frământate de nesomn, dimineața devreme la cafea, o prietenă îmi trimite poze oarecare – amintiri ce mă definesc și mă fac să zâmbesc. Și să cred, să pășesc mai departe, aici, acum, până la capăt, căci nu e cale de întoarcere și nici prietenii nu îi găsești pe toate drumurile.

            Via Transilvanica sau drumul care unește este un traseu de aproximativ 1.200 de kilometri de la Putna la Drobeta Turnu‑Severin. Proiect al organizației Tășuleasa Social, acest traseu poate fi parcurs după voia călătorului, fie pe etape, fie în întregime, pe jos, cu bicicleta, sau chiar și călare.
Via Transilvanica este un drum viu, în formare, care se definește și crește în fiecare zi. Un drum fără oameni e un pustiu frumos desenat pe o hartă. E drumul acesta asemenea  sufletului românesc, cald și iute, adânc și îmbietor la taclale, încărcat de istorie și povești nespuse.  Fără poveşti care să dea un sens vieții, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gândului şi al speranţei. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Totodată, mergând la pas și explorând, traseul devine un drum inițiatic, te testează și te  îmbogățește, atât spiritual cât și cultural, prin fiecare experiență la care te deschizi, prin fiecare întâmplare care ți se oferă, prin fiecare poveste împărtășită de prietenii de drum, cei cu care ai venit sau cei cu care te întâlnești. Dincolo de turismul tradițional și clișeele cunoscute, Via Transilvanica te îndeamnă să dai piept cu România autentică, reală, să cunoști și să pășești printre oamenii locului, să guști bunătățile locului, să te bucuri de natura sălbatică începând din Obcinele Bucovinei până la Cazanele Dunării. Să trăiești simplu, aproape de începuturi, să cobori în tine și să urci în spirit, cu credință și mirare.

Nu mai știu în care zi, am conștientizat că nu am citit destul, nu mi-am descărcat hărțile și nici track-ul GPS (cam târziu, ce-i drept). Ghidul Via Transilvanica este o mică enciclopedie, în creștere și ea, care îți pune la îndemână tot ce ai putea avea nevoie și mult peste. În 2015, când am plecat pe Camino Francez, eram pregătită până în dinți – la primul semn, am uitat de toate și m-am lăsat în voia drumului. A funcționat și acum, să merg ”pe încredere”, însă nu recomand, mai ales dacă sunteți la distanță de ceilalți sau singur.

Zilele curg firesc, kilometrii se duc, bornele se adună în fotografiile mele din telefon, ochii îmi sunt neîndestulători pentru câtă frumusețe ni se așterne dinainte. Ospitalitatea bucovineană nu e atât de renumită cum ar merita, ciorba rădăuțeană a fost cea mai cerută mâncare seara, când ne adunăm în jurul mesei, obosiți și însetați. La Sadova, cei din față plusează cu niște km inutili, ratând pe moment cazarea. Poposim la Vatra Dornei și profit să îl sun pe Ionuț, să îl salut și să îi cer un sfat – ce bine e să ai prieteni peste tot!
 
   După Vatra Dornei, drumul se simplifică. Rucsacul a devenit una cu mine, pantele au dispărut, florile ne întâmpină pretutindeni, noroaiele nu se dau nici ele duse. Să povestești convingător despre frumusețea sălbatică a unor locuri atât de simple este ca și cum ai cere unui ateu să creadă în minuni – biserica din sat și dangătul clopotelor, cerul presărat cu nori capricioși de primăvară, verdele crud și pietrele pictate de pelerini, la picioarele bornelor, casele îngrijite și gospodarii pe care rar îi zărești, vântul zglobiu și soarele călduț - nu le poți gusta altfel decât pornind la drum. Sunt acolo, te așteaptă și pe tine, călătorule ce te îndoiești de tine și de forțele tale.

    O altă zi ne poartă pe drumuri de țară șerpuite, alungite peste dealuri golașe, înierbate și umezite de ploi și roua dimineții. Le străjuiesc semețele creste ale munților Rodnei și Călimanilor, cu căciulile de zăpadă pe frunte, privind trufaș către ”furnicile” ce trudesc fie la stână, fie la plug, fie mărșăluind soldățește prin colburile patriei. Abia aștept să îi cunosc pe cei care au avut atâta curaj și credință să înceapă un astfel de proiect – acum mulți ani, pe Camino, visam să cunosc România la pas, îndoindu-mă totuși de noi și de posibilitatea unui astfel de drum. Acum, la 6 ani distanță, niște Oameni au crezut în visul lor și l-au trasformat în realitate, pentru noi, cei mistuiți de arșița drumului și fascinația necunoscutului.
 

    Poiana lui Gălan e un loc unde trebuie să te oprești – auzisem noi ceva povești, însă Universul (sau oamenii ?)  ne-au așezat la lecția simplă și profunda despre ce înseamnă de fapt a dărui...la stână e doar fiica lui Gălan (sau Golan, cum îi spun orășenii), cu fata și cu bărbatul trebăluiesc și deretică, pregătind urcarea la deal a turmelor. Ne așezăm în foișor și fără să ne dăm seama bine ce se întâmplă, femeia scoate dintr-un ștergar o bucată de brânză aurie, o bucată de slană, o roșie zdravănă, lângă care așază o pâine pufoasă. Ceva turte cu brânză dulce. Apare și sticla cu pălincă, proaspătă de anu ăsta, parfumată și alunecoasă, nici măcar nu mai putem spune nu. Femeia, munteancă aprigă cu scuipat la furcă și ochi albaștri adânci, ageri  și scăpărând de bucuria oaspeților de departe.
”Mama mea așa îmi spunea, când aveam musafiri și o întrebam de ce le dă din ce aveam noi - mă băiată, dăruiește ce ai, că dar din dar se face Rai. De unde dai, Dumnezeu sporește și-ti dă pe altă parte! Iaca, noi oricum coborâm deseară în sat, luați și mâncați, că sunt destule bucate!”
    Mi se înmoaie inima și mi se umezesc ochii – speranța în umanitate merge mai departe, atâta vrem cât oameni de-ăștia încă există!
 

    Ne apropiem cumva de sfârșit. Deși Nadia ne tot spune că o să ne fie dor (și Doamne, ce bine știu, cât dor o să îmi fie de libertatea asta totală), suntem reci, distanțele ne-au ajuns și ne-au împărțit cumva nedrept și de neînțeles. Nu am să înțeleg niciodată cum poți lovi într-un om care e déjà jos sau cu mâinile întinse. Cu ce inimă poți călca nepăsător peste amintiri, emoții, încredere...cum adevărul tău e mai bun decât al celui ce și-a pus inima în palme și ți-a dăruit-o...cum poți folosi oamenii după nevoie sau context, convins fiind că nu, prietenii nu au nevoie de explicații, înțelegere sau o mână de ajutor...
 
    Monumentul Crucea de Fier a fost înălțat în cinstea drumeților de pe Via Transilvanica, aceștia pot să lase o piatră la baza monumentului, gest simbolic de renunțare la greutăți și păcate. Eu v-am spus, am plecat așa liniștită de acasă, fără piatră, însă undeva pe drum, am găsit o piatră zdrobită de cine știe ce greutăți și am luat-o cu mine. Ce metaforă mai bună puteam găsi oare, la acest sfârșit de drum? Am purtat-o și am lăsat-o acolo, căci drumuri mai sunt și am mare nevoie de o inimă ușoară.  

    Tășuleasa Social este o experiență în sine - voluntarii omniprezenți, umani, calzi, generoși, locul ce pare un colț de rai pe un picior de plai, bucatele gustoase (poate pentru că sunt gătite cu dragoste?), armonia și, peste toate, faptul că ”aici, adevărul e la el acasă”. Primirea caldă a lui Alin Ușeriu cu îmbrățișări și tradiționalul Csiki Sor. Echipa de medici aflată în vizită. Focul de tabără, primul pe anul acesta. Pădurea pedagocică și poveștile voluntarilor. Recunoștință infinită, pentru ceea ce faceți, cum faceți și cum alegeți să dăruiți...

    La final, trag linie și adun. Cântăresc atent, ce am avut și ce am pierdut. Ce iau acasă și ce las drumului. ”Să găsești pe drumul acesta și în tine și ce nu te gândești să cauți” – mi-a spus prietena mea, râzând. 

Mulțumesc, am găsit. Multă bucurie și o inimă ușoară. Multă tristețe și destule lacrimi amare. Credința că primim ceea ce ne folosește și lecțiile de care mai avem nevoie. Că suntem feriți de ceea ce ne dăunează. Ordine în gânduri și revelația oamenilor pe care i-am ținut aproape. O mare dezamăgire. Un pas mai departe. Căci ”drumul adevărat e mereu cel care stă înainte”.