Măcin - cu bujori în obrăjori :)

“La anu’ tre să văd musai bujorii de Măcin, nu mă interesează cînd faceţi voi Lira, eu vin să văd Bujorii” – mă aud bodogănind cu un an în urmă, la finalul Lirei Poveştile Măcinului. Dupa 3 ani în care i-am ratat la mustaţă. Zis şi facut, dar anu asta, nici o vorba despre nici o liră…multe treburi, oameni ocupaţi şi mai multe priorităţi, noroc cu Cosmin care ne ispiteşte cu o invitaţie de 1 mai…care culmea, pică o dată cu Paştele ortodox. Speram însă, pînă la un moment dat, aşteptăm, nu se întîmplă nimic, nici un plan, nici un organizator…la întrebarea cine merge în Măcin, un singur raspuns…Max, Roxana, poate Doru, poate Robert….eu îmi iau gandul, calendarul meu nu mai are weekend-uri, nu mai are zile libere, nu mai are loc decat de muncă, stress, oboseală L

Asta, pînă în joia Paştelui…cînd aflu cu stupoare că mai sunt şi alţii care mort-copt tre să fie în Duminica Paştelui acasă, cu familia J. Printre telefoane şi mesaje, bagaje şi haosul obişnuit, îmi amintesc, cu Lidia, rîzînd, de plecările noastre în pripă în Poiana Tapului, la trofeul de la Caraiman sau în Leaota, la Trofeul celor de la CPNT, dar şi de distracţia care le-a urmat... aşa că…vineri, după amiază, pe cai că se filmează, fiecare trasură cu vizitiul şi prinţesele aferente :D.

Nici n-am plecat şi oprim să îi aşteptăm pe cei întîrziaţi. Hai să mîncăm. Hai să mîncăm o îngheţată. Hai să mai oprim o dată. Hai că la Braila iar ne invartim în no men’s land. Iară apusul, iară Dunărea…n-am spus nimănui că-s aici, bat din picior ca un copil răzgîiat, Cosmin mi-a retezat-o sec “să nu mă suni, decat dacă vii…tre sa vii”. Poate Mariana, cu puterile ei de vrăjitoare, să simtă că-s pe-aproape J - dar nu, mă sună să ascult si eu chitara lui Cristi J

Se întunecă, facem tradiţionalele cumpărături în Măcin city. Şi apoi, orbecăim. La Greci, drepta, pe un drum, printr-o padure, număraţi cîtiva copaci (cine mai stie cîti, de anu trecut), băietii nu întreabă, se orientează ei cumva, stînga, dreapta, înapoi, înainte, că înainte era mai bine. Recunosc pădurea. Se iţeste un pavilion, dar e prea multă linişte, nu-s ei. Urmează cîmpul cu popîndăi lipsă, apoi la capăt de drum cu gropi, dăm nas în nas cu Cosmin, venit în ajutorul vizitiilor dezorientati. Suntem salvati :p.

În tabara…e liniste si pace…oameni vechi si noi, imbratisari si multa bucurie – nu speram eu sa ii vad asa curand. Întindem cortul, of, iar ajung la vorba lui Nicusor, cum să pui cortu’ pe-ntuneric ?! Apoi ne-mprastiem, care la masa, care în cort la caldură, care la foc, dupa inimă, dupa preferintă. E foc, e cantec, e caldură, sunt oameni, zîmbesc larg, fără să-mi mai pese de nimic…e nevoie de atît de puţin, uneori. Noaptea se scurge lin, pe melodii uitate, din caiete afumate si mereu imbogătite. Focul ne tine impreuna, pana dimineata, ramanem 2-3 oameni…apa minerala de la izvorul 7 dezleaga limbile, ajungem la discutii de principiu in gura mare, ma gandesc ce interesati or fi oamenii astia din corturile de aproape de argumentatia noastra :D.

Si, cum dragostea e raspunsul universal…nu ajungem la nici un numitor comun, dar ne prinde rasaritul, se lumineaza rapid, se imprastie ceata si ma duc la somn.

Mi se pare…doar azi e ziua bujorilor, maine plec iara in lume…hai cu cafeaua aia, sarumana Robert, ne mai afumam un pic, pana ajunge soarele si pe taramul Iacomistilor, unde e liniste si pace. Strig, intreb, nici un raspuns, unii is obositi, altii sunt scumpi la vorba si la vedere…pai asa grup suntem noi, mai fratilor ?!!! 

Se pleaca in traseu in…5 minute, in ritm de plimbare, relaxarea e cuvantul de ordine, in tabara, raman copiii, femeile si ranitii J. Padurea verde ne invaluie, Thor ma calca pe picioare si ne conduce mandru nevoie mare. A crescut si parca nu mai e asa urat :p. Printre copaci, pete de rosu intens ne fura privirea, ne imprastiem, care incotro, avizi de frumusetea asta brusc dezvaluita ochilor curiosi. Palcuri de bujori incandescenti sub razele calde de mai se lafaie printre verdele crud neatins. Thor face tumbe, soparlele tremura sub pasii marunti, gaze si bondari zumzaie – o broasca testoasa devine vedeta pe moment, noi nu mai prididim sa facem poze cu bujori, printre bujori, langa bujori…iesim intr-o poiana unde au trecut mistretii inainte si au culcat la pamant tufele bogate. Urcam si poposim pe un varf de stanca fiecare in lumea lui…nici o graba, nici o proba de dat, nimic de facut, decat de privit si de simtit…inca nu-mi vine sa cred ca sunt aici….coboram senini, cu rosu aprins in ochi si verde pe talpile de drumeti in vacanta. E bine.

Tabara e aproape pustie…urmeaza Cheile, un alt traseu frumos, mai ales pentru cei ce nu-l cunosc…raman la dolce far niente sub un soare arzator si cateva vorbe. Liniste si bucurie. Se lasa seara bland, apar culori pe masa si pensoane si zambesc in sinea mea, amintindu-mi de vremea in care desenam, in cuvinte. Oua colorate. Joaca de copii uitati de capul lor. Ne asezam la masa de lucru, pensoane, galben, albastru, rosu, curge culoare in picaturi sau in tuse groase, zboara replici malitioase si ironii fine, un “si eu te iubesc” aruncat peste umar ma lasa fara replica – pe care munte si in care clipa or fi devenit oamenii astia si “ai mei”, atat de aproape si atat de prieteni ?!

Isi face aparitia un cuplu pe care il asteptam, desi nu-i cunosteam – stim doar ca-s de la Bucuresti si ca ea, Dana, canta la chitara – e destul pentru noi, ii supervizam indeaproape cat isi pun cortul – si ii primim sa ne omeneasca (tot ei) cu o sticluta de culoarea gutuii aurii J . Sedinta scurta, iara nu suntem cu totii, de ce ma mai mir oare? – maine dimineata plecam, oricat de frumos ar fi, ne asteapta parintii, familiile, etc.

Seara se scurge bland in acorduri de chitara si o voce noua vibreaza in linistea noptii. Piele de gaina, asta e senzatia…”e prima seara in care nu mi-e asa  dor de Puiu” zice Cosmin, dand glas fascinatiei celor de la foc…si lui Puiu i-ar fi placut sa o asculte pe Dana sau sa stea la focul mic sub cerul plin de stele…unii zambesc, altii se incrunta, unii mediteaza, altii uita, singuri sau impreuna, tristi sau seninin, ne leaga bune si rele…peste toate, peste timp, peste dureri, aici gasesc de fiecare data tihna, caldura, drag. Si mai nou, bujori J

Noaptea Invierii capata dintr-o data alta culoare – ouale atent dichisite se sparg, se aprind luminite, Pastele a venit, fara sa ne dam seama….o alta pagina a povestilor noastre se scrie, altfel, alti oameni de pastrat, aceeasi bucurie, aceleasi locuri unde revenim, de fiecare data cand ne chemati…

Iarna la Malaiesti - Trepte spre cer

 

"Facem o tura de Bucegi iarna? Cu nameti, cu coltari, pioleti, de-aia grea, de tinut minte ?!" A aparut de undeva intrebarea, timid, asa ca baietii au pregatit temeinic o tura de iarna la Malaiesti, la sfarsit de februarie…dar, ia iarna de unde nu e. Soare cald si temperaturi de primavara rebela ne-au insotit pana la Brasov – drum cu veselie si reconfigurare traseu – terenul bate harta si GPS-ul, Florine J !

Din ceata de 11 Iacomisti si restul stranieri, ne-am infiintat la Rasnov la Penny de voie de nevoie – ultimele cumparaturi, musai apa, ca sus nu este…dar ce apa, plina de minerale, la vedere, ca niste bacterii plutitoare, un dulce, ceva paine, ceva, ceva  - gata, se pleaca, dar stai, ca mai sunt de venit – ii asteptam pe drumul spre Uzina Electrica, facem exercitii, facem planuri, asteptam, asteptam…vin brasovenii, vin albatrosii, incepem sa urcam, cand se lasa seara…de fapt, incepem sa inotam prin noroiul vascos de pe drumul forestier, pana la noroiul plin de frunze putrede din padure…

Rucsacul e prea greu, ce-oi cara oare, ca haine nu-s, mancare nu e, bautura nici atata…se mai plang si altii, ma consolez singura…de la piolet tre sa fie greutatea, sigur, poate de la coltari, ca-i am la loc de cinste in rucsac. “Parca vad ca-i car degeaba, ce-mi trebuie mie coltari”, bomban in sinea mea, dar, sub amenintarea ca n-o sa pot urca pe Hornuri, m-am aliniat standardelor impuse la aceasta tura, culmea, de fetele mele... Si muntele asta e cu varful in sus…gafaim usurel, facem pause dese, e bezna si vreme buna de mers. Numa Cosmin nu crede ca e curba de nivel, una dupa alta, i le arat, tot nu ma crede J. Dam de zapada, se mai lumineaza. Rasar stelele, parca e din ce in ce mai bine. Suntem rasfirati pe traseu, e liniste si merg singura, fara frontala.

E linistea aceea…pe ultima panta inainte de cabana, se lasa o pacla deasa, fumurie.Bocancii de iarna is in rucsac, langa coltari, asteapta ziua de maine, eu urc la deal in 4 labe, deh, pastrez bocancii aia buni J. Cabana e la locul ei, tot frumoasa, cum am lasat-o acum fix un an de zile – cocheta, dar cam rece, nu s-a facut foc, nu sunt multi turisti – iar cei care sunt – ghici… asculta muzica rock J - vorbesc tare si mult, pana noaptea tarziu. Iar noi, avem, din nou, camera de jos...Ne relaxam, mancam cu totii, salate, sunca, ceapa, ciorba, branza, toate asortate cu noua senzatie culinara, turmericul…

Dimineata devreme, ne trezim cu gandul deja pe munte. Odihniti sau nu, orbecaim dupa o cafea, un ceai, apa, fie ea si cu bacterii…mic dejun rapid, cu turmeric, fireste, echiparea si la lupta, plaiesii mei. Doar daca aveti coltari, nu asa s-a stabilit la sedinta dinainte de plecare ?!  Zambesc neincrezatoare, inca, poate totusi…dar pregatesc coltarii, adica ii scot din rucsac, de pregatit i-a lustruit Irina, doamne ce frumosi is, negru taciune, luciosi, dar verdele asta…imi scoate ochii…si nu se asorteaza cu nimic, nici macar cu geaca cea noua, albastra ca cerul senin al Coreei de Sud J. Cum ii prind? Cat ii strang? Dar de ce? Ma alint, stiu, dar e prima data…prima data pe Hornuri. Prima data iarna, pe Hornuri. Prima data cu coltari. O zi numai buna pentru a deveni memorabila…

Plecam. E frig si ceata. Nori josi, intr-o goana nebuna, ne impresoara si ne amagesc, ma gandesc ce spectacol o fi sus. E zapada destula, coltii se infig scurt in stratul casant de zapada, inclestarea asta precisa imi da o siguranta aparte si o bucurie tainica, pasesc cu mai multa incredere spre inspaimantatoarele Hornuri – in jurul nostru, topaie un trubadur vesel ce canta incontinuu – Razvan e mezinul acestei ture – dar a batut in lung si-n lat muntii acestia. La baza Hornurilor, o scurta pauza de hidratare, cateva raze de soare ne ademenesc spre inaltimi, cateva capre negre stau la taifas pe un ciot de stanca. La cabana, a ramas Alex si cei fara echipament. Dana, Doru si Ioana se hotarasc sa urce si ei cu noi.

Hornurile se inalta spre cer, incetosate – Hornul Mare e drumul nostru, n-a urcat nimeni pe-aici de ceva vreme, Max rupe zapada, atat de mult si-a dorit o iarna pe munte, baietii il urmeaza. Urcam pieptis, prin zapada afanata – s-a depus un strat de jumatate de metru, peste stratul de zapada inghetata de dedesupt. Pas cu pas, prin ceata miscatoare, picioarele sunt din nou cel mai bun prieten – coltarii se infig in zapada, lunecand usor pe alocuri. Stancile hidoase strajuiesc cararea, doar florile de gheata mai estompeaza taisul de piatra si imaginea de drum fara intoarcere..

Trepte spre cer. Atat a ramas, in urma celorlalti. Urc neobosita, fredonand melodia asta, ciudat, pare ca se potriveste…

“Intr-o zi o sa-ti aduc in dar,

Viata mea traita sus pe creste,

Fara ceas si fara calendar, ca-ntr-o poveste…

Va mai trece inca un an, cu raspunsuri si mistere,

Vom mai ridica o treapta catre cer…

Lasa-mi dreptul sa visez, lasa-mi dreptul sa mai sper…

Se zareste “caldarea”, parca prea devreme, ceilalti au urcat deja in platou. Muuulta zapada, o cornisa sculptata sta suspendata pe buza haului – pe platou sufla un viscol dusmanos, stau la adapost pana vin ceilalti. Poza de grup, multe dulciuri si pornim increzatori catre Vf Omu. Panta acoperita de gheata si viscolita ingreuneaza mersul, stalpii de marcaj au platose grele de turturi stravezii – in dreapta mijeste alta prapastie, strajuita cu stanci diforme si o mare alpina ispititoare ca ştima apelor…

O raza de soare strapunge pacla laptoasa si ne lasa fara multe cuvinte – ne-am imprastiat pe platou, fiecare cu gandurile sale, incercand sa prindem in fotografii frumusetea asta salbatica, singurul raspuns la intrebarea pe care o primim deseori ”ce naiba cautati voi pe munte, cand ati putea sta acasa, la caldura ?”. Am urcat treptele, acum sunt singura, atat de aproape de cer…Statia meteo, inghetata, cabana troienita pana la ferestre, Omu asteptandu-ne cu soare si cer senin, iar de jur imprejur, la 360 grade, doar splendoare si pustiu…

Valea Gaura se casca in dreapta noastra, in stanga, Costila sta de veghe, precum farul de la capatul lumii, urcam hotarati catre cel de-al doilea varf cu inaltimea peste 2500 din Bucegi, Varful Ocolit sau Bucura Dumbrava, fratele mai mic al Omului. Ne ingramadim chicotind la umbra crucii de pe varf, poze, 2 cate 2 sau cate mai multi, dupa afinitate si ne intoarcem sa-l recuperam pe Doru, care a tras si un pui de somn la cabana Meteo (sau doar a visat la el J).

Lungul drum catre casa ne intampina cu un vanticel subtire de iarna, avem 2 variante, sa coboram pe Hornuri, sau sa experimentam pe Saua – Refugiul Tiganesti- Padina Crucii. Cu 1 vot impotriva si 1 abtinere, votam Tiganestiul J. Cine ne cunoaste, stie ca varianta “simpla” nu ni se prea potriveste niciodata….J

Parca pentru a ne intoarce din drum, viscolul se inteteste, aruncandu-ne din nou in marea de ceata de pe platou, urmarim stalpii de marcaj din aproape in aproape, stam grupati, urcam…desi coboram. Cand sa coboram…stai sa vezi ca e o vale abrupta, intesata cu zapada (cat o fi de stabila…vedem!), coboara Luci si Lcucica, deschizatorii de drum, fac trepte, pasesc atent, coboram si noi, la distanta, unul cate unul. La prima “curba”, malul de zapada e cat un stat de om, acopera cararea si blocheaza trecerea…Florin intinde o coarda, Doru vrea sa ne intoarcem, pe ruta cunoscuta, dar e prea mult, scurta sedinta tehnica, adjudecat, directia – doar inainte. 

Gandul imi fuge acum la Rapa….Sa te-ntorci inapoi nu ai unde, Inainte sa mergi ti-a ramas. Zambesc in sinea mea, desi atmosfera e incordata, am incredere in baietii astia, cunosc traseul, stiu ce fac, iar calmul si zambetul lui Luci e molipsitor – doar Lucica mai e tentat din cand in cand sa coboare…pe de-a dreptu! 

Cei fara coltari sunt escortati cu grija de Luci si de Max, trecem de coama de zapada, urcam inca un varf, din varful caruia panorama ma lasa cu ochii in soare J  - in fata, muntele unde se ascunde Lacul Tiganesti si Cabana Malaiesti, in spate, Piatra Craiului, in lateral, un castel de piatra – siluete de stanca, alungite, cu forme de turle ascunse vederii, amintind de Ciucas. Destula zapada, se merge usurel, pe curba de nivel, coltarii sunt cel mai bun prieten al meu, tura asta. La coborare, inca o vale periculoasa, Florin face o regrupare rapida, pare ca se joaca, in zapada, cu corzi si echipamente necunoscute mie, vreau sa cant Ninsoarea de Adio, dar, pe vaile astea, e interzis cuvantul “Adio”….

Ajungem la Refugiul Tiganesti – cel mai colorat Refugiu  pe care l-am vazut vreodata – nou, lucios, rosu ca o ciuperca – pauza de masa, dar cine mai are ceva de mancare, la ora asta ?! Max….linte…nu, multumesc, tot ciocolata e de baza J. Inauntru…urme de om…mizerie crunta…cum or putea lasa atatea gunoaie in urma lor ?! Plecam, de jur imprejur e prea multa frumusete inghetata in lumina blanda a apusului…inca un apus de neuitat, inca niste amintiri pretioase…Razvan fredoneaza in continuare….

Daca n-ai visat sub luna, trist esti tu si esti batran,

Daca n-ai iubit o data, mai presus decat orice,

Daca n-ai stiut ca-n viata, tot ce e, iubire e….

Sunt de acord cu el, fur aparatul Irinei si fur cateva cadre, pentru posteritate. Coboram lin, pe zapada zgrunturoasa, ce se crapa sub pasii grabiti. Ne-am rasfirat iarasi pe 2 dealuri, in vale, lacul e inghetat si acoperit, de jur imprejur, imparatia alba, mai saraca decat anul trecut – glumim, facem planuri pentru urmatoarea tura – ne intalnim apoi pe carare cu pasii celor ramasi la cabana, doar pana aici au putut ajunge, fara echipament…E atata liniste in jur...

Poza de grup traditionala pe Padina Crucii, unde coltarii au loc de cinste, coborarea abrupta spre cabana, iar jos, ma asteapta un zambet cald si o imbratisare adevarata, a ajuns si Miha cu prietenii…E bine intre prieteni, poate ca, uneori, altceva nu mai conteaza, decat clipa de acum, iar acum nu lipseste nimic. Cabana, chitara, caldura. O lacrima in coltul ochilor, de sufletul celor dusi.... Munte….Plecaciune, Maria Ta, pentru maretie, pentru alb, pentru poveste, pentru adapost, pentru trainicie, pentru ca, spre deosebire de noi, oamenii, tu ramai, mereu, acolo unde e nevoie de tine…(Gianina Paun, 27 februarie 2016 )

Traseu: Rasnov – Malaiesti (1720 m) – Hornul Mare Malaiesti – Varful Omu (2507 m) – Varful Ocolit (2503 m ) – Turnurile Tiganesti – Refugiul Saua Tiganesti (2195m) – Lacul Tiganesti (2050 m) – Padina Crucii – Cabana Malaiesti – 10 ore

Calimani - Poveste de iarna

Un munte pe lună…aşa a fost înţelegerea pe care am făcut-o cu inima mea.  Chiar şi iarna? – se  aude  îndoiala. Mai ales iarna…

Ianuarie – care iarnă ? că bate vînt de primăvară,  ce senin şi fain e…noroc cu gerul din Ceahlău. Ciucaş…hmm, mai bine nu, lasă că îl vizităm cînd o fi împodobit cu flori. Călimani?! Am fost o dată şi ce frumos a fost! O dată propusă, tura în Călimani ne face ochii să sclipească…vorbesc cu Alex de la Meteo, confirmă iarna ce dă tîrcoale pe sus, nu putem să ne cazam la Retitiş, ne recomandă cazarea la un prieten din sat, evaziv… Vorbesc cu prietenu’, mă lasă în ceaţă…multe întrebări, o fi caban, o fi casă de om, o fi vreun pod cu fîn?! Eu nu-s pretenţioasă, dar mai sunt atîţia….vin băieţii de la Braşov, vin şi de la Suceava… studiez ceva trasee… îmi amintesc de vorbele de la curs… terenul bate harta. Aşa o fi, dar am citit destule articole… am şi fost în Călimani, acu 2 ani sau 3. Ne descurcăm, clar :D. Deşi  Ionuţ cu cabana spune că nu avem nici o şansă pentru Pietros…

Ziua cea mare a venit.  E cam seară, multe opriri, o ţigară, o ciocolată, de la Liviu. Cine e Liviu ? Are barbă şi pare aşa, inabordabil. Bine că are ciocolata. Şi cipsuri… Cum fac, cum nu fac, la împărţeala pe maşini ajung în maşina cu prietenii  Lidiei, 2 băieţi tineri cu plete şi barbă – “hmmm, aşa ai început anu, la cabana, între rockeri, aşa-ţi trebuie!!!”, cîrcoteşte spiriduşul vesel.  Ajungem noaptea în Gura Hăitii. Se anunţă ninsori. Şi ceva coduri colorate, cum altfel. Pînă la cabană… trecem prin nişte curţi, ogoare, ajungem lîngă o şură…mă pufneşte rîsu, poate dormim in fîn!…dar uite, e şi o casă şi un foc?!  Foc adevărat, de lemne, în mijlocul curţii…bun, să intrăm, să vă mai zic ce frumos ninge şi ce frig e ?

Înăuntru e cald. Miroase a ciorbă…în camera mare, tronează pe masă plăcinte – plăcinte adevărate, aburinde. Ceai fierbine…lapte cald. Ciorbă de afumătură. Am ajuns în Rai ?! Ionuţ e vesel şi vorbăreţ, voluntar la Pompieri. Ne anunţă fără milă că n-avem şanse să-l salutăm pe Pietrosu mîine. Zîmbesc neîncrezătoare, cum adică, păi lumea asta, pt asta a venit…şi mai sunt,încă pe drum, băieţii de la Braşov mai au cîteva ore…noaptea e scurtă şi senină, ninge dintr-un cer cu mii de stele… dimineaţa vine prea devreme, se sfîşie norii şi răsare un soare generos – după vreo 2 săptămîni de viforniţă.

Pornim, cam tîrziu faţă de ora propusă. Masinile înoată prin zăpadă neatinsă, e un alb dureros de jur împrejur, brazii grei de zăpadă străjuiesc drumul pe care odată, demult, am mai trecut… Serios? Nu-mi amintesc nimic, clar, iarna nu-i ca vara J!

La barieră…stop joc. Maşinile nu au nici o şansă, n-a urcat nimeni de 2 saptămîni, stratul de zăpadă are vreo juma de metru. Hai, un pic de mers pe jos n-a omorît pe nimeni, ne facem încălzirea…o oră…poze multe, peisajul se iveşte de jur împrejur…şi… unde tre să ajungem?! Pai…cum să vă spun, nu se vede Vîrful încă – şi nici din zona asta...în gînd, alt spiriduş chicoteşte”pîn la vîrf mai aveţi de frămîntat zăpada, bucuraţi-vă cît mai puteţi”. Încă o oră...alb, alb, nebun de alb, o linişte deplină se aşterne, mărşăluim în şir indian, băieţii sparg zăpada, noi îi urmăm. Cariera…nu mai e ce era J. Acoperită parţial de zăpadă, nu mai e o  rană în munte, pare un castel năruit mai degrabă…

Pauză de hidratare, Irina scoate hărţile…reconfigurare traseu…crucea roşie pornea de undeva din sat, urmînd Valea Pîrîului Hăitii. Aici avem triunghi albastru, Via Maria Theresia, marcat cu stîlpi pînă sus, pe creastă,  la intersecţia cu traseul de la Retitiş, spre Vîrf…Brazii se pleacă, împovăraţi de albul neatins, peisaje de vis, atîta iarnă e în noi, atîta iarnă mi-am dorit, pare că toată zăpada de anu asta s-a adunat aici. Urcăm, pas cu pas, nu e greu, dar e zăpadă, se afundă picioarele, agăţăm jnepenii, mai zboară un bulgăre razleţ, mai nişte fotografii, parcă avem prea multe în rucsac, unde e Max, să-şi primească bataia cu zăpadă?!

Ajungem pe curbă de nivel…panorama la 360 grade, ne-am răsfirat pe cărare, pete negre în împărăţia zăpezii, sunt fascinată, parcă nu mai contează  unde e vîrful, cînd drumul e atît de ofertant – totuşi, cîntăresc în gînd timpul, e amiază şi nu prea dă pe plus – de ce n-oi fi lăsat îndoielile acasă?!

La răspîntia traseelor, scurtă şedinţă foto şi tehnică – prea scurtă, se hotărăşte continuarea traseului spre vîrf – coborîm, culmea, pentru a urca, zăpada are peste 1 m, e îngheţată pe alocuri, ne învineţeşte picioarele şi ne taie din elan. Ne scufundăm în jnepeni, înaintăm în genunchi, mai glumim, mai zîmbim galeş la fotografii îngheţaţi, dar realistă şi ascultînd vocile joase din urma noastră, care nu s’au prea auzit la şedinţă, cer o reconfigurare traseu – mai avem 2 ore de lumină şi e imposibil să urmăm cu toţii traseul, aşa că ne împărţim în 2 echipe- temerarii, spre Vîrf, ceilalţi spre cabană. E senin, zările s-au deschis, aerul rarefiat ne aţîţă nările, doar Pietrosul în zare are o cuşmă de nori cenuşii şi îmbufnaţi, de parcă nu e cea mai bună zi a lui…

Păşim  uşor pe stratul pufos de zăpadă, relaxaţi că avem la picioare cariera, Negoiul Romanesc  ciuntit de cei care au excavat pe vremuri – îmbracat în straie albe nu mai pare aşa hidos, ne permitem şi cîteva poze, ne regrupăm – la sfat cu Liviu, hotărîm că vom ocoli Negoiu pe partea stangă, să  coborîm prin carieră pare riscant; începem să rupem zăpada, se lasă tăcerea, fiecare cu gandurile sale-mergem de ore bune, parcă am vrea să ajungem, dar nu se plînge nimeni, nici nu prea e loc, parcă picioarele nu mai vor să asculte…Alex şi Liviu se opresc brusc, scrutează muntele de peste vale, Negoiu Unguresc – uite un urs!…aud parcă prea tare…  Zău, băieţi, lăsaţi glumele, că oamenii n-au chef de-a v-aţi ascunselea cu Moş Martin…îl văd şi eu, şopteşte Alex…Bine, bine, să nu uităm de ce-am venit! Îi imping de la spate, să-şi vadă ursu’ de treaba lui, aoleu, păi pe versantul ăla sunt ai noştri, pe acolo trec, spre vîrf…bietu’ urs, nici n-are ce să mănînce, aia-s toţi nişte slăbănogi :D.

Mergem pe curbă de nivel, ocolim muntele, care pare să se tot alungească, încă o curbă şi încă una, nu facem pauză, nu mîncăm, nu bem apă, îngheaţă mainile instant, daca le-ai scos din mănuşi…după n+1 curbe…îl văd pe Liviu întorcîndu-se uşor descumpanit – nu e bine, am ajuns pe buza prăpastiei – suntem prea aproape de munte, drumul e undeva peste 7 văi şi 7 dealuri, ca-n poveştile copilăriei….Făt Frumos nu-i pe muntele ăsta, iar Zmeul are aici formă de iarnă ademenitoare ne-ncepută şi ceaţă ce-ţi întunecă vederea în 30 secunde. Doru se lungeşte în zăpadă, eu mănînc un sandvich îngheţat fără gust, Nadia ne îmbie cu un ceai călîi. 5 minute pauză, şedinţă de consiliu scurtă şi tăioasă – e multă oboseală şi ceva nelinişte, dar nu e loc de diplomaţie – Liviu e calm, îmi inspiră încredere şi ştie ce face – merg pe mîna lui, pînă la capăt.

Să te-ntorci  înapoi nu ai unde, înainte să mergi ţi-a rămas….trebuie  să ajungem la drum, aşa că ne afundăm în pădure, fără alte  ocolişuri. Nu e loc de cîrteală, mă fac că nu aud vocile din spate, nu e timp şi nu e loc de panică,  om discuta la cabană, după, mereu e de învăţat cîte ceva din aventurile astea – calm, înaintăm prin zăpada ce-mi ajunge la piept, înot pe un jgheab domol ce coboară spre o întindere lină, albă – o fi lac, o fi pajişte, nu ştim, cabanierul ne tot sună, cum sa-i explic unde suntem, cînd muntele ăsta e alt munte decît cel pe care am urcat acum 2 ani?! Se descarcă telefonul – deci  am rezolvat problema comunicării. O dată ajunşi la drum, se aud iarăşi voci – şi ceva veşti bune, temerarii se-ntorc, n-au găsit Pietrosu acasă, şi-au dat întîlnire pentru la vară. Ajungem la carieră. E bine, e atît de bine…Andra e bine, sunt mîndră de rezistenţa şi ambiţia ei, dacă a dus traseul ăsta, poate merge oriunde, Robert  păşeşte protector în preajma ei, Doru se luptă în continuare cu rucsacul prea mare, prea plin şi uşor deformat, Nadia e mereu cu zîmbetul pe buze, fata asta nu crîcneşte niciodată, Lidia şi Sebi merg împreună, firesc, ca într-o plimbare de seară, Dana e zen şi veselă,  Liviu e la fel de indescifrabil ca şi pînă acum – zîmbeşte scurt şi sec. Strecor cu sfială un mulţumesc  simplu, căci uneori, cuvintele nu-şi mai au rostul – cu oameni de felul acesta, mergi  pînă la capăt, fără teamă.

E noapte deja, la drumul forestier, hai, încă o oră jumate şi mai bine de zăpadă – dar sunt stele şi cer senin  şi zăpadă scînteietoare şi o linişte în mine, atîta linişte că merg cu ochii închişi, fără frontal  – gîndul îmi zboară la cei din urma noastră, coboară şi ei, pentru ei nu-mi fac griji, că ştiu ce pot. Nu mai ştiu în care moment am îndrăgit oamenii aştia de lîngă mine şi mai ales de ce, dar nu-mi mai doresc  nici un munte fără ei şi fără căldura care vine de la ei….gerul se lasă aspru, numărăm curbele şi visăm la ciorba lui Alex, care, deşi a fiert şi azi noapte, mai tre să mai fiarbă vreo 2 ore, teamă mi-e că nu mai apucă – relaxarea nu e bună, v-am zis eu….visăm la plăcinte, paturi şi la saltele, dar nu e aşa simplu, că ajungem la cabană…

….Unde Nelu ne dojeneşte blînd cu o îmbrăţişare strasnică, of, unde-aţi umblat, bezmeticilor,  atîtea ore, las că muntele nu pleacă de aici, haideţi şi vă încălziţi cu un vin fiert  şi un ceai cu miere şi o ciorbă prea+fiartă !!! Doamne, aşa o fi în Rai, cald şi omenie, vin fiert şi zîmbete, cartofi cu usturoi,  munte şi cer cu mii de stele J ?

Ne aşezăm cu toţii la masa neîncăpătoare…ce oboseală, ce ore de mărşăluit prin nămeţi, ce trasee nemarcate, parcă sunt din altă poveste…aici e bucuria şi căldura, poveştile nesfîrşite ale lui Nelu, vinul fiert ce ne colorează obrajii arşi de ger, ne dezleagă limbile şi ne îmbie la vorbă –şi băieţii aştia de la Braşov, parcă-s cu noi de cînd lumea, deja se fac planuri, alţi munţi, alte cabane şi refugiul ăla, la care visăm de ceva vreme…

Un foc arde singuratic în liniştea nopţii – o ţigară pufăie leneş între 2 bărboşi sfătoşi – unul vorbeşte, unul ascultă. E pace. Doru ne alungă din bucătărie, l-am cam surghiunit zilele astea, vrea să doarmă şi el puţin…ne mutăm pe scări, precum copiii puşi pe şotii, ascultînd snoavele lui Nelu şi rîzînd pe înfundate -să nu trezim şoferii J - cu o umbră de melancolie, zorii ne găsesc ascultînd Queen şi Metalica.

Duminică – cei 12 Apostoli ne vor aştepta din nou, în zadar – prea multe ore, prea multă zăpadă, prea multe coduri – promisiunea e facută, vom reveni la vară cu forţe noi şi poate mai multă smerenie – muntele rămîne, vîrfurile aşteaptă, dar oamenii, oamenii sunt lîngă noi pentru atît de puţin timp…să ne bucurăm, aşadar, de “acum”, de “aici”, de cei care sunt – pînă cînd ne vom revedea…. 

2016 - un an ca o luna plina

Din cand in cand, mi se face dor de hartie si de stilou. De litere neglijent aruncate pe pagina alba si indiferenta, sau atent aliniate, cu migala celui ce se vrea bine-inteles, cu ocazie sau fara, cu sens sau mai degraba fara. Din cand in cand, mi se face dor de frumos. De omenie. De caldura aceea care se strecoara pe furis inauntru si-ti aduce un zambet larg pe fata. 

Dar, din ce in ce mai mult, ma bucur de lucruri mici, de momente pretioase, de oamenii de langa mine…va spuneam poate, ca 2016 a inceput simplu si de neuitat, la o cabana de munte uitata de lume, cu artificii in maini de copii si pahare de sampanie in maini inghetate de adulti – asa ca, la miezul noptii, un gand razlet a luat locul dorintelor ce se ingramadeau sa prinda un loc pe lista de Anu Nou – sunt vie si am langa mine toti oamenii pe care mi i-as fi dorit langa mine :). Mai tarziu, insa, dorintele neglijate m-au asteptat acasa, sa le asez intr-o ordine oarecare si sa le arunc drept provocare generosului Univers…

Astfel incat, pentru 2016, imi doresc  munti de urcat si drumuri de strabatut, locuri neumblate de descoperit si povesti nespuse de ascultat, intamplari de trait si oameni noi de cunoscut. Sanatate si putere de munca. Pentru mine si ai mei. Imi doresc un an ca o luna plina – intens ca o furtuna de vara.

Zambet si  tarie pentru toate provocarile ce vor veni. Recunostinta si multumire pentru ceea ce este si pentru ceea ce lipseste.  

Sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Sa fac ceea ce spun. Sa nu ma las intimidata. Sa las in urma ceea ce nu foloseste. Sa incetinesc  ritmul si sa nu uit de sufletul meu.

Sa iert mai mult. Sa uit mai des. Sa nu mai pierd oameni. Sa-i pastrez aproape pe cei care conteaza.

Imi doresc  prietenie. Respect. Fair-play. Rabdare. Bucurie. Sa traiesc simplu.

Imi doresc  sa ajung in Grecia. Sa revad Clujul. Sa vad Fagarasul. Bujorii de Macin. Maramuresul. Marea de la Folk You. Poate Apusenii. Poate Dobrogea. Poate Cazanele Dunarii.

Sa nu renunt. Sa iubesc. Sa fiu eu.

Si mai vreau….1000 lucruri, pe care din discretie sau din superstitie, le pastrez pentru mine.

Sa inceapa ! Atata incredere si determinare n-am mai avut de mult. Si sa ne fie 2016 anul pe care nu il vom uita !
(sursa foto)

despre 2015 si lecțiile sale

Sunt ani de neuitat. Și ani de uitat definitiv. Bate vînt de sfîrșit de an, se aude zvon de Crăciun, se pregătesc cuvinte meșteșugite, se afișează zîmbete largi, de Sărbatori…

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu simplu, sincer, incomod. Dar, de bun simț și necesar, căci în oglindă e alt om și uneori nu ne mai recunoaștem. 

2015. Un an cît o viață. Un an cît un munte pe umeri de Atlas. Un an capricios ca o femeie frumoasă. Un an cît un drum fără sfîrșit, fără cale de-ntoarcere. Sunt omul care mai crede în oameni. Pînă la capăt și înapoi. Cu resurse infinite de naivitate și optimism. Pentru care o vorbă cîntărește cît un jurămînt. Iar o promisiune calcată, cît o moarte.

2015 a fost un an copleșitor. Lumină și întuneric. Un an al contrastelor. O luptă continuă între bine și rău, între ce se cade și ce ne dorim, o ispită și o renunțare. 2015 a stat sub semnul drumurilor. Drumuri întortocheate, drumuri de munte prin viscol și zăpadă neîncepută, drumuri de mare cu zîmbet la fereastră și muzică bună ca o zbatere de aripă frîntă, înainte de vreme, drumuri în nisip, șterse de valuri furioase sub țipăt de pescăruși. Drumuri încheiate brusc, fără preaviz și uitînd de promisiuni niciodată împlinite. Drumuri abia desenate, timid, în nopți luate cu-mprumut, cînd nici tăcerea nu-i de-ajuns, nici vorbele nu-și mai au rost, căci cine ești tu și cine sunt eu? Ce simte și nu spune? Unde e curajul ? Ce e dincolo de conveniență?

Camino de Santiago, atît ar fi de-ajuns să spun despre 2015. Am ars pînă la capăt, dincolo de orice teamă, cu credința că nimic rau nu mi se poate întîmpla…am pierdut prieteni și oameni dragi, am ars punți pe care le credeam întinse pînă la sfîrșit. Am aflat cît doare dezamagirea și cît de amar e să scrii dragostea pe nisip. Am învățat că dragostea nu e monedă de schimb. Am învățat să spun “rămas bun” privind drept în ochi care mint și să strîng amical o mînă care n-a fost niciodată a mea. Am învățat să spun ”te iubesc”, fără să aștept nimic în schimb. Să zîmbesc senin, mai ales atunci cînd în piept se zbat lacrimi neșterse de anii care trec, oricum. Am crescut.

2015 a fost anul în care mi-am dorit tot. Iar “totul” a avut forme fascinante, aromă și gust, a lăsat urme adînci, o tristețe blondă, amintiri de nepovestit vreodată. A fost o primavară verde și crudă, a fost o vară cu valuri năucitoare, în care m-ai ținut de mînă, fără teamă, a fost o iarnă albă, la o cabană în munți, o toamnă apăsătoare și plînsă  în tăcere. Căci, poate, nu mai sunt cuvinte…

A fost un an bun. Un an crucial. După care, nimic nu va mai fi la fel. Nici eu, nici ei, nici noi. Un an care m-a învățat că nimeni nu e singur, dacă are un strop de credință. Un an pentru care sunt recunoscătoare – pentru lecții, pentru greu, pentru dragoste, pentru oameni, prezenți sau duși, pentru putere și sensibilitate, pentru zîmbet și lacrimă, pentru lună și soare, pentru fiecare răsărit și toată speranța cuprinsă în el…

Și după ce toate se vor fi trecut, rămîne o întrebare, pe care Miha mi-a adresat-o firesc, într-o sîmbătă fabuloasă cu cer senin, o întrebare la care, cu sinceră mirare, încă nu am raspuns……"și tu, tu, ce-ți dorești pentru tine?!"

Vine o zi...

E un timp pentru intrebari. Si vine o vreme pentru raspunsuri. Cand te gasesti tu cu tine, dezgolit de false impresii si vagi inchipuiri – mai pui o masca sau iti asumi autenticitatea, mai mergi o vreme in deriva sau stai drept, privind inainte, cu speranta sau realism.

Noiembrie e luna mea. Asa cum luna e a mea, uneori. Si mi-s dragi amandoua. Pana la lacrimi, mi-e draga viata…a mai trecut un an si tot nu am raspuns la intrebarea ”ce-ti doresti de ziua ta?” Imi doresc ce-mi doresc in fiecare zi, un zambet, o vorba buna, un cantec. Sanatate, pentru mine si ai mei. Liniste. Iertare. Iubire. Oamenii dragi mie aproape, pe covorul din sufragerie. Vise noi. Speranta. O dragoste mare. Un pic de soare. Si ceva senin…

Am avut in anul din urma, cam tot ce mi-am dorit. Universul a fost un bun ascultator al dorintelor mele, imposibile sau haotice J - ceea ce nu e neaparat un lucru bun. Am invatat astfel ca nu tot ce-ti doresti e ceea ce ai nevoie. Ce pare sau ce ne dorim sa fie si ce este, de fapt, sunt 2 lucruri total diferite, mai ales cand vine vorba de oameni. Ca zambetul se poate sterge intr-o secunda, lasand loc unei tristeti adanci. Am invatat ca lumea nu se invarte in jurul nostru, oricat orgoliu am avea in dotare. Ca singuratatea e uneori o binecuvantare, atata timp cat nu uitam ca bucuria vine din lucruri marunte si uneori de la oameni… 

Am trait anul acesta o viata intreaga, cu bune si grele. Agonie si extaz, bucurie si durere pana la cer si-napoi, intr-un vartej nesfarsit, pana la capatul lumii si-napoi…si totusi, sunt vie. Am o inima care inca bate si simte. Sperante. Iubire. Iertare.

Fiti langa mine, atat cat se poate. Cand si daca se poate. Pentru ca daca sunt astazi, asa buna si rea,  sunt pentru ca si voi faceti parte din viata mea, fiecare cu o poveste si un loc, altfel. Si e nevoie de atat de putin, sa fim fericiti… Iar pentru asta, sunt recunoscatoare si va multumesc! 

Scrisoare unui suflet pierdut

Suflete, te-ntorci acasa !

Asa ti-am spus odata, demult, intr-o zi de vara pustie. Suflet gol, nebun de dor.

Te privesc tacut, intr-o oglinda ingalbenita de vreme, cu rama de lemn roasa pe alocuri de carii flamande. Nu mai stiu unde esti sau de ce-ai lasat in urma o usa deschisa. Nu am mai stat de vorba demult. Ca 2 batrani garboviti, asezati pe cioate de lemn, intr-o ograda imaginata, la umbra teiului  ce-si scutura arome de toamna venita prea devreme. In tihna.

Ce mai faci ?

Nu-mi raspunde, ai ochii tristi si ma privesti absent, de parca nu-mi mai apartii, privire ratacita, de sfarsit de lume. Dincolo de negura, banuiesc nespusa o poveste si multe lacrimi necurse. Hmm, ce mult timp a trecut. Iti amintesti, cand ne-am cunoscut, cat freamat si neastampar, cata bucurie si pofta de viata. In bratele tale, incapea o lume intreaga. Toata speranta, zambetul intreg, caldura pentru doi. In fiece cotlon, o emotie, pitita sub gesturi delicate, de o precizie cautata.  

Ma-ntreb ce-o fi cu tine. Unde te-ai ratacit? Ce ti-au facut ? De ce nu mai zambesti ? Nu mai ajung la tine, nici cand te tin in palmele reci. Stai drept, lucid si ingandurat. Un pas, inca unul, cauti o cale sa te strecori pe furis, intr-un loc care nu te mai incape si nu-ti mai apartine de mult, prea stramt si prea intunecos. Ne masuram indelung, in aceeasi oglinda ingalbenita, tacerea asta nebuna, de o parte si de alta a haului dintre noi, ce poarta nume de viata.

Suflete, nu te mai intoarce !

Nu stiu cine esti sau de ce. Ce vrei sau de ce. Nu te-ntreb, nu ma-ntreb. 2 straini, pana la sfarsit

Camino de Santiago - Drumul spre tine - Povestea mea

Pentru unii, drumul către sine înseamnă o rugăciune, o carte, o încercare sau o privire a celui iubit. Pentru alţii, calea către propriul eu este chiar drumul. Camino de Santiago este un drum de pelerinaj de peste 1000 ani, fiind al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma, drum pe care au pășit regi, împărați și părinți ai bisericii, precum Francisc de Assisi, principele Felipe, moștenitorul tronului Spaniei, actorii Anthony Quinn și Shirley Mclaine, scriitorul brazilian Paulo Coelho. În zilele noastre, zeci de mii de pelerine străbat acest drum, cu credință, interes si dorință de autodepășire.

Camino de Santiago este o Cale foarte vie întreţinută de trăirile, povestile şi amintirile fiecărui loc şi ale fiecărei persoane care a fost sau care va veni. Aici există continuitate și o curgere a timpului specială. Pe Camino amănuntele sunt mult mai importante decât în viaţa obişnuită, totul se amplifică, totul se limpezeşte şi te trezeşti în faţa ta.  Drumul acesta  este o întâlnire cu tine şi cu trecutul tău care te însoţeşte la tot pasul, devine astfel un drum în memorie, după care nimic nu mai poate fi la fel. 

Mărturisesc cu modestie că sunt unul dintre acești pelerini. Care au parcurs 750 kilometri pe jos, cu emoție, cu credintă, cu sperantă. Cu gîndul că voi găsi liniștea, pacea cu sufletul meu. Un om simplu, care iubește oamenii. Care iși dorește să vadă lumea. Să cunoască, prin orice mijloc. Să schimbe ceva în universul propriu. Să lase ceva în urma trecerii sale.

Astfel, s-a născut o poveste. O poveste nu despre mine, omul cu o experiență de viață altfel, ci despre drumul sinuos și aspru către sufletul nostru, către împăcare, către iertare. Un mod de a descoperi că dragostea poate fi Calea. O poveste despre oameni și poveștile lor. O poveste care răspunde la întrebarea “de ce eu?!” 

Cartea se numește “Drumul spre tine” și a apărut în luna septembrie la Editura Cetatea Doamnei Piatra Neamț. Ea va fi disponibilă la vînzare la Libraria Cetatea Doamnei din Piatra Neamț; pentru cei care nu sunt din Piatra Neamț, cartea se livrează doritorilor, prin curier/poștă, în urma unei comenzi transmise prin email (gianina.paun@gmail.com) sau comentariu pe acest blog.

Tedx BACAU 2015 - Human Nature

Asa cum stim, prima data e de tinut minte, intr-un fel sau altul J. Pentru mine, prima data la Tedx a fost memorabila, la superlativ. Mult asteptata editie Tedx de la Bacau a venit intr-o zi de nastere a prietenei mele, Flori si in compania unei femei fascinante, Mihaela, dupa o zi inedita, desi contra cronometru. La 13.45, trecute fix, am ajuns, in sfarsit la Centrul de Afaceri si expozitii, lume multa, lumina si un freamat placut domneste pe holurile elegante..

Tedx Bacau incepe in 5 minute…noi tropaim de emotie si nerabdare in sala, ca niste copii. Voluntarii alearga intr-o parte sau in alta, se asaza microfoane, camera de luat vederi, flash-uri, cate un selfie pe ici pe colo, muulti tineri, zumzet, se inchid si se deschid usi. 4, 3, 2, 1….Incepe !

O seara magica incepe cu o poveste. Suntem suma povestilor pe care le traim sau le ascultam. Alexandru Glod spune si ne indeamna sa credem si sa spunem povesti. Pentru ca si altii s-ar putea sa treaca prin ce trecem noi, pentru o poveste adduce si empatie, incredere, speranta…

Mircea Serediuc spune ca oamenii se desavaresc prin iubire. Cresc, se transforma, se daruiesc prin iubire, indiferent ca e vorba de iubirea fata de natura, fata de oameni, fata de sine. Zambiti si faceti voluntariat, daruiti zambet si o vorba buna, faceti ce aveti de facut, caci nimeni nu va face asta in locul vostru.

Performanta. Determinare. Organizare. Andrei Rosu. Fiecare zi este o miniatura a vietii. Asa ca alege obiective mari, concentreaza-te pe ceea ce vrei sa obtii, inventariaza-ti obiectivele si schimba agenda, fa un pic de ordine si vei avea timp pentru toate. Mai ales daca te trezesti de dimineata…

Magitot. Magie si charisma, hohote de ras si multa energie.

Alexandra Marcu, tinerete, tenacitate si profunzime…ne spune ca muntii nu pot fi cuceriti. Vorbeste limpede, cu maturitate, despre munti si vulcani, piscuri atinse impreuna cu tatal sau. Un sfat de tinut minte, fii eroul copilului tau…

Timotei Rad, de profesie calator cu autostopul J. Limitele nu exista decat pentru cei ce cred in ele. O poveste aproape incredibila, 200000 km si o lume intreaga, pentru ca a calatori inseamna si a iubi.

Cristiana Stancu. Dincolo de imagine, exista un om, sensibilitate si delicatete. Blandetea artistului ce picteaza icoane. Puterea omului care stie ca  lupta este doar cu tine, cu limitele pe care trebuie sa le depasesti. Cand stii cine esti, stii ca poti face orice. Doar ai incredere!

Adrian Colibaba, medic, ne spune simplu, cat e de important sa oferim, ajutorul potrivit, la momentul potrivit. Pentru ca timpul are alta valoare pentru fiecare din noi, pentru fiecare situatie in care ne aflam.

Stefan Marius, mentalist. Pasiune, antrenament, prestidigitatie, in mai putine cuvinte, trucurile nu au varsta.

Eliza Nitescu si o metafora – viata ca un colier de perle, false sau veritabile. Cat de mult iti doresti un anume lucru ? La ce esti pregatit sa renunti pentru a obtine acel ceva? Cat valoreaza ceea ce faci, pentru tine, pentru altii ? Cat pretuiesti, ceea ce ai, aici si acum?

George Balta, campionul pentru care nu exista trebuie. Pentru care exista vreau sau nu vreau. Care ne indeamna sa apreciem viata si frumusetea ei, sa ne bucuram de fiecare lucru, oricat de neinsemnat ar fi...

Vali Racila incheie o seara de o intensitate aparte. Cu muzica, pentru ca e limbajul universal, care ajunge in fiecare suflet, cu vorbe calde si umor fin, o chitara de tabla si o inima maaare!

Ce este pana la urma natura umana? Cine suntem noi, cum credem, cum simtim si cum actionam? Care sunt limitele noastre, si cum le putem depasi?

Intr-un fel sau altul, vorbitorii au amintit de parinti, de rolul lor in devenirea fiecaruia, cu emotie, cu recunostinta, cu dragoste, cu o intamplare haioasa sau cu o lacrima in coltul ochilor, pentru mama sau pentru tata. Am ras si am plans, alaturi de povestile lor, care pot fi sau sunt si ale noastre. Am apreciat simplitatea, naturaletea, autenticul. Intensitatea emotiilor, alaturi de oameni frumosi in sensul cel mai curat al acestui cuvant.

Exercitii simple, spune celui de langa tine ca stii prin ce trece; spune “te iubesc”, daca asta simti, fara ezitare;  fixeaza-ti in agenda un obiectiv si tine-te de el…

Mi-am luat acasa cateva sfaturi, idei pentru zilele care vin. Pentru ca sunt perioade in care, oricat de greu mi-ar fi, se intampla ceva si intra in viata mea acei oameni si acele intamplari care imi aduc aminte ca am voie si trebuie sa fiu eu, sa nu renunt, sa visez inalt si departe, pentru ca lucruri minunate se pot intampla…

Nu stiu cate nopti nedormite, cat efort sau stres, cata munca sau cate cearcane stau in spatele organizarii unui astfel de eveniment, pentru ca voluntarii inca zambeau, desi pareau ca plutesc, la final.  Dar stiu ca efortul lor a fost rasplatit de bucuria celor din sala, de ropotele de aplauze, de spectatorii ovationand in picioare, atunci cand Cortina s-a lasat peste atatea povesti de tinut minte.

Asa ca eu, un simplu spectator, ma inclin si spun: Multumesc tuturor, pentru inspiratie, pentru speranta, pentru bucuria de a fi ! Jos palaria !

Aventura in Bucegi - calatorie finala bronz

Pe principiul “nici o aventura fara emotii”, excursia de calificare a finalistilor de bronz de la Be Great Bacau a inceput cu aventuri cam cu vreo 2 saptamani inainte…data, traseu, cine cu cine pleaca, daca pleaca…intrebari fara raspuns :). Si totusi, daca exista vointa, Universul se aliniaza, cursurile se tin atunci cand trebuie, fie si la urgenta, iar plecarea e vineri dupa amiaza, chiar daca Gianina intarzie (e 25 ale lunii, declaratiile trebuie depuse, site-ul Ministerului de Finante nu merge, internetul a picat, toate semafoarele-s rosii etc). Ploaia e cu noi, nici nu se poate altfel, suntem pregatiti pentru orice – ne imbarcam in masina, 4 tineri si 1 adult (responsabil). Ora 19.00, pfuii, se-ntuneca devreme, incepem cu o cafea si cu o mare aglomeratie in trafic. Oituzul e la locul lui, mai intunecat si mai pustiu ca niciodata. Muzica avem, boxe avem, veselie, Alex vrea filme de groaza…pentru asta, le promit o excursie in Ceahlau, pe luna plina, la lumina frontalelor. Ajungem la Busteni, e noapte si ploua, pensiunea e primitoare, primesc o camera imensa si nu visez decat somn, n-am mai dormit calumea…oare de cand ?! Copiii pun muzica…se pregatesc sufleteste pentru maine, cand vine Vali, evaluatorul nostru, care e déjà imbracat intr-o aura mai speciala.

Ziua 1 e o sambata cu speranta de vreme buna si cer senin. Incepe in gara, asteptand trenul de Brasov si celalalt grup, venind de la Azuga. Vali apare senin si calm, relaxat si dornic sa cunoasca tinerii – care zumzaie in cabana, pregatind, impachetand, reimpachetand, mai pune o oala, sa fie pentru gatit, mai pune si-un polar, daca e frig, mai pune o pelerina, ce sa faci cu foita asta?! A inceput sa ploua….buun, asa, dupa cum stim din Ceahlau,ploaia trece, aventura ramane. Deci, scoateti obiectele alea lucioase, gen busola, harta, notite, etc, sa vedem ce facem, azi maine. Copiii si-au facut temele. Cunosc traseele, marcajele, ce au voie sa faca si ce nu. Cu telefoanele alea sa vedem ce facem. Stabilim punctele de check-point. Ora de intalnire. Imi bate inima in piept, dar ei, cum or fi?! Un zambet si o nerabdare, cu totii, ce bine e sa fii tanar! Pleaca prima echipa, Alex, Vlad, Alexandra si Elisa….la 15 min pleaca si a doua, Codrin, Smaranda, Nico, Alin, Razvan si Catalin. Hai si noi ! E prima mea experienta ca Supraveghetor, de-adevaratelea, am un singur tel, sa stau cu ochii pe ei :). Ma tempereaza Vali, mai asteptam, supravegherea va fi la distanta, grupurile trebuie sa fie autonome. Buuun, ce faini oameni is ardelenii astia, asa asezati, de parca timpul arc urge altfel dincolo de Carpati.

V-am spus ca ploua? Adica…sunt atatea feluri de ploaie….dar aia cu picuri marunti si incapatanati, de care n-ai cum sa scapi, rece si sacaitoare, mai ales la munte este…unica. Drum lejer, povesti de viata, experiente de tinut minte, speranta ca schimbarea in bine exista si la noi – asta transmite Vali.  Ajungem la check-point. O pisica, o cafea, niste turisti cu rucsacuri de scoala si sticle golite pe jumate, la ora 10…Copiii aduna povesti de la turisti, determinate sa-si atinga obiectivele. Cineva, acasa, cred ca e cu gandul la ei, isi face griji si regret ca nu e aici, cu ei, sa-I vada cum au crescut :)

Mai urcam, mai vorbim, ne mai murdarim…ploaia e cu noi, in diverse cantitati. Alt check-point. Bucuria li se citeste in ochi, nu se lasa ei asa usor. Rucsacul e greu, traseul accesibil, ajungem pe coasta Dihamului, iesim din padure si din ceata si cerurile ni se dechid – un soare ascutit pe Acele Morarului, un puzzle de nori cenusii si o fereastra de senin ne lasa fara multe cuvinte, doar onomatopee. E atat de frumos.

Ne cazam, dormim, facem un alt traseu, fiecare dupa dorinta…se lasa ceata deasa peste Diham. Se spune ca foamea e cel mai bun bucatar – astfel incat incepe operatiunea “paste cu ton”, mancarea calda pe care tinerii trebuie sa o pregateasca. Pe balcon, Alex e paznicul oalelor cu paste. Fetele prepara sosul. Noi, in camera mare, ne prapadim de ras, glumele zboara dintr-o parte in alta, ca in tenis. Sunt gata pastele. E gata si butelia de la primus. E gata irosita sic ea de-a doua butelie (prietenii stiu de ce J ) sa ca cea de-a doua echipa se va descurca, apeland la improvizatie. Succes total, pastele excelente, nici supraveghetorul nici evaluatorul nu au suferit de foame – ceva durere de burta de la prea mult ras :D. Ce mai urmeaza? Somn…dar nu, mafia si muuuulta ploaie !

Ziua 2. “Unde sa pleci pe ploaia asta?” “Hai ca nu ploua mai tare ca in Ceahlau!” Ce noroc au avut copiii astia de pre-aventura din august :). Nimic nu-i mai sperie. De dimineata, trezirea, impachetatul, dupa ce Catalin ne prezinta un Lidl in miniatura in rucsacul lui, sunt uimita cate preturi stie omu asta :). Baie comuna pentru 8 oameni, ce fain e la cabana, unii viseaza la baie cu spuma si masaj… Ultimele fotografii, studiu pe harta si plecam, pe langa umezeala, avem si ceata deasa – ei pleaca inainte, noi dupa ei, nu inainte sa se intalneasca Vali cu dealul lui :). Traseul e usor mai provocator, pantele mai abrupte, mult pietris si muuult noroi, pantalonii tre sa aiba pete musai. Check point, ploaia se inteteste, Vlad vede urme de urs, ne regrupam, mai stam de vorba cu totii, schimbam impresii. Starea de spirit e buna, dar parca e prea multa ploaie. Alt check point, o sageata ascutita si acum stim cine e Alin si cine e Razvan, putem sa-I deosebim :). Un selfie si poza de grup, ce frumosi sunt !

Busteni e urmatoarea destinatie – facem discutia finala, tot pe ploaie, se impart carnetele de progres, felicitarile si imbratisarile de ramas bun. Zambesc cu drag, sunt asa tineri si inocenti. Mi-as dori sa iau de la ei entuziasmul si puritatea lor. Sunt obositi cu totii, dar glumesc mereu, fac haz de necaz si isi doresc sa revina pe munte – ceea ce spune totul. Nu renunta cand dau de greu, lucreaza in echipa cand e nevoie, sunt atenti la nevoile celui de langa ei si mai ales, pastreaza acele momente unice, pe care le numim amintiri. Sa va fie de bine Calatoria finala ! Sunt mandra de voi si va felicit, pentru fiecare pas inainte, prin noroi, pentru fiecare zambet, in ciuda ploii, pentru fiecare victorie, in lupta cu voi si confortul de fiecare zi !