Iarna la Malaiesti - Trepte spre cer

 

"Facem o tura de Bucegi iarna? Cu nameti, cu coltari, pioleti, de-aia grea, de tinut minte ?!" A aparut de undeva intrebarea, timid, asa ca baietii au pregatit temeinic o tura de iarna la Malaiesti, la sfarsit de februarie…dar, ia iarna de unde nu e. Soare cald si temperaturi de primavara rebela ne-au insotit pana la Brasov – drum cu veselie si reconfigurare traseu – terenul bate harta si GPS-ul, Florine J !

Din ceata de 11 Iacomisti si restul stranieri, ne-am infiintat la Rasnov la Penny de voie de nevoie – ultimele cumparaturi, musai apa, ca sus nu este…dar ce apa, plina de minerale, la vedere, ca niste bacterii plutitoare, un dulce, ceva paine, ceva, ceva  - gata, se pleaca, dar stai, ca mai sunt de venit – ii asteptam pe drumul spre Uzina Electrica, facem exercitii, facem planuri, asteptam, asteptam…vin brasovenii, vin albatrosii, incepem sa urcam, cand se lasa seara…de fapt, incepem sa inotam prin noroiul vascos de pe drumul forestier, pana la noroiul plin de frunze putrede din padure…

Rucsacul e prea greu, ce-oi cara oare, ca haine nu-s, mancare nu e, bautura nici atata…se mai plang si altii, ma consolez singura…de la piolet tre sa fie greutatea, sigur, poate de la coltari, ca-i am la loc de cinste in rucsac. “Parca vad ca-i car degeaba, ce-mi trebuie mie coltari”, bomban in sinea mea, dar, sub amenintarea ca n-o sa pot urca pe Hornuri, m-am aliniat standardelor impuse la aceasta tura, culmea, de fetele mele... Si muntele asta e cu varful in sus…gafaim usurel, facem pause dese, e bezna si vreme buna de mers. Numa Cosmin nu crede ca e curba de nivel, una dupa alta, i le arat, tot nu ma crede J. Dam de zapada, se mai lumineaza. Rasar stelele, parca e din ce in ce mai bine. Suntem rasfirati pe traseu, e liniste si merg singura, fara frontala.

E linistea aceea…pe ultima panta inainte de cabana, se lasa o pacla deasa, fumurie.Bocancii de iarna is in rucsac, langa coltari, asteapta ziua de maine, eu urc la deal in 4 labe, deh, pastrez bocancii aia buni J. Cabana e la locul ei, tot frumoasa, cum am lasat-o acum fix un an de zile – cocheta, dar cam rece, nu s-a facut foc, nu sunt multi turisti – iar cei care sunt – ghici… asculta muzica rock J - vorbesc tare si mult, pana noaptea tarziu. Iar noi, avem, din nou, camera de jos...Ne relaxam, mancam cu totii, salate, sunca, ceapa, ciorba, branza, toate asortate cu noua senzatie culinara, turmericul…

Dimineata devreme, ne trezim cu gandul deja pe munte. Odihniti sau nu, orbecaim dupa o cafea, un ceai, apa, fie ea si cu bacterii…mic dejun rapid, cu turmeric, fireste, echiparea si la lupta, plaiesii mei. Doar daca aveti coltari, nu asa s-a stabilit la sedinta dinainte de plecare ?!  Zambesc neincrezatoare, inca, poate totusi…dar pregatesc coltarii, adica ii scot din rucsac, de pregatit i-a lustruit Irina, doamne ce frumosi is, negru taciune, luciosi, dar verdele asta…imi scoate ochii…si nu se asorteaza cu nimic, nici macar cu geaca cea noua, albastra ca cerul senin al Coreei de Sud J. Cum ii prind? Cat ii strang? Dar de ce? Ma alint, stiu, dar e prima data…prima data pe Hornuri. Prima data iarna, pe Hornuri. Prima data cu coltari. O zi numai buna pentru a deveni memorabila…

Plecam. E frig si ceata. Nori josi, intr-o goana nebuna, ne impresoara si ne amagesc, ma gandesc ce spectacol o fi sus. E zapada destula, coltii se infig scurt in stratul casant de zapada, inclestarea asta precisa imi da o siguranta aparte si o bucurie tainica, pasesc cu mai multa incredere spre inspaimantatoarele Hornuri – in jurul nostru, topaie un trubadur vesel ce canta incontinuu – Razvan e mezinul acestei ture – dar a batut in lung si-n lat muntii acestia. La baza Hornurilor, o scurta pauza de hidratare, cateva raze de soare ne ademenesc spre inaltimi, cateva capre negre stau la taifas pe un ciot de stanca. La cabana, a ramas Alex si cei fara echipament. Dana, Doru si Ioana se hotarasc sa urce si ei cu noi.

Hornurile se inalta spre cer, incetosate – Hornul Mare e drumul nostru, n-a urcat nimeni pe-aici de ceva vreme, Max rupe zapada, atat de mult si-a dorit o iarna pe munte, baietii il urmeaza. Urcam pieptis, prin zapada afanata – s-a depus un strat de jumatate de metru, peste stratul de zapada inghetata de dedesupt. Pas cu pas, prin ceata miscatoare, picioarele sunt din nou cel mai bun prieten – coltarii se infig in zapada, lunecand usor pe alocuri. Stancile hidoase strajuiesc cararea, doar florile de gheata mai estompeaza taisul de piatra si imaginea de drum fara intoarcere..

Trepte spre cer. Atat a ramas, in urma celorlalti. Urc neobosita, fredonand melodia asta, ciudat, pare ca se potriveste…

“Intr-o zi o sa-ti aduc in dar,

Viata mea traita sus pe creste,

Fara ceas si fara calendar, ca-ntr-o poveste…

Va mai trece inca un an, cu raspunsuri si mistere,

Vom mai ridica o treapta catre cer…

Lasa-mi dreptul sa visez, lasa-mi dreptul sa mai sper…

Se zareste “caldarea”, parca prea devreme, ceilalti au urcat deja in platou. Muuulta zapada, o cornisa sculptata sta suspendata pe buza haului – pe platou sufla un viscol dusmanos, stau la adapost pana vin ceilalti. Poza de grup, multe dulciuri si pornim increzatori catre Vf Omu. Panta acoperita de gheata si viscolita ingreuneaza mersul, stalpii de marcaj au platose grele de turturi stravezii – in dreapta mijeste alta prapastie, strajuita cu stanci diforme si o mare alpina ispititoare ca ştima apelor…

O raza de soare strapunge pacla laptoasa si ne lasa fara multe cuvinte – ne-am imprastiat pe platou, fiecare cu gandurile sale, incercand sa prindem in fotografii frumusetea asta salbatica, singurul raspuns la intrebarea pe care o primim deseori ”ce naiba cautati voi pe munte, cand ati putea sta acasa, la caldura ?”. Am urcat treptele, acum sunt singura, atat de aproape de cer…Statia meteo, inghetata, cabana troienita pana la ferestre, Omu asteptandu-ne cu soare si cer senin, iar de jur imprejur, la 360 grade, doar splendoare si pustiu…

Valea Gaura se casca in dreapta noastra, in stanga, Costila sta de veghe, precum farul de la capatul lumii, urcam hotarati catre cel de-al doilea varf cu inaltimea peste 2500 din Bucegi, Varful Ocolit sau Bucura Dumbrava, fratele mai mic al Omului. Ne ingramadim chicotind la umbra crucii de pe varf, poze, 2 cate 2 sau cate mai multi, dupa afinitate si ne intoarcem sa-l recuperam pe Doru, care a tras si un pui de somn la cabana Meteo (sau doar a visat la el J).

Lungul drum catre casa ne intampina cu un vanticel subtire de iarna, avem 2 variante, sa coboram pe Hornuri, sau sa experimentam pe Saua – Refugiul Tiganesti- Padina Crucii. Cu 1 vot impotriva si 1 abtinere, votam Tiganestiul J. Cine ne cunoaste, stie ca varianta “simpla” nu ni se prea potriveste niciodata….J

Parca pentru a ne intoarce din drum, viscolul se inteteste, aruncandu-ne din nou in marea de ceata de pe platou, urmarim stalpii de marcaj din aproape in aproape, stam grupati, urcam…desi coboram. Cand sa coboram…stai sa vezi ca e o vale abrupta, intesata cu zapada (cat o fi de stabila…vedem!), coboara Luci si Lcucica, deschizatorii de drum, fac trepte, pasesc atent, coboram si noi, la distanta, unul cate unul. La prima “curba”, malul de zapada e cat un stat de om, acopera cararea si blocheaza trecerea…Florin intinde o coarda, Doru vrea sa ne intoarcem, pe ruta cunoscuta, dar e prea mult, scurta sedinta tehnica, adjudecat, directia – doar inainte. 

Gandul imi fuge acum la Rapa….Sa te-ntorci inapoi nu ai unde, Inainte sa mergi ti-a ramas. Zambesc in sinea mea, desi atmosfera e incordata, am incredere in baietii astia, cunosc traseul, stiu ce fac, iar calmul si zambetul lui Luci e molipsitor – doar Lucica mai e tentat din cand in cand sa coboare…pe de-a dreptu! 

Cei fara coltari sunt escortati cu grija de Luci si de Max, trecem de coama de zapada, urcam inca un varf, din varful caruia panorama ma lasa cu ochii in soare J  - in fata, muntele unde se ascunde Lacul Tiganesti si Cabana Malaiesti, in spate, Piatra Craiului, in lateral, un castel de piatra – siluete de stanca, alungite, cu forme de turle ascunse vederii, amintind de Ciucas. Destula zapada, se merge usurel, pe curba de nivel, coltarii sunt cel mai bun prieten al meu, tura asta. La coborare, inca o vale periculoasa, Florin face o regrupare rapida, pare ca se joaca, in zapada, cu corzi si echipamente necunoscute mie, vreau sa cant Ninsoarea de Adio, dar, pe vaile astea, e interzis cuvantul “Adio”….

Ajungem la Refugiul Tiganesti – cel mai colorat Refugiu  pe care l-am vazut vreodata – nou, lucios, rosu ca o ciuperca – pauza de masa, dar cine mai are ceva de mancare, la ora asta ?! Max….linte…nu, multumesc, tot ciocolata e de baza J. Inauntru…urme de om…mizerie crunta…cum or putea lasa atatea gunoaie in urma lor ?! Plecam, de jur imprejur e prea multa frumusete inghetata in lumina blanda a apusului…inca un apus de neuitat, inca niste amintiri pretioase…Razvan fredoneaza in continuare….

Daca n-ai visat sub luna, trist esti tu si esti batran,

Daca n-ai iubit o data, mai presus decat orice,

Daca n-ai stiut ca-n viata, tot ce e, iubire e….

Sunt de acord cu el, fur aparatul Irinei si fur cateva cadre, pentru posteritate. Coboram lin, pe zapada zgrunturoasa, ce se crapa sub pasii grabiti. Ne-am rasfirat iarasi pe 2 dealuri, in vale, lacul e inghetat si acoperit, de jur imprejur, imparatia alba, mai saraca decat anul trecut – glumim, facem planuri pentru urmatoarea tura – ne intalnim apoi pe carare cu pasii celor ramasi la cabana, doar pana aici au putut ajunge, fara echipament…E atata liniste in jur...

Poza de grup traditionala pe Padina Crucii, unde coltarii au loc de cinste, coborarea abrupta spre cabana, iar jos, ma asteapta un zambet cald si o imbratisare adevarata, a ajuns si Miha cu prietenii…E bine intre prieteni, poate ca, uneori, altceva nu mai conteaza, decat clipa de acum, iar acum nu lipseste nimic. Cabana, chitara, caldura. O lacrima in coltul ochilor, de sufletul celor dusi.... Munte….Plecaciune, Maria Ta, pentru maretie, pentru alb, pentru poveste, pentru adapost, pentru trainicie, pentru ca, spre deosebire de noi, oamenii, tu ramai, mereu, acolo unde e nevoie de tine…(Gianina Paun, 27 februarie 2016 )

Traseu: Rasnov – Malaiesti (1720 m) – Hornul Mare Malaiesti – Varful Omu (2507 m) – Varful Ocolit (2503 m ) – Turnurile Tiganesti – Refugiul Saua Tiganesti (2195m) – Lacul Tiganesti (2050 m) – Padina Crucii – Cabana Malaiesti – 10 ore