Martie
2016
Mărșăluim tăcuți coborând de pe Bucura - Dumbravă, spre vf Omu, orbiți de albul ce împresoară tot și vântul ce șfichiuie nemilos. Norii se răsfiră în nuanțe ireale de alb și albastru, deschizând în stânga noastră o fereastră spre ceea ce pare o poartă spre infinit. Întreb timid și Lucian îmi răspunde că e una din cele mai frumoase văi ale Bucegilor, Valea Gaura...dacă vrem, vom merge odată, merită...
Iunie
2019
Normal că vreau. Mi-a rămas de atunci, o dorința neostoită de a o cunoaște, pe îndelete, poate și pentru că lucrurile ascunse, sau care ni se dezvăluie prea puțin, ne atrag și ne fascinează, până devin palpabile, reale, la îndemână. După 3 ani, Valea Gaura pare să devină realitate, renunț la creasta Rodnei cu inima îndoită, cer ajutor lui Sergiu, specialist în ale Bucegilor și fixez data în calendar, mi-e dor de munte, mă duc oricum, dacă va mai veni careva...cu atât mai bine.
Încet încet, ne adunăm, de la Piatra, de la București, de la Roman, muntzomani sau începători, facem planuri, plătim cazare, ne uităm pe furiș la vreme, care pare cea mai mare problemă, doar Sergiu e încrezător, va fi vremea după sufletul nostru, îmi spune.
E weekend prelungit, Busu adună moldovenii și ne înveselește cu muzică de toate felurile, ne întâlnim la Bran cu cei patru bucureșteni și...în loc de odihnă, plecăm la plimbare. Satul Peștera este o bijuterie, întinsă peste dealuri și văi, ca în poveștile românești, colorat în tonuri de verde și galben și roz, învăluit în zumzet de insecte și miresme de ierburi sălbatice - ne împrăștiem precum copiii lăsați de capul lor, fascinați de simplitate și senin.
Seară, o scurtă ședința tehnică ne găsește pe terasa din spatele pensiunii unde
am fost primiți cu căldură și veselie de proprietari, Mica e argint-viu și se
întrece cu dulăii casei, cu energie nesfârșită.
Dimineață devreme, Iulian ne face ziua mai bună cu o cafea fierbinte, tot
fierbinți îs și unele amigdale, însă lozinca zilei e ”nu renunțăm, nu dăm înapoi” – am plecat toți, urcăm toți.
Și urcăm, frate…inaugurez
bețele de trekking, cu o oarecare reticență, recunosc, dar sunt noi și albastre
și mult lăudate, facem poze de grup și separate, dimineața e albastră și de jur
împrejur verde…indicatorul de la intrare ne liniștește, 5 ore până la Omu. Îhâm…să
vedem !
Și urcăm…diferența de
nivel e de vreo 2000 m, pentru ziua de azi, pereți verticali și verde crud,
raze răzlețe și cărarea șerpuind alene – ritmul diferit ne desparte, tinerii
iau avânt și rar o să-I mai vedem pe traseu, primul reper e cascada Moara
Dracului, care curge zgomotos, răsfirată în două șuvoaie repezi și reci. Mica e
senzația zilei, neobosită (încă), aleargă și ne face să zâmbim, e o zi bună și
simplă, cum numai la munte găsești, chiar fără să o cauți.
O fisură adâncă în stîncă, îngustă și dreaptă, un mic canion de fapt, îmi
amintește de Piatra Sură și de nemarcatele de altă dată.
Încerc cu greu sa cuprind in fotografii panorama
și pereții prea înalți ce par să ne aștepte cu brațele deschise și o răbdare proverbială,
ancestrală.
Într-o
asemenea îmbrățișare a muntelui nu ai cum să te simți altfel decât parte din
acea imensitate fără limite, o mică parte a lumii, neînsemnată și care prea des,
se simte buricul pământului. Și te întrebi, cu uimire, cum pot munții, oare, să
încapă cu totul în inima drumețului
obosit și apăsat de greutatea unei vieți purtate pe cărări necunoscute? Deschizându-ne
sufletul și mintea către ceea ce ne înconjoară, primind cu reverență frumusețea
și unicitatea clipei, mulțumind pentru șansa de a fi, acolo sau dincolo, fiind
recunoscători pentru că există, ziua de astăzi și oamenii de acum…
Sunt încă
multe limbi de zăpadă, semn că iarna a fost generoasă, e plin de flori,
gențiene, ciuboțica cucului, cimbrișor, rhododendron și altele al căror nume nu
îl cunosc – peisajul devine stâncos, suntem în mijlocul căldării glaciare și
gândul îmi fuge la Retezat – dar ce frumoși și sălbatici sunt Bucegii ! Se
adună nori și tunetele răsună în altarul cerului, circular deasupra căldării –
cceilalți sunt înainte, nu li se mai aude glasul, cad stropi reci, chiar
înainte de lanțuri, așa că ne adăpostim rapid sub folia protectoare, îi
compătimim pe cei care coboară pe lanțurile ude, în adidași și pantaloni scurți
și așteptăm…în 20 minute a trecut, urcăm lanțurile și Mica escaladează cu inima
mică mică, nici nu respiră în brațele mele…
A doua
căldare e și mai copleșitoare – deschiderea e largă, cerul plumburiu, zăpadă și
verde, pe alocuri urme de animale, o stână părăsită, de jur împrejur vârfuri cu
nume pe care cu răbdare, Sergiu ni le enumeră, a câta oară?! Am obosit puțin,
ne oprim să mâncăm un sandwich, un baton, să facem o poză, mai multe poze,
aparatele sunt limitate în a surprinde unicitatea acestei văi ce pare că nu e
mai termină…
Am ajuns deasupra Hornului Mare, în zare se văd Turnurile Țigănești
cu formele lor crenelate, cu drag îmi amintesc de zona asta, am fost pe-aici cu
oameni dragi, și iarnă și vară, ture fabuloase – în zare se vede cabana
Mălăiești și parcă mă încearcă o undă de regret că nu dormim acolo. Bucșoiul e
învăluit în cețuri, soarele zâmbește timid, cabana se ițește pe platou, un pic
mai avem, dar e greu tare pic-ul ăsta, ne îmbărbătăm reciproc și…ajungem. Iaca
priciurile, iaca și căldura, iaca și cabaniera care țipă tăios la Alina, ”să
ieși afară cu câinele!”, încerc varianta cu, știți poate dormi în hol, nu
merge, mai țipă odată, să-ți iei câinele și să pleci, afară cu el, Mica se uită
mirată, încercăm varianta cu ”n-are cum să plece, că abia a ajuns, după 9 ore”,
nu merge nici asta, déjà s-a ajuns la amenințări directe ”vrei să-l chem pe
soțul meu, să-ti explice el mai bine, ce nu-nțelegi?”….
Ne încărcăm bateriile și mergem în vizită la un vechi prieten – Vârful Ocolit sau Bucura Dumbravă, care are o cruce nouă, un steag vechi, ferfeniță și a pierdut abțibild-ul nostru de acum câțiva ani…ce frumos e apusul, ce frumoasă e Coștila, străjuind în zare ca un far, de nestrămutat, ce dragă mi-e zona asta, nici nu mai știu de când și de ce.
Noaptea
la prici e cruntă, mai ales când stai sus și focul arde în sobă, când se
sforăie în tandem, sus jos, dreapta stânga. Noroc că se face dimineață, răsare
soarele, bate vântul, nu mai contează, hai să coborâm, că pe-aici nu e de stat…
Cei 2000
m pe care i-am urcat ieri, se întind subit la picioarele noastre – 5 ore la coborâre
zice indicatorul, pe Valea Ciobotea, cel mai scurt traseu până la Busu. Iară
îmi amintesc de Retezat și grohotișurile lui, cobor alert, panta e înclinată
periculor, ne intersectăm cu celălalt grup de 12 (tineri toți și foarte bine organizați)
care au stat la Omu și au plecat cu juma de oră înaintea noastră. Fotografiem
stânci, soare, cer senin, rhododendron colorat, suntem somnoroși sau nedormiți
e-a binelea, dar zâmbim, genunchii sunt puși la grea încercare, doar Mica e un
fel de Duracell câinesc, zâmbește iară și aleargă peste tot, semn că a dormit
bine azi-noapte.
Traversăm
o zonă unde miroase tare a animal sălbatic, nu aflăm ce este de fapt, fiindcă
facem popas și luăm micul dejun întârziat cu ultimele ”feliate”, mai un salam,
mai un cașcaval, mai un măr, mai o pastilă pentru amigdale supărate :). Lăsăm în urma nostră nemărginirea și trăinicia stâncilor
bătute de vremi, intrăm în pădurea umbroasă de un verde întunecat, ne urmărește
vuietul unei cascade pe care nu o mai căutăm, căci ne așteaptă lungul drum
către casă. Ajungem la Busu cu inima plină, secătuiți de puteri, mai șchiopătând,
mai desculț, mai sprijinindu-ne pe bețele ce au devenit déjà prieten de
nădejde, mai făcând planuri pentru următoarele ture din munții noștri, locuri cunoscute
sau neumblate, resursă inepuizabilă de amintiri….
Pentru că sufletul nostru e
mai încăpător decât un munte și e loc berechet pentru frumos, pentru liniște,
pentru recunoștință, pentru tihnă, pentru tot ceea ce ne lipsește și totuși, e
la un pas distanță de noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu