punct și de la capăt

"Săvârșitu-sa !"

Motto: ”Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un izvor de adâncă tristeţe. 
Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc, înseamnă pentru mine un pas spre moarte. Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi. ”
Geo Bogza

Sufletul meu e o furtună de vară. Șțiți furtunile acelea pe care le simți, bătându-ți la fereastră și nu știi cum să te ferești de ele, să închizi tot, să nu cumva să devasteze interiorul...

Când se apropie furtuna, norii se adună întunecați și furioși, peste cerul senin. Sunt îndârjiți și plini de o furie devastatoare, cu dorința de a matura tot, până la capăt...o pală de vânt spulberă praful, frunzele se împrăștie într-o dezordine absolută, câte o creangă se rupe zgomotos cu sunet de apocalipsa...păsările zboară zăpăcite de curenții reci, câteva râme cleioase s-au întins peste tot pe asfaltul alunecos, le ferești atent, să nu le strivești și să nu se urce pe încălțările curate. 

Oamenii se ascund zgribuliți, singură lor grijă fiind să se pună la adăpost, să nu cumva furtuna să îi prindă în mijlocul ei, căci asta ar însemna să se ude, să li se șifoneze hainele, părul, imaginea. Unde au dispărut cu toții, trebuia să ne bucurăm împreună de lumina soarelui și de culorile curcubeului?!...Se ascund și se face pustiu pe stradă, lăsând loc suierului rece și dușmănos al vijeliei venite parcă de nicăieri. 

Ce te faci singur în mijlocul furtunii, când nu ai umbrelă, nu ai adăpost, nu ai pe nimeni alături de tine? Îmbrățișezi furtuna și deschizi ochii mari, să te bucuri pe deplin de întregul spectacol - căci măreția naturii și surprizele oamenilor sunt nesfârșite. Te bucuri de vântul ce a curățat subit aleile năclăite, râmele s-au ascuns, până la următoarea ploaie ce le va da curaj, instinctul de supraviețuire este vital.

Tu te bucuri de frunzele aruncate răzleț sau lipite de verdele încă neatins al ierbii prematur răsărite. Te bucuri de dansul norilor ce nu prevestesc nimic bun - și zâmbeșți, căci știi, chiar și în cel mai mare întuneric, știi că soarele răsare din nou. Te bucuri de primii stropi de ploaie, care-ți biciuie obrajii încinși de sudalma aerului prea încărcat cu furii îndelung cenzurate și nu știi dacă sunt picăturile ei sau lacrimile tale. Întinzi brațele să cuprinzi vântul, să îmbrățișezi ploaia, ridici ochii spre cer, să-i culegi întregul albastru. Și încet încet, furtuna din afară se strecoară în sufletul tău, se transformă și se îmblânzește, așa cum te îmblânzește pe tine zâmbetul cald din diminețile reci, se decantează, încet încet și se așază...a trecut. Și, cu ochi de copil uimit de zădărnicia clipei, te întrebi zile în șir, pentru ce?! Cui folosește?! Până când ?!

Pentru că ai crezut în ei. Pentru că i-ai crezut cei mai buni, dintre toți. Pentru că le-ai dăruit suflet și timp și grijă și ce ai avut mai de preț, fără rezerve și fără îndoială. Pentru că nu știi să faci lucrurile pe jumătate. Sau din interes. Sau pentru confortul personal. Pentru că așa a fost atunci, și de fiecare dată. Pentru că oricâtă ploaie ar cădea, într-o zi, norii se vor îndepărta, oricât de naiv sau banal ar suna asta. Pentru că furtunile vin, ne surprind, distrug sau curătă și pleacă mai departe. Rămâne curat, rămâne senin, rămân urme și cioburi și resturi, din  tot ce a fost. Însă atâta timp cât suntem vii, atât cât mai suntem, putem renaște, așa cum florile o fac după o ploaie cu gheață (cu frunzele sfâșiate, se ridică și înfloresc mai departe). Căci furtuna ne zdruncină, ne trezește la realitate poate, ne învăluie și ne trânteste, ne schimbă, însă nu ne poate distruge, nu ne poate lasă fără vise, fără ceea ce ne definește, pe fiecare dintre noi...lumină sau întuneric, binecuvântare sau blestem, vise sau ruine. 

Sufletul meu e o ploaie caldă de vară. Când furtuna s-a îmblânzit, norii s-au dus și cerul se face albastru de tot și mai ales limpede, când picăturile rare și calde îți îmbrățișează obrajii și te mângâie, când ochii de copil privesc cu aceeași uimire eternul curcubeu...

PS. Cam o dată la trei ani, Universul îmi servește câte o lecție, cu întâmplări, cu ironie, cu oameni, ca o shaorma, cu de toate...de data asta a fost memorabil. Unic și irepetabil. Vestea bună și proastă în același timp, este că am supraviețuit. Zâmbesc, cred și sunt recunoscătoare, pentru ceea ce am primit și mai ales pentru ce nu am primit. 

Zâmbesc, învăț și merg mai departe, căci...sfârșitul nu-i aici !