Imagine...

Demult, un amic mi-a spus cu emfază că el refuză să mai aștepte sau să își mai petreacă timpul cu oameni care nu își fac timp pentru el - (l-am înțeles atunci, deși primea timp, dar nu timpul era problema) - era supărat, iar supărarea nu înțelege de logică, de argumente, de explicații. Este o alegere, conștientă și asumată. De fiecare dată. Dacă trece, lucrurile pot întra pe un făgaș normal, dacă doar pare sau spunem că a trecut și sămânța de furie rămâne adânc înfiptă, vor rămâne și semne, care răbufnesc când te aștepți mai puțin, mai o ironie, mai o bârfă nevinovată, mai o înțepătură, mai o tăcere.

Dintre toate, tăcerea îmi pare cea mai provocatoare, cea mai alunecoasă și cea mai tristă - o vorba o mai interpretezi, o mai sucești, o mai despici în patru, o mai poți reproșa, în timp. Tăcerea însă...e poveste lungă. E un semn bun pentru supărare. Pentru îmbufnarile de copil, indiferent de vârstă. Pentru discreție. Pentru rezervă. Pentru oameni care nu au curajul să își exprime o părere, decât în particular, unde se simt protejați și nu trebuie să își asume public nimic, niciodată. E semn de maturitate, și asta... Tăcerea e o barieră perfectă - dincolo de ea, e teritoriu minat - pentru ce să o depășești? Când celălalt (spune că) își dorește doar să fie lăsat în pace? Merită ? Când celălalt alege conștient și voit să fie supărat / îmbufnat / furios / tăcut, în privința lucrurilor despre care ai fi crezut că sunt importante pentru voi...

Demult, o prietenă mă avertiza îngrijorată cu privire la trădările care ar putea exista, cu argumente și semne atent studiate. M-a pus pe gânduri, căci nah, spiritul de observație, experiența, grijă față de aproape, credința în bunele intenții și mai ales, greutatea acelui "trădări vor mai fi, ai grijă" au cântărit greu la momentul respectiv. 

Așa că, am devenit la rândul meu, mai atentă, nu neapărat și nu doar la cei spre care se îndrepta degetul, cât așa, de jur împrejur, la oameni, la fapte și la vorbe - căci cine ne învață cele mai bune lecții decât oamenii la care ținem cel mai mult sau care contează cel mai mult și care ne vor cel mai mult binele?! 
Dacă știm atât de bine cum și ce ar trebui să facă sau să spună sau să gândească cel de lângă noi...cum se face că nu aplicăm același standard și aceeași măsură nouă înșine și celor pe care îi creștem lângă noi? Cum se face că privirea și degetul sunt mereu îndreptate către celălalt, niciodată către noi înșine ? Cum se face că ne îndoim mereu de celălalt, și de bunele lui intenții, niciodată însă de noi sau de ale noastre? De unde atâta vanitate și cui folosește?!

Mi se spune des, învață ceva de aici. Mai schimbă și aici ceva. Mai uită-te acolo, poate vezi și tu ceva. Mai fă și tu aia sau cealaltă, poate te ajută și pe ține. Multă bunăvoința, multe sfaturi, o grămadă de oameni atenți să fac/să spun/să gândesc/să mă comport/să devin așa cum trebuie (și inevitabil, mă întreb, ”cum trebuie”, de acord...dar după standardele cui)? 

Cum rămâne cu pivnița aia, din dosul conștiinței, de care ar trebui să ne îngrijim și să mai descoperim ce frici și ce demoni ascundem acolo, de ne încrâncenăm atâta împotriva celor de lângă noi, în numele cui și pentru ce? Dacă tot vorbim de principii și dacă tot strigăm sus și tare că mai credem, în una - alta... cum ar fi să începem să și credem? Real și fără echivoc, fără excepții, fără degete sau priviri sugestive îndreptate în direcții alese al naibii de subiectiv și de cele mai multe ori fără motiv....cum ar fi să ne îngrijim și de sufletul ăla care se presupune că mai există, undeva, într-o lume în care sănătatea e valoarea și preocuparea supremă, în numele căreia înfieram și punem etichete și ne detașăm demonizandu-i pe cei care, ghinion, au alte valori sau principii...

Cum ar fi oare să ne uităm în jur, cu aceeași atenție dar cu altă inima și cu altă abordare? Să vedem că nu doar noi sau cei de lângă noi au probleme (reale) sau provocări cărora tre să le facă față? Cum ar fi să-i înțelegem cu aceeași generozitate și pe cei pe care nu-s legați de noi, pentru că nu prezintă interes și-s destul de puternici să se descurce singuri?

Cum ar fi să îi creștem și pe cei de lângă noi cu o altă mentalitate decât cea de victimă și de ajutor permanent, să îi încurajăm și să îi lăsăm să își trăiască viața lor, independent de nevoile sau fricile noastre? Să le insuflăm puterea de a fi și de a încerca și de a greși, de a-și deschide orizontul și a cunoaște ce e bun și ce e rău, de a gândi și a simți altfel decât prin filtre bine și îndelung ticluite și comod aranjate... Să le dăm aripi să zboare, cu încrederea că se vor întoarce sau vor evolua, nu să îi pironim în micimea zilei de astăzi, pentru nesiguranță noastră, cu teama că ar putea oricând să găsească alt orizont, presupunând că ar ști că există, undeva....

Cum ar fi să întrebăm mai înainte de a trage concluzii? Cum ar fi să ascultăm înainte de a emite ipoteze despre lucruri de care habar n-avem sau nu ne interesează, cum ar fi să ascultăm înainte să ne supărăm sau să închidem cu orgoliu orice cale de comunicare?! 

Cum ar fi să fim noi, cei din oglinda pe care o ascundem mereu și să acceptăm că și ceilalți sunt exact ca noi - cu nevoi, cu așteptări, cu dorințe, cu afinități, cu alegeri, cu vise, care...chiar dacă nu coincid cu ale noastre, nu înseamnă și că sunt greșite, rele, nepotrivite? Cum ar fi, să întoarcem oglinda sau să schimbăm locul în care ne aflăm, să privim și o altă perspectivă, că nu doare, dar nici comod nu e, să ne asumăm surpriza că și din partea cealaltă lucrurile noastre se văd la fel de strâmb, la fel de îndoielnice, la fel de deformate...Cum ar fi, oare, să fim și noi,să fim întâi noi, așa cum recomandăm altora, cu elocvență și multă convingere, căci nah....știm noi mai bine cum stau lucrurile, de fapt și de drept...