5 februarie 2019

ultima zi acasă



Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

      


Pășea atent și cu multă sfială între pereții ce stăteau să cadă, într-un loc ce altă dată era acasă, pentru amândoi. O cameră banală la prima vedere, cu mobilă veche, adunată în timp, după nevoi – un pat, martor al nopților fierbinți, două noptiere, pline cu cărți și foi ce așteptau mereu scrise, o măsuță de toaletă la care se așeza ea, dimineața devreme, pentru a mai visa o vreme cu ochii deschiși și a-și așeza buclele rebele ce refuzau cu obstinație să se așeze, cumva, draperiile grele de mătase oriental, închise la culoare să nu le tulbure soarele somnul ce venea ca o mângâiere după nopțile zbuciumate. Acordeonul cu care își alina deseori dorul și își stârnea amintirile. Câteva fleacuri aruncate peste timp, prin toate colțurile , care își pierduseră însemnătatea o dată cu absența ei. Pick-up-ul vechi, pe care se odihnea de ani buni, un vinil cu Edith Piaf -  Non, rien de rien, non, je ne regrette rien, Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal – care îl făcu să zâmbească unei amintiri. Așa fredona, când se îmbrăca în rochii vaporoase și se strâmba cochetă, nemulțumită de imaginea din oglindă, căutând mereu altceva decât farmecul ușor frivol pe care îl risipea în jurul ei.

Ferestrele largi din care nu mai rămăseseră decât niște găuri hidoase mărginite de rame de lemn scorojite și roase de carii înfometate. Miros de praf și extincție venită prea devreme. Se așeză mirat pe pat, șubrezit și el, dar păstrând totuși cearșaful bine apretat, sub cuvertura de lână primită cadou, nici nu-și mai amintea și nici nu mai conta, de la cine…

Pufăia încet, dintr-o pipă cumpărată cu doi firfirei, din bazarul turcesc, cu lentoarea celui care nu se mai grăbește nicunde. Unde să se mai grăbească? Cumva, trecuse viața pe lângă el (Prin el? El prin viață?) fără să știe când și cum și de ce. Acum era tânăr și avea lumea la picioare și mai ales pe ea, Apoi, dintr-o dată…pășea gârbovit și adus de spate, căutând răspunsurile într-o pivniță sinistră, ce fusese o dată ”acasă”.

Fusese și el tânăr, nu cu mult timp în urmă. Înalt și slab, deșirat chiar, cu părul scurt și ochi pătrunzători, mâini neliniștite cu unghii frumos tăiate, cu o iuțeală în mișcări ce îl împiedica să stea, în tihnă, să aștepte sau să se bucure de momentele acelea care îți taie respirația și…se duc. Îi plăcea să flirteze și o făcea fără remușcare, știa mereu să spună ce era potrivit de spus, avea mereu o glumă la îndemână, un compliment, un joc de cuvinte. Politicos până la a fi plictisitor, ascundea în bunele maniere teama și timiditatea bărbatului care n-ar ști ce să facă cu o femeie, dacă i s-ar întâmpla… 

Până când, într-o zi, a văzut-o într-un parc, pe o bancă ferită de razele zgârcite ale soarelui, răsfoind cu interes o carte, nici astăzi nu își amintește ce titlu avea, deși atunci, cartea aceea era cel mai atrăgător subiect de conversație. Și singurul, de altfel…cumva, au ajuns să bea o cafea. Apoi un ceai. Apoi să se plimbe seară de seară pe aleile orașului, nici nu știa că sunt atât de multe. Apoi să asculte aceeași muzică. Să citească aceleași cărți. Să cunoască aceeași oameni. Să privească pe aceeași fereastră. Să împartă nopțile, să înmulțească diminețile și să se piardă în aroma cafelei de dimineață. Când ea încerca să așeze buclele rebele la locul lor, iar el să-și aline dorul neostoit, mângâind clapele unui acordeon pe nedrept uitat într-un colț prăfuit. Între ei domnea mereu o tăcere ce părea singura cale sigură de comunicare a două suflete ce ascundeau un hău și o pierzanie.

O privea cu o dragoste niciodată exprimată în cuvinte, îmbrățișând-o cu ochii, respira aerul ce o înconjura, cu teama că se va evapora, cumva, dintr-odată, învățase să stea într-un loc și să graviteze în jurul ei, era hipnotizat de căldura și lumina care o înconjurau, oriunde se afla. Era o ființă solară, până în adâncul sufletului, și el albastru, cu tristeți adânci precum iarna polară. Tânjea după lumină și, precum în legenda cu floarea-soarelui, își îndrepta zâmbetul după el, se lumina la vederea lui, trăia datorită lui, prin el, pentru el…credea că va rămâne o viață lângă el, fiecare zi pe rând, să ferească draperiile grele, să facă loc soarelui și zilelor ce nu erau niciodată la fel…

Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă. De atunci, au trecut ani peste noi şi încă te-ntreb, unde-ai rătăcit atâta amar de vreme, pe ce drumuri pline de colb ai umblat, fără ţintă şi fără scop? Ce mâini ţi-au alinat tristeţea? Ce străini ţi-au şters lacrimile curse în tăcerea înăbuşitoare, în fapt de seară târzie?

Păşeşti sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite de pe marginea drumului s-au aşezat strâmb pe nisipuri mişcătoare. Strângi pe lângă tine haine nepotrivite şi reci, îmbâcsite de umezeală, ce atârnă stingher, fără sens. Le porţi, dar nu-s ale tale, se aşază strâmb şi te dau de gol că nu eşti tu sau nu-s pentru tine. Te opreşti şi cu ochi întrebători de copil priveşti în jur…unde ești și mai ales de ce? Nu te mai recunoşti în oglinda îngălbenită sub povara vremii…Unde e zâmbetul ei senin, unde e sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme… unde e dragostea fără grijă şi tăcerea aşezată cuminte în cești de cafea?


Iar după vara aceea, n-a mai fost nimic. S-a trezit bătrân, el care știa că va îmbătrâni tânăr, că va fi mereu înconjurat de femei care flirtau la fel de mult și de atent ca el, că dragostea durează o viață fără să faci nimic, că omul de lângă el va rămâne acolo, la fel ca în povești, până la adânci bătrâneți…

Bătrânețea care îl cuprinsese, fără să știe că după ea nu mai este nimic, era hidoasă și nu avea nimic din imaginea desenată în tinerețe. Pe jumătate chel, cu degetele încovoiate și tremurânde, aplecat de șale și abia mijind ochii obosiți de cărțile citite și paginile nescrise, pășea pe podeaua plină de colb, căutând în zadar urma pașilor ei – dispăruse într-o zi, fără o vorbă, fără un semn, fără a-i lăsa măcar speranța că în altă zi se va întoarce acasă...

Era bătrân și pufăia alene, ultimul fum dintr-o pipă uscată și ea – pivnița cu ferestre largi, dar goale, nu mai era ”acasă” - devenise o capcană care îl copleșise cu amintiri, fără a-i da însă răspunsurile pe care le purtase, fără să știe, atâta amar de vreme, într-un suflet încătușat prea devreme, de teamă, de singurătate, de dragoste neîmpărtășită…   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu