Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult,
într-o vară fierbinte din altă viaţă.
Pășea atent și cu multă
sfială între pereții ce stăteau să cadă, într-un loc ce altă dată era acasă,
pentru amândoi. O cameră banală la prima vedere, cu mobilă veche, adunată în
timp, după nevoi – un pat, martor al nopților fierbinți, două noptiere, pline
cu cărți și foi ce așteptau mereu scrise, o măsuță de toaletă la care se așeza
ea, dimineața devreme, pentru a mai visa o vreme cu ochii deschiși și a-și
așeza buclele rebele ce refuzau cu obstinație să se așeze, cumva, draperiile
grele de mătase oriental, închise la culoare să nu le tulbure soarele somnul ce
venea ca o mângâiere după nopțile zbuciumate. Acordeonul cu care își alina
deseori dorul și își stârnea amintirile. Câteva fleacuri aruncate peste timp,
prin toate colțurile , care își pierduseră însemnătatea o dată cu absența ei. Pick-up-ul
vechi, pe care se odihnea de ani buni, un vinil cu Edith Piaf - Non, rien de rien, non, je ne regrette rien, Ni le bien qu'on
m'a fait, ni le mal – care îl făcu să zâmbească unei amintiri. Așa fredona,
când se îmbrăca în rochii vaporoase și se strâmba cochetă, nemulțumită de
imaginea din oglindă, căutând mereu altceva decât farmecul ușor frivol pe care îl
risipea în jurul ei.
Ferestrele largi din care
nu mai rămăseseră decât niște găuri hidoase mărginite de rame de lemn scorojite
și roase de carii înfometate. Miros de praf și extincție venită prea devreme. Se
așeză mirat pe pat, șubrezit și el, dar păstrând totuși cearșaful bine apretat,
sub cuvertura de lână primită cadou, nici nu-și mai amintea și nici nu mai conta,
de la cine…
Pufăia încet, dintr-o
pipă cumpărată cu doi firfirei, din bazarul turcesc, cu lentoarea celui care nu
se mai grăbește nicunde. Unde să se mai grăbească? Cumva, trecuse viața pe
lângă el (Prin el? El prin viață?) fără să știe când și cum și de ce. Acum era
tânăr și avea lumea la picioare și mai ales pe ea, Apoi, dintr-o dată…pășea
gârbovit și adus de spate, căutând răspunsurile într-o pivniță sinistră, ce
fusese o dată ”acasă”.
Fusese și el tânăr, nu
cu mult timp în urmă. Înalt și slab, deșirat chiar, cu părul scurt și ochi
pătrunzători, mâini neliniștite cu unghii frumos tăiate, cu o iuțeală în
mișcări ce îl împiedica să stea, în tihnă, să aștepte sau să se bucure de
momentele acelea care îți taie respirația și…se duc. Îi plăcea să flirteze și o
făcea fără remușcare, știa mereu să spună ce era potrivit de spus, avea mereu o
glumă la îndemână, un compliment, un joc de cuvinte. Politicos până la a fi
plictisitor, ascundea în bunele maniere teama și timiditatea bărbatului care
n-ar ști ce să facă cu o femeie, dacă i s-ar întâmpla…
Până când, într-o zi, a
văzut-o într-un parc, pe o bancă ferită de razele zgârcite ale soarelui,
răsfoind cu interes o carte, nici astăzi nu își amintește ce titlu avea, deși
atunci, cartea aceea era cel mai atrăgător subiect de conversație. Și singurul,
de altfel…cumva, au ajuns să bea o cafea. Apoi un ceai. Apoi să se plimbe seară
de seară pe aleile orașului, nici nu știa că sunt atât de multe. Apoi să
asculte aceeași muzică. Să citească aceleași cărți. Să cunoască aceeași oameni.
Să privească pe aceeași fereastră. Să împartă nopțile, să înmulțească diminețile
și să se piardă în aroma cafelei de dimineață. Când ea încerca să așeze buclele
rebele la locul lor, iar el să-și aline dorul neostoit, mângâind clapele unui
acordeon pe nedrept uitat într-un colț prăfuit. Între ei domnea mereu o tăcere
ce părea singura cale sigură de comunicare a două suflete ce ascundeau un hău
și o pierzanie.
O privea cu o dragoste
niciodată exprimată în cuvinte, îmbrățișând-o cu ochii, respira aerul ce o
înconjura, cu teama că se va evapora, cumva, dintr-odată, învățase să stea
într-un loc și să graviteze în jurul ei, era hipnotizat de căldura și lumina
care o înconjurau, oriunde se afla. Era
o ființă solară, până în adâncul sufletului, și el albastru, cu tristeți adânci
precum iarna polară. Tânjea după lumină și, precum în legenda cu
floarea-soarelui, își îndrepta zâmbetul după el, se lumina la vederea lui,
trăia datorită lui, prin el, pentru el…credea că va rămâne o viață lângă el,
fiecare zi pe rând, să ferească draperiile grele, să facă loc soarelui și
zilelor ce nu erau niciodată la fel…
Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o
vară fierbinte din altă viaţă. De atunci, au trecut ani peste
noi şi încă te-ntreb, unde-ai rătăcit atâta amar de vreme, pe ce
drumuri pline de colb ai umblat, fără ţintă şi fără scop? Ce mâini ţi-au
alinat tristeţea? Ce străini ţi-au şters lacrimile curse în tăcerea
înăbuşitoare, în fapt de seară târzie?
Păşeşti sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite de
pe marginea drumului s-au aşezat strâmb pe nisipuri mişcătoare. Strângi pe lângă
tine haine nepotrivite şi reci, îmbâcsite de umezeală, ce atârnă stingher,
fără sens. Le porţi, dar nu-s ale tale, se aşază strâmb şi te dau de
gol că nu eşti tu sau nu-s pentru tine. Te opreşti şi cu ochi
întrebători de copil priveşti în jur…unde ești și mai ales de ce? Nu te
mai recunoşti în oglinda îngălbenită sub povara vremii…Unde e zâmbetul ei
senin, unde e sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme… unde e dragostea
fără grijă şi tăcerea aşezată cuminte în cești de cafea?
Iar după vara aceea, n-a mai fost
nimic. S-a trezit bătrân, el care știa că va îmbătrâni tânăr, că va fi mereu
înconjurat de femei care flirtau la fel de mult și de atent ca el, că dragostea
durează o viață fără să faci nimic, că omul de lângă el va rămâne acolo, la fel
ca în povești, până la adânci bătrâneți…
Bătrânețea care îl cuprinsese, fără să
știe că după ea nu mai este nimic, era hidoasă și nu avea nimic din imaginea
desenată în tinerețe. Pe jumătate chel, cu degetele încovoiate și tremurânde, aplecat de șale și abia mijind ochii obosiți de cărțile
citite și paginile nescrise, pășea pe podeaua plină de colb, căutând în zadar
urma pașilor ei – dispăruse într-o zi, fără o vorbă, fără un semn, fără a-i lăsa
măcar speranța că în altă zi se va întoarce acasă...
Era bătrân și pufăia alene, ultimul fum
dintr-o pipă uscată și ea – pivnița cu ferestre largi, dar goale, nu mai era ”acasă” - devenise o capcană care îl copleșise cu amintiri, fără a-i da însă răspunsurile
pe care le purtase, fără să știe, atâta amar de vreme, într-un suflet încătușat
prea devreme, de teamă, de singurătate, de dragoste neîmpărtășită…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu