Povestea
noastra din Macin merge mai departe cu excursia de calificare a echipei de aur,
Gabriel’s Angels. Timpul a trecut repede, mesajele au curs garla, pregatirile s-au
precipitat pana in preziua plecarii, in cele mai mici amanunte…emotii,
adrenalina, nervi, muuuulte bagaje si prea multe maruntisuri ce pareau
indispensabile. 4 zile par multe chiar si pentru noi, adultii, care am mai
facut ture solicitante, strictul necesar pare prea greu de carat in spate,
chiar si pentru mine, cu experienta sutelor de km la pas…
Plecam
cu o zi inainte, noi cei de la Piatra Neamt, poate reusim sa dormim un pic. Pe drum
facem lista cu lucrurile uitate acasa - la loc de cinste, aparatul foto al lui
Gabi si altele, neimportante.
Cabana
Gura Diham e departe de ceea ce inseamna cabana pentru noi – dar ne bucuram de serviciile de 3* seci si livrate
protocolar. Cerul e plin de stele si ne lasa sa speram-intr.un apus de vis,
Dragos spune ”lasa, ca o sa ne dea Doamne Doamne vreme dupa sufletul nostru
zilele astea…” deci sa facem curat in suflet si sa avem grija ce simtim, ce
gandim, ce rostim.
Dimineata
e mai frumoasa cu o cafea si un prieten drag alaturi. Gabi vine cu Hanna din
Brasov, Octavia vine de la intalnirea ci Mihaela, Maria a venit din nou din
Italia penteu aceasta excursie. Suntem cu totii emotionati si nerabdatori.
Dar…surpriza…apar coifuri de petrecere regale, pentru ingeri si ingerii
pazitori, apare tortul si cadoul, poze faine si amintiri impartasite - avem un
sarbatorit de 18 ani - deci cantam in gura mare in parcarea de la Gura Diham.
Incepe.
Cateva intrebari si urcam. Greu la deal - lasam tinerii sa se acomodeze cu
urcusul si mergem inainte spre Poiana Izvoarelor. E liniste si pace si o padure
nebuna de verde si copaci drepti in nuante de gri. Apa rece si un cioban
sfatos, asta imi amintesc de la cabana in care nici n-am intrat.
Sedinta
scurta si purcedem pe la Prepeleac spre Pichetul Rosu (ma bucur in sinea mea de
alegerea copiilor, nici pe aici nu am fost). Urcam. Respiram. Curba de nivel.
Pauza. Un baton, doua batoane. Hidratare. Maa ingrijoreaza putin gandul ca la
Malaiesti nu e izvor. Si parca nu-s destul de pregatita, greu fara apa. Povesti
cu avioane si accidente, povesti de viata si invataminte de-ale altora – spune
cineva sa inveti din greselile altora ca n-ai timp sa le faci tu pe toate. E
racoare si e tare bine, telefoane inchise, sentimentul acela de contopire cu
natura, cantec de pasari, fosnet de frunze, raze de soare printre nori
capriciosi, stare buna si hotarare multa simt in copiii astia 4. E grupul mic
si asta ne ajuta sa stam de vorbam sau sa ascultam pe cel de langa noi. Imi
place aa merg in grupuri mici- sa simti omul de langa tine, sa taci sau sa
asculti, dupa cum te indeamna inima. Sa asculti padurea. Sa simti mirosul de
rasina sau reavan patrunzatoare si simple. Picaturi de roua pe niste frunze
ascutite si un pai improvizat de catre Gabi- suntem zei, bem din roua florilor J - si cautam o poezie frumoasa pe o
banca la care nu mai ajungem. E atat de putina lume. Si peisajul…oprim sa
mancam undeva sus, sanswich.uri, dulciuri, crantanele. E pace. Apare si banca
si citim poezia. Zambesc in sinea mea si sper ca tinerii sa invete sa cunoasca
muntele si altfel decat prin ghiduri si ateliere - sa se apropie de natura cu
sufletul, sa inteleaga de ce luam cu noi de acolo doar amintiri, de ce e
important sa te uiti in sufletul tau cu sinceritate si sa gandesti drept si
fara partinire. Sa faci ordine acolo si sa fie curat, sa nu porti pica, sa nu
porti ranchiuna sau sa duci cu tine resturi sau balast nefolositor.
Ratacim
printre ganduri si dintre brazi se zareste verdele cabanei. Draga mi-e cabana
si “caldarea” asta a Malaiestilor, e o stare si-o emotie datatoare de liniste
si sublim…mancam fasole cu carnati si alte bunatati, apoi….Gabi incepe sa cante
la chitara J - caci muntele sau cabana fara
chitara sunt incomplete – se aduna si alti turisti pe langa noi, iar valea
rasuna de cantece vesele sau de suflet. Dormim devreme si bine, dimineata la 8
pornim cu pas vioi si inima usoara, pe un cer senin la care nici nu visam, dupa
prognozele meteo…zi cu provocari astazi, Hornul Mare al Malaiestilor ne
asteapta cu zapada destula. O capra neagra si un pui sunt la primire, la baza
hornului – unde facem si sedinta tehnica - Urcarea e dificila, asa ca alternam
experienta cu grija si ne impartim, Dragos deschide drumul, eu inchid sirul. Si
prima revolta, de ce sa nu merg eu prima, mie nu imi place sa merg in spatele
altora….
De
gandit, imi spun in sinea mea, uneori drumul e o provocare destul de mare sa-ti
ofere raspunsurile mai bune decat le-ai primi de la oameni. Sa fii primul…fata
de cine?! Cand mergem pe munte pentru a cunoaste si pentru sufletul nostru, nu
pentru competitia cu cei de langa noi. Cand putem fi cei mai buni…putem fi si
mai putin buni. Si intelegerea vine uneori din situatii care nu sunt
confortabile sau asa cum ni le imaginam si ne pregatim pentru ele. O data
ajunsi pe platou…se instaleaza relaxarea - senin, nori pufosi, poze si pauza de
respiratie - bucuria deplina unui drum ingreunat de zapada neumblata si lipsa de experienta.
Prea-numeroasele
marcaje de pe platou ofera un prilej bun de discutie asupra hartii si a
discrepantelor dintre informatiile oferite de teren si cele continute de
(anumite) harti. Ii lasam sa se dumireasca si ne bucuram de deschiderea spre
Valea Gaura, strabatuta de limbi de zapada si fire de apa razlete. Iarna nu-i
ca vara – constat sec in mintea mea - cata stralucire si ce peisaj ne-au oferit
Bucegii iarna trecuta….Omu e aproape si nu mai are decat cateva petice de
zapada pri-mprejur – in zare Costila ne ispiteste rosu precum Farul de la
Capatul Lumii.
Cabana
odata acoperita de zapada, acum se iteste mica-mica si cu un dormitor ce ma
face sa zambesc – paturi precum cele din poveste celor 7 pitici, bine
delimitate si 38 la numar intr.un spatiu modest si simplu, cu soba si masa la
fereastra. Persista mereu intrebarea”avem apa destula?” - Dragos face un effort
incredibil si coboara undeva in vale dupa apa, se intoarce istovit, vremea a
devenit dusmanoasa si o ceata deasa si umeda ne-a invaluit fara speranta.
Urcam
in fuga aproape pe Varful-frate al Omului – Bucura Dumbrava care e la o
aruncatura de bat, facem poza cu ultima fereastra de senin si gasim cu bucurie
un stiker cu Iacomi de iarna trecuta, ce a rezistat temerar intemperiilor. Cea
mai buna mancare din lume e can noastra, orez cu legume si ton si de
toate-copiii astia sunt fantastici, nu pot sa va spun cate batoane si ce
varietate de dulciuri au avut la ei…
Noaptea
e scurta si zgomotoasa cu atmosfera de gara - un du-te vino continuu, vin si
pleaca, se foiesc si se sucesc si ma ales sforaie J - in alte conditii m-ar pufni
rasul, dar asa…astept cu nerabdare dimineata care incepe la 5 si ceva,
impachetam alene si ne pregatim de plecare. O cafea la Omu si cu Omu de langa
mine face ziua mai frumoasa – e senin si privelistea de jur imprejur iti taie
rasuflarea. Plecam. Ei inainte cu harta si entuziamul la ei, noi la distanta,
ingeri pazitori (!).
Terenul
bate harta - ni s-a spus la curs – am constatat si noi asta, si ei, a durat
ceva pana sa intram pe fagasul normal dar si cand am intrat…nu ne mai putea
opri nimeni! Drum lin si stancarie modelata in diverse forme si figuri, in
stanga Coltii Morarului si colti de stanca risipiti printre verde, Costila
ispititoare undeva in fundal, in dreapta senin, in spate Omu si Bucura si nori
pufosi ca vata de zahar. Cautam Crucea Caraiman, lasam in dreapta Sfinxul si
Babele si Telecabina si marsaluim in coloana pe un platou expus ce-mi aduce
aminte de Meseta spaniola.
Crucea
Caraiman – se iteste ca din senin, cand in spatele nostru se aduna nori negri si
amenintatori, se fac poze, se fac selfie-uri, se discuta. Imi place mult aici,
nici aici nu am mai fost nicioadata, Busteniul se intinde mic la picioarele
noastre, crucea se inalta imensa deasupra noastra – trecatori printre toate –
ne vedem de drum, mai departe caci face parte din experienta acestor zile. Ne
furisam pana la Costila – dar ne alunga cainii nu prea primitori. Pe drumul de
intoarcere catre cabana gasim izvor aproape – poate din zapada, cine stie? Si
ne minunam de diversitatea turistilor care vin dinspre telecabina,intr-un
adevarat pelerinaj, cu sacose sau genti de voiaj, in tenisi sau balerini, cu
pantaloni de piele sau in sacou. O fi bine totusi – ca fac miscare J - dar noua ne starnesc un zambet
amar.
Astazi
trebuie sa ajungem la Refugiu – e ultima noapte si mai avem ceva drum – luam
rucsacul in spate si purcedem tot separat. Tinerii sunt veseli si sociabili,
entuziasmati de ceea ce li se intampla, stau de vorba cu un singuratic care
cauta companie, merge la Malaiesti in seara asta si a hotarat ca va parcurge
bucata de drum pana la Hornuri alaturi de tineri. Ntzzzzz, nu cred. Facem
sedinta tehnica si ii explicam cat de politicos se poate (se prinde cam greu…)
ca nu are ce cauta alaturi de ei si probabil nici alaturi de noi.
Coborarea
spre Tiganesti este o alta provocare. Amintirile de iarna trecuta sunt penru
mine vii, inchid ochii si vad stancile acoperite cu nameti transformate in
castelele inghetate de atunci. Pasim incet, cu grija, pe langa lanturi,
genunchii tremura, atentia e maxima, coboram si ni se deschide panorama Vaii
Tiganesti cu stanci tuguiate si rotunjite de vanturi napraznice. Colorat si
singuratic, se iveste de dupa culme ca o ciuperca Refugiul Saua Tiganesti, la
care visam cu totii de cateva zile (si eu de cativa ani). Bucuria e umbrita de
compania oarecum neasteptata a singuraticului de care am scapat cu ceva timp
inainte si a altor 3 tineri spilcuiti si imbracati in haine de munte cu renume,
langa care troneaza muuuuulte doze de bere si vreo 2 sticle de tarie. Sa speram
ca asta e portia lor pe tot weekendul si nu doar pt seara asta J
Gatim
din nou, salata de ton cu ce ma avem prin rucsac, apa o consumam cu masura,
apusul se lasa asteptat vreo 2 ore, stam tacuti in lumina blanda a soarelui
peste creasta Pietrei Craiului, fiecare cu gandurile lui – nu stiu ce zi este,
nu stiu ce ora, nu stiu ce va fi maine sau ce e dincolo de linia asta efemera a
umbrelor din amurg, nu-mi lipseste nimic-momentul acesta de acum si aici e tot
ce avem nevoie. Si asa, se face liniste in suflet, cand gandurile nu mai
bantuie peste distante de neajuns.
Mirosi-va-n
refugiu a gutui
Iar
cand focul si vraja s-or stinge
Peste
tot ce iti spun si-ai sa-mi spui
Va
ninge, va ninge…
Asa
canta Puiu despre un refugiu din munti. Asa simt eu atmosfera unui refugiu.
Mi-ar fi placut sa va povestesc despre o noapte de vis, la refugiu. Dar uneori,
dam nas in nas cu realitatea si vrand nevrand ne adaptam- vecinii nostri au
continuat cu bautul pana la ore mici si cu flecareala de o calitate
indoielnica, glume proaste de o mitocanie cum rar mi-a fost dat sa intalnesc la
oamenii pe care i-am intalnit pe munte. Asa ca…noaptea a fost scurta tare iar
rasaritul de la cinci jumate a picat la fix-ne-am umplut sufletul de frumos, am
scuturat amaraciunea noptii, am impachetat si am plecat la drum. Doamne ce
liniste si cata frumusete ascunde dimineata devreme, cand doar pasarile canta
si cerul e lacrima! Pasim incetisor si fara graba, caci e ultima zi, aici in
paradis. Binecuvantati suntem ca putem pasi prin iarba aceasta vie, printre
flori si gaze peste vai si dealuri inca neatinse de noroi si “civilizatie”.
Ne
intoarcem la Cabana Malaiesti unde vom bea cafeaua si vom face o supa calda.
Discutiile de final. Ce rol ingrat avem sa le spunem ca mai exista si astfel de
oameni, pe munte si in viata de zi cu zi. Sa ii facem atenti la nuante si sa
aiba grija catre cine se deschid si mai ales cat. Sa ii invatam ca nu oricine
intra in vorba cu tine e binevoitor si bine intentionat. Si ca e nevoie de
precautie, cu atat mai mult, aici in pustiu…nu dati diamantele voastre la porci
- spune plastic Dragos, ca o concluzie la ceea ce a fost altfel decat am
planificat…de tinut minte !
Cercul
se inchide aici, la Malaiesti. Seninul ramane seninchiar si atunci cand norii
isi fac aparitia, povestea e intreaga, caci o purtam cu noi mai de parte,
dincolo de excursia de calificare-imi doresc ca tinerii acestia sa invete
pentru viata, nu pentru program iar invatamintele dintr-o astfel de experienta
sa le foloseasca mai departe, dincolo de reguli si recomandari, sa le
completeze entuziasmul si inocenta, determinarea si forta de care au dat dovada
in aceste zile. Plecam inapoi spre casa cu ochii impainjeniti de lacrimile
despartirii si cu certitudinea ca am mai castigat cativa prieteni buni, Oameni
in devenire si care lasa speranta vie ca viitorul suna bine !
Echipa de Aur - Hanna Hoos, Octavia Adam, Maria Stan,
Gabriel Tofan + Evaluator – Dragos Finaru + Supraveghetor – Gianina Paun
Ziua
1 - banda rosie Cabana Gura Diham - Cabana Poiana Izvoarelor - marcaj triunghi
rosu - La Prepeleac - Pichetul Rosu - Cabana Malaiesti
Ziua
2 - Marcaj banda albastra - Cabana Malaiesti - Hornul Mare - platou - Cabana si
Varful Omu + Varful Bucura Dumbrava
Ziua
3 - Marcaj banda
galbena - cabana Omu - ocolire - platou
- intersectie cruce rosie – in stanga Costila - Crucea Caraiman - retur
Costila - Omu - Saua Tiganesti - Refugiu
Ziua
4 - Refugiu Saua Tiganesti - rasarit
5.25, plecare 6.20 Masa si discutii la Cabana Malaiesti – retur Pichetul Rosu -
Cabana Poiana Izvoarelor - Cabana Gura Diham
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu