despre 2016 si usi inchise

"Am păstrat în suflet gânduri, vorbe, glume

Zâmbetul ce iartă plânsetul hain

Am păstrat în minte feţe fără nume

Una câte una, pentru totdeauna

Vremea însă n-am putut s-o ţin...."

Încă un an s-a dus, încă un an ne-a lăsat lecţiile şi se duce. Învăţăm sau repetăm ce n-am învăţat destul...Număr momente, număr victorii personale, număr eşecuri şi umbre pe seninul capricios al unui an cum altul n-a mai fost. Număr oameni şi binecuvântări...e mare lucru! Încet, în nu mai ştiu care moment, am învăţat să mă uit la ceea ce mi se întâmplă (bun sau rău) şi mai puţin la ceea ce am bifat sau nu pe lista generoasă de obiective fixate când anul e încă nou şi pare că avem timp...

2016 a fost un an ca o furtună de zăpadă pe munte. Când viscolul îţi arde faţa cu tăişul nemilos, te trânteşte la pământ să nu uiţi cât eşti de mic, apoi te copleşeste cu splendoarea zăpezii şi măreţia pustiului. 2016 a fost anul schimbării. Eu, cea mai conservatoare şi rezistentă la schimbare şi la nou, am schimbat obiceiuri, loc de muncă, gusturi, abordări, mentalitate. Am renunţat la confort, la obiceiuri, la o parte din mine, la oameni care nu-şi mai găseau locul pe drumul meu. Şi am lăsat loc altora, de la care învăţ, care îmi dăruiesc zâmbet, sinceritate, căldură. Am învăţat valoarea lui „acum” şi „aici”. Cât cântăreşte o clipă de bucurie sau un pumn de lacrimi.

2016 a fost încă un an pe drumuri...în fiecare weekend, către cei dragi, indiferent că au fost la munte, la mare, în deltă sau acasă. Memorabile ture de munte, Călimanii de iarnă, Mălăiesti-ul cu Tigăneştii săi, Măcinul mereu fascinant, Bucegii colţuroşi, Trascăul cu oamenii aceia frumoşi şi iubitori, Ceahlăul de suflet unde mă regăsesc şi îmi incarc baterile de optimism şi speranţă. Marea nu-i de mine - dar am regăsit-o în toamnă în Grecia însorită. Delta a fost un vis scurt si intens cât un răsărit în acorduri de chitară. Clujul l-am regăsit viu şi modern ca pe vremea studenţiei.

2016 a fost un an greu. Un an cât o piatră de moară. Cu apăsări şi dureri, cu încercări pentru toţi cei dragi mie. Când a părut că nimic nu merge, că dragostea nu-i de-ajuns, că nu vorbim aceeaşi limbă, deşi visăm sub aceleaşi stele şi mergem umăr la umăr pe acelaşi drum. A fost totodată anul în care am regăsit speranţa. Acea speranţă aproape de utopie, că nimic nu e veşnic şi deci nici răul, că mai există oameni în care să cred până la sfârşit, că mai există vise de împlinit, că dragostea poate vindeca şi învinge, dacă îi dăm o şansă, că va fi bine şi la vară cald...