Aventura din Ceahlau

 Dupa o vara incarcata, in care am tot strans dor de munte, m-am hotarat sa fug in Ceahlau, cautand liniste, are curat si energia aceea inexplicabila pe care doar acest munte mi le daruieste cu generozitate, de fiecare data. Dar, planul s-a schimbat in ultimul moment, dupa un telefon si propunerea de a merge cu “copiii” lui Dragos  in calatoria de antrenament in cadrul Programului Award. Mai bine, se anunta un traseu provocator, cu o portiune pe care nu o cunosteam. Exista plecare simpla, fara ceva dureri de cap, fara indoaieli, fara emotii, fara ceva agitatie ? Nuuu, ca altfel n-am fi noi si prea ne-am plictisi :)

 De Ziua Marinei, pe un cer senin si o caldura inabusitoare (vezi cursurile teoretice despre meteo), cu voie buna si entuziasm, am purces catre Durau, statiunea tineretilor noastre (ale mele, ca unii is inca tineri :), campingul unde o data pe an se Bate Toaca. Ne astepta o furtuna de vara neagra si furioasa, care ne-a ingaduit sa intindem corturile si sa facem cunostinta – dupa care s-a dezlantuit, amenintand sa ne transforme bietele corturi in locuinte lacustre – pe langa apa curenta(a se citi curgatoare) din fata cortului, baietii din cortul vecin aveau un lac, o pereche de bocanci plini, un cort cu fereastra catre cer si prelata lipsa.

 Dar, apa trece, corturile raman, asa ca hai sa vedem ce putem face cu hartile, busolele si toate ustensilele astea lucioase pe care le-am carat cu noi – ne adunam curiosi in jurul lui Dragos, care asaza harti lucioase, noi, colorate, explica, masoara, povesteste ce zi faina va fi maine si cum vom incerca sa biruim Ceahlau si limitele din noi. Hmmm, suna bine dar, ne asteapta Florin Sava la sediul Parcului National Ceahlau, sa ne spuna o poveste, sa ne initieze in tainele celui mai drag munte. Ne asezam cuminti pe fotolii, pe jos, fascinati de zambetul primitor si vocea calda a lui Florin – om care transmite dragoste de munte si respect pentru natura prin tot ceea ce spune si face – si privim minute in sir un film despre Ceahlau, istorie si prezent, permanenta si spiritualitate. Multumim Parcului National Ceahlau si celor de aici care ne sprijina mereu in actiunile noastre si ne ajuta sa fim mai aproape de natura si de frumos. Noaptea se lasa rece si umeda, aerul e taios, cum numai la munte e, oboseala si foamea isi fac simtite prezenta – lemnele sunt ude, focul nu prea vrea sa se aprinda, gratarul asta e deosebit de altele, mmm, parca nici micii nu-s asa cum ii stiam, noroc cu salata asta cu marar si cu tot ce am gasit prin pungi. Hai, lasati stelele in pace, noapte buna, ca mine la 8 fara un sfert, cu rucsacii in spate plecam in aventura…

 Da’ de unde….e nunta la Vanatorul, canta muzica populara de mama focului, asa ne imbogatim cultura muzicala, dimineata la 6 suna ceasu, sa facem rucsacul, ce mai luam cu noi, hmm, dar ce mancam ca parca nu ne-am saturat aseara… as zice ca merge si o cafea, hai in Durau, hai inapoi, hai o data cu aventura aia, ca imediat se ridica ceata si iese soarele!

 Durau – Fantanele – La morminte- Caciula Dorobantului – Panaghia – Cabana Dochia este prima parte a traseului, marcaj banda rosie, diferenta de nivel 1070 m, lungime 7.3 km, timp de parcurs 3h 30 min, dificultate medie. Cu obiectivele stabilite, cu ceva energie si entuziasm, cele 2 grupuri merg in pas alert si bifeaza punctele de check in fara problem, pauze de fotografie, de relaxare, de ascultat pietrele si de meditat cu ochii inchisi si zambete deschise. Foamea si norii cumulus amenintatori sunt o motivatie suficienta pentru a grabi pasul, pe ultima portiune.
Zambim, la vederea mesajelor desenate in praful drumului, ce frumos gandesc copiii acestia…! La cabana, mare aglomeratie mare, comanda 35, 42, 45, 47, ciorbe si cartofi prajiti si ce pofta de mancare !!  Si ce posete colorate si ce balerini cu imprimeuri leopard vedem peste tot, copii si mamici, tineri si batrani, echipati cu rucsacuri sau cu sacose de plastic, toti sunt cuprinsi de febra muntelui…care lasa urme de pet-uri si doze de bere pe toate traseele…

 Ne vedem scurt cu prietenii de la Iacomi, ne amuzam putin de ziua plina de azi si plecam hotarati sa dam piept cu norii, cu ploaia, cu vantul si cu oricine ne-ar sta impotriva – hmm, la somn nu ne-am gandit :) - Peisaje impresionante de jur imprejur, cateva picaturi de ploaie, un traseu nou pentru mine;

 Cabana Dochia – Piatra Lacrimata – Polita cu Arinis - Cascada Duruitoarea – Poiana Viezuri – Durau, marcaj cruce rosie, diferenta de nivel 1020 m, lungime 6.5 km, 3h 30 min – un traseu provocator, neasteptat de salbatic si cu putini turisti, cu ceva ploaie, inconjurati de tunete dar zambind si bucurandu-ne de munte si de cei de langa noi; pelerinele au fost puse la grea incercare, Cascada am regasit-o mai frumoasa ca nicioadata, dupa ani si ani.

 La ultimul popas, am schimbat cateva impresii…unii doreau chiar sa se intoarca, sa urce pe Toaca, altii, mai realisti, isi doreau un cort fara vedere directa la stele, sau macar cu prelata, pentru urmatoarea iesire – caci, peste toate, ne pregatim pentru urmatoarea plecare la munte, nu ? Cu tot ce ne trebuie, da, chiar si cu acel izopren :) !

 Obositi, dar zambind, cei 10 tineri ne-au inconjurat si ne-au imprumutat din energia si emotia lor, poate fara sa-si dea seama – m-am bucurat sa le fiu aproape, sa-i vad cum isi depasesc limita de confort, cum se straduie si nu renunta, nici un moment, dornici sa ajunga pana la capat, in ciuda ploii, a noptii, a lipsei de experienta, a greului. Le-as spune ca sunt mandra de ei si de felul cum au facut fata traseului de ieri. Ca sunt convinsa ca pot mai mult. Chiar daca astazi au ceva febra musculara, ceva oboseala, ceva bagaje de desfacut, ceva haine de uscat, ceva noroi in par. Maine vor zambi. Apoi poate isi vor dori sa cunoasca mai mult, din frumusetea muntelui, se vor intoarce, mai hotarati si mai siguri pe ei, cu increderea ca nimic nu le poate sta in cale, daca isi doresc suficient de mult…

Vara lui 2015

Iti mai aduci aminte de vara lui 2015 ?!

A fost o vara cum n-am mai trait vreodata. Cu aer de 2013, cand ne-am indragostit pe drumuri, fara sa ne cunoastem, cu dor de 2014, fragil si capricios, purtand pe umeri poveri inchipuite, croite stramb in lunile lungi de iarna. O vara nesfarsita, sub semnul drumului, al dorintei, al nevoii de apropiere. O vara torida, ce n-a lasat loc de ezitare. De speranta. Cu praf pe bocanci, peisaje de vis, inima usoara si curata de copil;

Cand cu totii ne-am transformat in copii rebeli, in razboaie efemere cu apa din parau sau pietricele colorate. Iti amintesti hohotele de ras ? Bucuria de nesters din ochii senini ? Si melodiile repetate la nesfarsit, la radio, la Folk sau in inregistrari, poeziile la ceas de seara, fredonate cu incapatanarea gandului hoinar ca, poate, trecem peste… nisip pe coapse… marea innebunita cu valuri uriase, cu plaje pustii sau intesate de oameni si corturi, unde stingheri, stau un el si o ea, el trist, rezemat de piciorul subtire, ea privind departe sub suvite roscate – impartasind o tristete sarata, tristetea mea, tristetea lor, tristetea noastra.

A fost o vara frumoasa, sub semnul stelelor si al viselor neimplinite, cu rasarituri in ceata si renuntari si reprosuri aparent fara sens. Cand s-au spart globuri de cristal si cioburi ne-au intrat in ochi. Cand am purtat pe tample rani. Si zambete ascunse sub pleoapele inchise. Cu furtuni ametitoare si uragane sufletesti. Cu seceta, in loc de caldura. Cu grindina, in loc de apa vie. Cu liniste si naucitoare prapastii, intre ganduri si suflete. Intensa. Unica. Ce nu se va mai repeta curand. Cand mi-a fost rau. Si mi-a fost bine. Si mi-a fost dor. Si am uitat. Si am iertat. Ca sa pot merge mai departe.

A fost acea vara, cand am pierdut emotia, dar am castigat sufletul…

Iti amintesti vara lui 2015?! Vara aceea, pe care n-o voi uita niciodata si pe care n-o vom putea spune nimanui…

Vara lui 2013 :)
Vara lui 2014 :)

Trofeul Albatros la Gura Portitei - soare, valuri, oameni

Trofeul Albatros. Gura Portitei. 

Dupa Cupa noastra, e cea mai asteptata iesire - ultimul weekend din luna iulie e dedicat albatrosilor. Gura Portitei e locul unde.mi doream sa ajung, de cativa ani - imi inchipuiam ca e un colt de rai, aproape pustiu, cu soare si valuri, cu pescarusi flamanzi si multa liniste, intre mare si delta...iluzia de liniste s.a cam risipit, la gandul celor vreo 200 participanti :). Dar mirajul a ramas...

La prima strigare lista Iacomi a numarat vreo 20 persoane, nimic neobisnuit :). Au urmat nelipsitele discutii, telefoane, liste, calcule, nelipsite la un drum asa lung - masini, vapor, muuulte bagaje, prima iesire cu copiii in Delta :). Si uite asa, s.a facut joi dimineata, intalnirea la muzeu, freamat si emotii, agitatie si muuuulte bagaje, noroc cu Robert care ne salveaza intotdeauna-i.am umplut portbagajul si.am purces. 

Totu.i drum...si pauze, de hidratare, de regrupare, de bataie cu apa, de cumparaturi s.a. Traditionala oprire la Macin city, unde le.am facut primirea albatrosilor :). La 4 jumate fix eram la Jurilovca.n port, in curtea organizatorilor....cu bagaje, liste si chef de sotii - cum sa te abtii de la bataia cu apa cand ai un furtun la indemana si e asa cald afara ?! Degeaba ne.am antrenat noi cu galetile, la Almas :)?! La 5 tre sa plece vaporul...puntea e plina ochi de bagaje, o movila mare in cate cine sa.si mai recunoasca ceva? Sunt toate ale noastre, doar impartim totul cum spune cineva. Nu mai pleaca vaporul, mai avem ceva vreme, forfota, agitatie, mai mutam niste masini, mai mutam niste sticle, cautam copiii....iaca vaporul, fix la ora 6 intoarce si baldabac, peste bord, este asaltat de barbati vanjosi care cara la bagaje, din toate partile. Femeile si copiii stau deoparte, asteapta acordul capitanului sa urce :) - ba nu, ioana, alexandra si copiii sunt deja in primul rand, in fata - copii descurcareti !

Plecam...de cand n.am mai mers cu vaporul, fie el si unu mic...e multa lume. Suntem toti. E un zambet larg pe fetele tuturor. Un soare stralucitor inainte de apus se oglindeste in apele verzi intunecate...ne lumineaza fetele, ne mangaie parul balai, ne face sa inchidem ochii si sa visam la un colt de rai. E Puiu cu noi...canta...e veselie si suntem cu totii, ce sa ne dorim mai mult?! Doar o ora jumate plutim...prea repede am ajuns. 

In port la Gura Portitei ne izbeste linistea...bagajele zboara iarasi neregulamentar peste bord, ne incarcam ca hamalii sub ochiul atotcuprinzator al Albatrosului si pasim nerabdatori spre coltul de rai promis. Nisipul e alb si fin si racoros in lumina inserarii. La 2 pasi freamata marea...nu putem sa ne aruncam direct ?! Nuu, mai intai sa punem corturile - avem locuri rezervate, primul venit, primul servit - doar ca gradina raiului are garduri de sarma - iar corturile noastre sunt putin in afara, la loc cu pietre si pamant proaspat nivelat :). Apune soarele rosu, usor flegmatic, in timp ce in tabara se aude boc, boc, boc, cuie in piatra, piatra in cuie, de.ar crapa piatra in patru. Ce inseamna sa fii mafiot....cu o bere aproape rece in mana, sa te uiti la ceilalti cum se chinuie sa.si intinda cortul...si apar musafirii, niscaiva tantari, cam timizi. Buuun. Ce facem? Casa avem, mare avem, plaja, nisip si o zi libera maine...n.avem foc, dar se mai intampla. Deci plaja, relaxare, somn

A doua zi....plimbare pe malul marii, pescarusi flamanzi si plaja pustie. Soare arzator. Nerabdarea de a te arunca in apa. In apa?! Sigur nu e namol? Cam tulbure si plina de alge in golful din fata taberei. Cativa curajosi fac baie. Ne luam inima in dinti si ne bagam picioarele in apa maloasa si cu valuri uriase. Tip cat ma tine gura. E rece. Si murdara. Si valurile imi baga apa in ochi. In urechi. In gura. Offf. Nu mai tip. Ma ia Flori de mana. Hmmm. Parca e mai bine. Valuri pana peste cap. Incepe sa.mi placa :). Copilul din mine e fericit.

La amiaza mergem in "statiune", adica la terasa. E multa lume. Bere rece. Chitara. Canta Puiu si Alex. Costica David. Suntem toti niste copii fericiti. E loc de zambete si relaxare. Gasim o masa de tenis, n.am mai jucat de ani de zile. Ne antrenam, hmm, uitasem ce mult imi place sa joc tenis. Apar si cativa albatrosi, incep meciurile :) - norocul incepatorului e la mine, nu ma fac de rusine. 

Plecam iarasi la baie, dincolo de golf, unde e curat si valuri si mai mari. Copii uitati de capul lor. Albatrosi relaxati. Nu prea stii care.s organizatorii, sunt printre noi, par sa se bucure de oameni si locuri. Vine vaporul celalalt. Se intregesc grupurile. A venit si Borca. Si CPNT. si alti prieteni. E bine. E seara. Sedinta tehnica...detalii. alte liste de facut :). 

Nu e foc dar e lumina. Se canta. Se aude marea in fundal. Se doarme pe nisip. Visam frumos sub cerul intesat de stele. Si gandul imi fuge la cerul meu de munte, unic si fascinant...marea nu.i de mine, e prea mare :). 

A treia zi....concurs. Crosul de la ora 8 se face pe la 9, dupa recunoastere si incalzire(de la soare). Mary e grozava, locul I e al ei. E greu pe nisip. Baietii alearga si ei. Bem cafeaua impreuna. Intram la testele teoretice. E deja f cald. Unde sunt copiii? Ne ascundem pe sub corturi cautand o umbra efemera. Cate echipaje suntem?! Minim 2 maxim 9 :). Se face amiaza. Mai e timp de o bere? Nu prea...baie?! Face cine poate. Cautam echipele prin camping, pe la terasa...ce viata au unii, sa stea sa cante, precum greierele, la umbra si la bere...ma asez si eu, ce, eu nu.s om :)?! 

Se aude fluierul arbitrilor. Haideti la volei. Ba nu, la fotbal. Ba nu, ca suntem in ambele echipe, nu putem juca si volei si fotbal in acelasi timp :). Fotbal pe asfalt. Volei pe nisip. Sunt portar. Mai apar...mai iau si goluri. Nu prea castigam :). La volei e competitie grea. Jucam cu albatros, ei sunt competitivi si cand organizeaza :). Serva lui Cosmin ne cam taie elanul. S.a terminat meciul si n.am prea apucat sa jucam. Data viitoare de.acum. Alte echipe. Alte meciuri. Soarele e necrutator. Toti visam la o baie...mai mananca cineva? Face max o salata...si noi tot mancam. Unde sunt copiii ?! Mai am o lista de facut si de strans niste bani....dar mai intai baia. Discutiile. Culturalul. Cum sa faci umorul, stresat fiind :))? Gata baia, vine proba surpriza. Surpriza...suntem doar 9 echipaje. Sirena e atractia acestei probe, asa ca fuga la pupat, in apa :). Rares nu se supara :p.

Dupa proba surpriza a albatrosilor....vine proba surpriza a noastra. Cu putina apa si cateva galeti, sticle, oale...ne.am ocupat de trecatorii din zona. N.au existat reclamatii, din cate stim. 

Ciorba de peste a fost excelenta. Le.a placut inclusiv tantarilor care ne.au cam nenorocit. Culturalul a venit si a trecut. Am ras cu pofta la sceneta celor de la Borca si de la CPNT. Umor fain si cantece frumoase. 

Din motive de plecare, premierea a fost noaptea tarziu. Era spre 4 dimineata cand am plecat la somn...cu regretul ca nu am prins nici un rasarit in Delta asta, care a fost de fapt mare :) . Ca nu s-a cantat destul. Ca nu am avut timp sa stam de vorba. Sa ne plimbam. Sa ne facem timp.

Duminica in zori de zi, am strans corturile, am carat bagajele, ne.am strans mainile si am plecat. Cu tot cu copii :). Cu ochii mici de nesomn, cu un zambet jn coltul gurii, cu soarele.n ochi si gandul la urmatoarea....a fost o altfel de delta, altfel ne.am simtit, locul ne.a cam fascinat, cred ca atunci cand nu sunt atatia oameni e si mai special. Le multumim albatrosilor pentru invitatie, pentru eforturi, pentru ca ne.au fost alaturi, pentru caldura si prietenie. Mai venim ;)

Trofeul Albatros Razim 2012  si fotografii 
Trofeul Albatros Parches 2013 
Trofeul Albatros Chilia Veche 2014

Ziua 27 - Finisterre - Ramas bun

"Adevarul e ca aici, la mare, totul se simplifica. Dispar lucrurile marunte care.mi imbacsesc existenta. 

Redescopar ca esentiale sunt Viata, Iubirea si Moartea. 

Restul e spectacol. Si, ce rost ar avea sa protestezi?! Nimeni nu ne.a fagaduit nimic la nastere !" ( Aventuri solitare - O. Paler)

****

Prima zi, dupa o luna, cand nu m.am trezit la 5 :), romanii plecasera deja cu primul autobuz spre Finisterre sau Muxia, nici ei nu stiau bine, in alberg e liniste si o atmosfera de hotel, oamenii beau cafea si citesc, in sala de mese sau pe canapele, in locuri special amenajate - e un loc perfect si pentru turisti, au si camere single, duble, triple, e ieftin si curat, aproape de centrul istoric dar departe de agitatia specifica acestuia. 

Fara graba. Asa am plecat, din nou, pe drumuri...la pas, pe strazile Santiago-ului, printre spanioli grabiti intr.o zi normala de lucru, turisti entuziasti si pelerini cu miile. Am gasit o cafenea departe de centrul istoric - eleganta si intima, cu parinti si copii, la cafea sau o prajitura.  Am baut o cafea in tihna, pe ritmurile melodiei The Unforgiven de la Metalica. Am umblat fara directie pe strazi, am respirat aerul de dimineata, am zambit celor ce se grabeau spre catedrala-astazi era ziua lor cea mare :). 

La amiaza, am plecat spre Finisterre...ciudat sentiment sa merg cu autobuzul, dupa atata amar de vreme - vad pelerinii intrand in oras, sagetile galbene, pe drum, caci El Camino merge pana la Finisterre, mi se pune un nod in gat si as vrea sa cobor...privesc pe fereastra, in gol si.mi vin in minte imagini din ultimele saptamani...
Eszter e deja acolo, mi.a rezervat pat intr.un albergue unguresc - 2 tineri au venit pe camino acum cativa ani, apoi nu au mai plecat, au cumparat aici o casa si au transformat.o in acasa, pentru unguri si cine mai vrea sa vina...e o casa adevarata, cu un living galben si primitor, cu scoici peste tot, camere frumoase si baie ca acasa...

Oceanul...unde e oceanul ?! La 5 minute de refugiu...mi.am invins tentatia de a merge intai pe plaja, cu rucsacul in spate. Intalnirea a fost simpla, de parca ne am fi cunoscut dintotdeauna. Nisipul fin si insinuant, fierbinte si neted, desi soarele abia iesise din nori, apa rece cat sa te trezeasca la realitate, o ceata amagitoare peste apele ce par una cu cerul - si culoarea, culoarea aceea care ti se lipeste de ochi si n.o mai uiti niciodata, verde smarald si negru petrol si gri, atatea nuante de gri...mergem pe faleza sa vedem Farul...ce dor ne era sa mergem. Porturile au o tristete aparte. De Minulescu. De adio. Zbatere de pescarusi rataciti.

Se spune ca, in timpuri de mult apuse, celtii mergeau pe Calea Soarelui (asa era cunoscut pelerinajul El Camino) si se opreau abia la Finisterre. Aici, pe Monte del Facho (247m), in locul unde acum se afla farul, celtii celebrau Soarele si faceau diverse ritualuri de fertilitate. Se presupune ca Templul fenician al soarelui, Arasolis ar fi fost tot aici.

Pe vremea romanilor, Oceanul Atlantic purta numele de Mare Tenebrosum, Marea Intunecata, si se credea ca aici este Capatul Pamantului :).
Dupa ce a fost descoperit mormantul Apostolului, traditiile crestine si pagane s.au amestecat. Santo Cristo de Fisterra, reprezentare crestina venerata in sec al XIV lea, sub forma unei statui de lemn, a cazut dintr.o corabie in timpul unei furtuni si a ajuns pe valuri la Finisterre. In prezent, se afla in biserica Santa Maria das Arenas.

Farul de la Cabo Finisterre are o inaltime de 17 m si a fost construit in anul 1853, lumina lui ajungand pana la 57 km departare, in larg. De la Capul Fisterra este dirijat circa 70% din transportul naval mondial.

Multe superstitii. Multe traditii. Ultimele dorinte. Lacrimi, multe lacrimi. Multi pelerini ii intalnim pe drum, vin direct de la Santiago cu rucsacul in spate. Ce bine au ales !  Farul pare desprins din alta lume, asezat pe un varf de peninsula, supravegheaza totul, ape, oameni, munte. Urcam pe munte, in cautarea unor pietre misterioase care implinesc dorinte :) - sunt prea obosita pentru a.mi mai dori ceva. Zarea se largeste, panorama te lasa fara cuvinte, iti taie respiratia...nu exista cuvinte pentru cata frumusete are locul acesta - salbatic si uman, simplu dar stralucitor, pustiu si cu o energie fantastica, te cucereste fara sa mai poti da inapoi. Si cerul si marea s.au unit intr.o imbratisare de culoare...albastrul nu e destul, verdele e inselator, albul aduce claritate iar griul contureaza in tuse groase o poveste fara de sfarsit. Coboram. A trebuit sa merg pana la capatul pamantului sa pot spune te iubesc. Aici poti pune ultima stampila,daca vrei, la km zero...the end, asa scrie pe ea :).

Stiti cum se intuneca dintr.o data ochii unei femei cand e foarte suparata ?! Din limpede devin tulburi si cenusii, prevestind o furtuna...pana sa ajungem inapoi in sat, asa si a schimbat fata oceanul - apele au devenit tulburi si cenusii, norii au coborat pe valuri si s.au facut una cu intinderea nesfarsita...unde e soarele ? Unde s.a dus seninul ?! Marea intunecata isi merita numele...

Finisterre e un sat de pescari. Cu multe blocuri. 2 biserici. Un colt de lume uitata parca. Unde uiti de tine. Si de toate. Daca ma pierd vreodata, aici ma voi regasi...Vama Veche, dimineata devreme cand e pustiu si numai soarele lasa loc de speranta. O stare de spirit e capatul pamantului. Rasufli usurat. Poti muri si poti invia. Dincolo de acest punct, nu mai e altceva. O usa se inchide definitiv si alte ferestre se deschid. Sa ducem ritualul la bun sfarsit...

Traditia spune ca, o data ajuns aici, trebuie sa faci baie in ocean. Sa arzi hainele cu care ai venit de pe drum sau ceea ce iti aminteste de ce ai lasat in urma, inainte de apusul soarelui. Toate astea pentru a fi un om nou....oricum, nu vei mai fi niciodata la fel. Focul arde. Purifica. Mistuie. Unde arde foc nu mai ramane decat cenusa. Catharsis...

Apune soarele. Langa o cruce, pe Costa Dal Morte, un foc mic palpaie incetisor. Oameni. Vin. Poze. Fiecare cu gandurile si dorintele lui. "Pacat ca nu vom putea niciodata impartasi, nimanui, ce am simtit, pe acest drum", spune Eszter. Asa simt si eu. Niciodata nu voi putea pune in cuvinte ceea ce simt....E o veselie stranie, cu lacrimi in ochi. De ce s.or rusina oamenii de lacrimile lor ?! De ce nu se rusineaza cand mint...? Ca atunci cand bei, sa.ti ascunzi tristetea sau teama. Si pari atat de vesel. Ard haine. Arde hartie. Ard amintiri. E aproape intuneric. Stranie lumina pe ape. S.a sfarsit.

Am invatat pe drumul acesta ca e atata bogatie, atata frumusete si atata iubire in jurul nostru, cat nu vom putea primi noi vreodata...oamenii tanjesc dupa iubire. Se imbolnavesc in lipsa ei. Dar le ia uneori o viata sa inteleaga ca doar daruind vor primi. Cersim iubire acolo unde nu e nimic. Ne multumim cu resturi si cautam in pustiu. Cand e atat de simplu sa daruiesti, sa te daruiesti, neconditionat. Intreg. Pe deplin.

Am ars pana la capat. Pana la capatul pamantului :). In final, suntem doar noi, fata in fata cu sufletul si cu constiinta noastra. Cu temerile noastre. Cu emotiile si sentimentele noastre. Cu putin noroc, cu cineva langa noi. E atata minciuna pe lume si atat de putin adevar. Nimeni nu stie ce e in spatele ochilor ce cauta mereu ceva, altceva. Nimeni nu stie ce e in sufletul oamenilor nici macar atunci cand il tii in palma, intr.un apus uitat de lume...Ce doare mai mult, tacerea noptii si freamatul valurilor sau tipatul ascutit al pescarusilor flamanzi ?!

Drumul acesta se incheie aici. Pe malul unui ocean intunecat si furios. In larg, o barca isi deschide panzele pentru plecare. Toti plecam. Nori negri si vant aspru. Nisip fin, neted si lucios, ii voi purta urmele o vreme. Fara regrete, fara suflete ranite, fara cale de intoarcere. Pentru ca am o inima de copil, usoara cat un fir de nisip. Despartirile au mereu miros sarat de mare albastra si maini inghetate. 

Ramas bun.

Ziua 26 - Santiago de Compostela - Finisterre - povestea merge mai departe !

Suntem cu totii aici, am ajuns la destinatie. Am mers pe Camino, urnarind semnele pana in fata Catedralei...ma uitam la ceilalti pelerini, cu capete plecate, obositi, prafuiti, cu hainele sau bocancii atarnati de rucsac, sa se usuce, dar zambind cu totii, cu bunavointa, cu seninatate. Paseam incet, fara graba, intr.un oras primitor, nici vechi nici nou, fara o culoare anume, dar cu o liniste aparte - nu claxoane, nu agitatie, nu nebunie (poate din cauza ca era sarbatoare?!).

In toata perioada asta, de cand am hotarat ca plec, si cat am fost plecata, am avut o stare de liniste interioara si un calm cum nu am avut niciodata - nu.mi explic de ce, nici nu ma intreb de ce. Pe drum, spre Santiago, stiind ca e ultima zi, ma intrebam - bine, si acum, ce urmeaza ?!

A fost o zi plina astazi, mai obositoare decat cea de ieri in care am mers 48 km. Bucuria nu e deplina daca n.o imparti cu oameni, se pare - sau cel putin asta am vazut astazi. Am ajuns in piata din fata catedralei si m.am asezat pe piatra calda a caldaramului - tot piatra...imprejur, oamenii isi faceau fotografii, se imbratisau, se felicitau, unii cu rucsacul in spate inca, abia sositi, altii in hainele de oras, unii s.au intins pe jos, sa.si odihneasca oasele obosite, altii fumau o tigara, altii aveau o bere in mana...era un baiat care, de la intrarea in oras a mers descult...doamne, cat imi doresc sa merg descult, pe iarba verde si rece de la munte, de acasa...suntem aici, cu totii. Alta lume. Fiecare cu dorintele lui, implinite sau nu. Fiecare cu gandurile lui, senine sau intunecate. Fiecare cu rugaciunile lui, de multumire, sau de recunostinta. Fiecare, cu iertarile lui...dar ne leaga aceeasi emotie, acelasi drum.

Drumul acesta se sfarseste aici. Dar adevaratul drum incepe de maine,  sau de poimaine, sau intr.o zi oarecare, cand intoarcerea la realitate se va intampla firesc, cand provocarea nu va mai fi necunoscutul si aventura, ci cotidianul, rutina, banalul. Cum voi reusi sa pastrez emotia, bucuria, pacea, in viata de dupa Camino ?! Creste in mine un alt drum, alte intrebari iau locul celor rezolvate, raspunsurile se asaza firesc, au aparut pe neasteptate si in fiecare zi, s.a facut lumina si s.au elucidat mistere. Claritate. Luciditate. Senin. Astfel incat nu mai e loc de vorbe goale si mestesugite, degeaba, masti false in spatele carora e doar o alta imagine, meticulos construita, dar niciodata ceva real, forme fara fond si iluzie.
Oamenii care conteaza raman. Exista. Si stii ca vor fi acolo, mereu.Te poti baza pe ei, cand ai nevoie. Nu dispar, la prima adiere de vant. Sunt acolo, oricand si oricum. Daca sunt oameni.

Ma uitam in jur, la pelerinii care au parcurs sutele de km la pas, fiecare cu alta motivatie - de multe ori, stii sau nu stii de ce pleci, dar la final vei gasi alta motivatie, te vei regasi pe tine altfel, te vei raporta altfel la tot ce se intampla in jurul tau. Oameni de toate varstele, adolescenti, tineri, batrani...nimeni nu intreaba ce faci, cu ce te ocupi in lumea reala, cat esti de important - aici esti pelerin si atat. Adica om obisnuit. Nici mai bun, nici mai rau decat ceilalti.
Lumea asta mare nu incepe si nu se termina cu tine, nici unul dintre noi nu este axis mundi, oricat de mult ne.ar placea sa ni se dea importanta. Suntem simple faclii sau stelute sau licurici, care, in trecerea lor, lumineaza o lume, mai mica sau mai mare, depinde doar de noi. Daca aducem lumina sau intuneric.
Dar, in lumea noastra mica, a fiecaruia dintre noi, cel putin o data, lumea cuiva incepe si se termina cu noi. Pentru cineva. Pentru cineva, putem face diferenta, putem fi cineva. Putem fi totul. Putem schimba vieti, in bine sau in rau. Putem mutila suflete. Sau le putem salva. Depinde doar de noi, intotdeauna...

La ora 12 este mesa pentru pelerini, o slujba speciala in cinstea pelerinilor care ajung aici. Fiecare pelerin, indiferent de motivul pentru care a facut pelerinajul, trece prin locul special amenajat sa imbratiseze statuia Apostolului Iacob - un gest simbolic, o atingere ce te elibereaza de povara pelerinajului - atunci se incheie pelerinajul propriu zis, cand aduci aici, in Catedrala omagiul si truda si recunostinta ta de pelerin, le lasi si pleci cu o inima curata si usoara, cu speranta. Caci, ce rost are sacrificiul tau, fara speranta ?! Ce rost are orice sacrificiu, fara gandul ca foloseste la ceva, cuiva, candva ?!

Compostela...atestatul de pelerin vine ca o incununare si recunoastere a eforturilor tale, din partea forurilor indrituite in acest sens. Textul este in latina, inclusiv numele pelerinilor, de aceea, uneori pare ciudat :). Dupa acest drum, compostela si pasaportul de pelerin capata o importanta aparte - caci, pe langa amintirile tale, daca le pierzi, singura modalitate de a le regasi este sa faci drumul din nou, de la capat :).

Dupa o lunga plimbare prin oras, am revenit in piata Catedralei. Ne.am intins pe dalele de piatra incalzite de cerul senin si am uitat sa mai plecam, e atata lumina si atata caldura incat poti sa ramai aici, lipit de piatra, una cu piatra innegrita de vremuri demult apuse, pentru totdeauna...am simtit astazi multa recunostinta. Pentru lumina, pentru sanatate, pentru drum, pentru putere, pentru lumea mea, asa mica, dar plina cu oameni buni, oameni pe care i.am purtat in gand, poate fara sa stie uneori.
Oamenii care mi.au fost alaturi in fiecare zi, cu o vorba buna, un gand, un mesaj sau o rugaciune, si care mi.au facut drumul mai usor. Oameni care s.au bucurat pt fiecare pas si pt fiecare km din drumul meu. Care si.au facut timp sa citeasca ce am apucat sa scriu, desi am scris pentru mine, pentru sufletul meu, sa nu uit niciodata ceea ce trebuie pastrat si sa uit definitiv ceea ce nu merita amintit. Oameni carora stiu ca le pasa, fie ca o arata, fie ca nu. Am noroc de oameni buni in viata mea, mereu am avut. Oameni care si.au pus amprenta si au lasat o urma, in viata mea. De la care am ce invata. Langa care pot fi eu. Cu care ma pot bucura sau intrista, caci toate sunt pentru noi.
Va multumesc si sunteti in gandurile mele, mai mult decat pot spune :)

Dar nu putem ramane in piata, ne asteapta alte drumuri. Lucruri simple, de exemplu, sa mancam pe ziua de azi, pana la ora 6, si eu si Eszter mancasem cate un mar, se pare ca uneori emotiile tin de foame :). Asa ca, dupa atata singuratate, am gatit impreuna. Am stat la masa, relaxate si savurand bucatele improvizate. Am baut un pahar cu vin rosu. Am ras. Am facut fotografii :). Apoi am iesit in oras, sa ne intalnim cu Margaret, nemtoaica de care va spuneam...nu stiu unde sunt italienii, vor ajunge maine probabil, vreau sa ma intalnesc si cu ei, inainte sa plec acasa. O seara cu oameni. Multa veselie si relaxare pe strazile din Santiago. Liniste. Din cand in cand, bat clopote la catedrala. Le aud de pe dealul de unde stam, dogite de atata timp cat a trecut peste ele...suntem 10 oameni in camera, pelerini cu totii. Cu totii plecam maine sau poimaine la Finisterre, la Capatul Lumii, asa cum i se spunea o data. Pentru ca drumul nu se sfarseste niciodata. Noi da. Si, daca de aici, poti pleca oricand inapoi, sa refaci pelerinajul in sens invers (si multi fac lucrul acesta), in viata noastra, drumul are un singur sens...

Unde vom pleca de aici? Incotro ne vom indrepta ?! E si maine o zi, pentru alte destinatii. Sunt aici, dar cine stie unde, cu adevarat ?! Fiecare zi, pe rand. Astazi e despre liniste, implinire si bucurie. Cu oameni, oamenii aceia pentru care, uneori, ne sunt zbuciumate noptile...

Ziua 25 - Santa Irene - Monte del Gozo - Santiago de Compostela 24,5 km

Se spune ca, in pelerinajul tau, vei intalni persoane care iti vor aduce aminte de persoanele importante din viata ta, vei fi pus in fata unor intamplari similare unora ramase nerezolvate, te vei izbi de probleme a caror rezolvare nu ai gasit.o inca, in viata de zi cu zi. Depinde de tine cum le vei gestiona, daca le vei rezolva sau in ce mod.

Cred cu toata inima ca acest drum este o metafora, un drum incarcat de simboluri. Am fortat putin limitele pentru ca mi.am dorit sa ajung la Santiago pe 24. Sanzienele. O cifra cu o semnificatie aparte pt mine. Pentru a avea timp. Pentru ca asa s.au asezat toate.

Drumul - am plecat la 6.15, pe ceata si intuneric, obosita, desi cazarea a fost cea mai relaxata din toate, refugiu nou, foarte curat,vecini italieni si francezi, liniste. Putina lume la prima ora, drumul merge prin padurea de eucalipt, frumoasa si ciudata in acelasi timp. Pare ca drumul s.a intins subit, s.a facut lin si sta in fata noastra, fara urma de obstacol. Astazi nu ma mai grabesc. Astazi nu se mai grabeste nimeni, unii canta, altii fluiera, cativa adolescenti striga si rad in hohote. Nu stiu cati km mai sunt, nici nu ma mai intereseaza.
Astazi.
Atat stiu. Ca astazi voi fi acolo.
Pe marginea soselei, copacii fara padure nu mai au nimic inspaimantator, sunt aproape umani, au brate de crengi, intinse spre cer, in rugaciune, poate dorinte, poate recunostinta. Alt gard cu cruci - din hartie, lemne, batice, lucruri - ma intreba cineva ce semnifica - rugaciuni, dorinte, vise, ramasite ale trecerii oamenilor pe aici. E o liniste ciudata. Innorat bine. O lumina cetoasa. Nu adie boare de vant. Vreme perfecta pentru mers.
Alta padure. Un caine mort, mancat de viermi, zace la marginea padurii incredibil de verde. Desertaciunea desertaciunilor, totul e desertaciune.... Ajungem repede la Monte del Gozo - Muntele bucuriei, la 5 km de oras de unde inainte se vedea tot orasul vechi, catedrala, piata etc. Acum nu se vede nimic. E ceata, e verdeata, sunt blocuri inalte. Si aici, pelerinii au lasat incaltari, haine, pietre scrise, rugaciuni sau urme ale trecerii lor.
Intram in oras, tacuti, fiecare cu asteptarile, gandurile, dorintele, rugaciunile lui-cate se vor implini? Cate au devenit deja realitate ?! Zambim neincrezatori, chiar am ajuns...?

Santiago de Compostela, telul  pelerinajului, este, dupa Ierusalim si Roma, cel de.al treilea mare loc de pelerinaj al lumii crestine. Nascut din si pentru cultul Sfantului Apostol Iacob, orasul este astazi o capodopera de arta arhitecturala si culturala, un oras universitar viu si modern, capitala a Regiunii Galicia si cel mai ploios oras din Spania. Pentru a ajunge la Catedrala, trecem pe Rua Dos Concheiros(denumita astfel dupa vanzatorii de scoici), Rua de San Pedro si intram pe Porta do Camino, una din cele 7 porti ale orasului; trecem pe langa Igrexia de Santa Maria do Camino, Praza de Cervantes, Praza de Inmaculata, unde se gaseste cladirea manastirii benedictine San Martin Pinario, sec al XVI lea si ajungem in fata Catedralei, in Praza do Obradoiro. In spatele fatadei baroce a catedralei se afla Portico de la Gloria, creat de catre Maestrul Mateo. Figura centrala a coloanei din mijloc este o reprezentare a Sfantului Iacob, iar deasupra troneaza Christ Eliberatorul, inconjurat de cei 4 apostoli. Baza acestei coloane a fost atinsa de milioane de pelerini, in prezent se interzice acest obicei pastra de mii de ani.
Figura ingenuncheata in fata altarului se presupune a fi a Maestrului Mateo, condamnat sa nu.si vada niciodata capodopera - mai este denumit si Santo d'os Croques, Sfantul Nucilor de cap, fiindca superstitia spune ca, daca se atinge de 3 ori capul sau cu fruntea noastra, se primeste o parte din talentul si geniul sau :).

Poate cel mai renumit element al catedralei este botafumeiro, cadelnita uriasa din argint ce cantareste 50 kg - in prezent, este folosita doar la ocazii, este atarnata de cupola, sustinuta fiind de o franghie lunga de 35 m. In trecut, rolul cadelnitei era sa acopere mirosul ingrozitor al pelerinilor :).

Catedrala are o lungime de 94 m si este dominata de figura Apostolului Iacob, se spune ca pelerinajul este incheiat doar in momentul in care pelerinii l.au imbratisat si sarutat pe Sf Iacob.

Prima oprire a fost la catedrala. M.am gasit cu Eszter. Apoi am fost la biroul pentru pelerini, pentru a lua Compostela, atestatul de pelerin, dovada ca am facut cei 747 km pe jos. Acolo...o moldoveanca, va imaginati surpriza mea sa aud dulcele grai moldovenesc, dupa atata vreme...am mers apoi sa cautam cazare...eu alesesem deja un alberg, al unui Seminar ;). Pe cand ne chinuiam sa descalcim harta cu stradutele imbarligate ale orasului, ne.a luat in primire o doamna...care lucreaza langa alberg si vorbeste perfect engleza.

Albergul este...un castel. Pe un deal verde, cu o panorama impresionanta asupra orasului. Nu sunt paturi etajate. E muuult loc. Curatenie. E perfect. Si mai sunt 3 romani care au facut Camino de la Plata, vin din Portugalia - vorbesc romaneste, uitasem ce frumos suna !

A iesit soarele ! Un soare cald si un cer incredibil de senin !

Pelerinajul meu se incheie aici. Despre emotiile zilei acesteia, in episodul urmator :). Drumul acesta s.a terminat, dar povestea merge mai departe, maine voi pleca la Capatul Pamantului - Finisterre :). Pace si Iubire !

Ziua 24 - Palas de Rei - Melide - Arzua - Santa Irene 48 km

Dupa cum va spuneam, ieri a fost zi pentru odihna, zi scurta...doar ca socoteala din mintea mea nu se potriveste intotdeauna cu ceea ce se intampla :). Dupa plimbarea de seara in oras(care oras n.are nimic extraordinar, e linistit si atat, cateva cafenele, o biserica, supermarket etc), scurta si nesatisfacatoare, a urmat noaptea...bucuria de a avea pat pe pamant s.a terminat repede, in patul de deasupra a stat un tip care mirosea intr.un mare fel...de fapt, a fost cea mai proasta cazare din toate zilele, din punctul asta de vedere- un cuplu de italieni care s.au ciorovait incontinuu, un spaniol care fluiera, unul care canta(el canta frumos probabil, dar se auzea prost ;), iar asta cu mirosurile a fost cireasa de pe tort. Asa ca somn mult prea putin, la 6 fara zece ieseam pe usa albergului. Singura, bine.nteles, cine sa mai plece pe ceata si intunericul asta ?!

Drumul - vreo ora cel putin, am mers cu frontala, destul de greu, in 15 minute am iesit din oras, am intrat in padure pentru inceput cu o panta abrupta...ma dor toate incheieturile, oasele si ce.o mai fi pe.acolo.... pe intuneric, sunt cu toate simturile in alerta. Panou informativ cu rute alternative, doar 3. Cobor mult, cu atentie la pietre, umede, la vreascurile rupte ce se aud prin padure, la ploaia care pare sa stea cu noi astazi...drumul intersecteaza o autostrada in constructie. Urmeaza un sat, in care canta cocosii. Buna dimineata ! Se lumineaza. Alta bucata de padure, alt sat, adica 3-4 case. Apar si oamenii. Iarasi padure, verde si intunecoasa. Coboram mult si abrupt. De ce coboram, ca de urcat n.am urcat astazi...?
La 9 jumatate sunt la Melide, km 50, dupa bornele indicatoare. In realitate, sunt mai multi. Dar da bine la moral, uneori. Mai avem 2 cm pe harta, vorba lu Flori. Si, daca mirosul de balega nu era suficient, dupa oras a aparut si mirosul de porci...azi vad ca le observ si pe cele negative :), mai ales.
Pe la km 19, ma ia durerea de gambe, o durere ascutita si sacaitoare - saracele, nu stiu ce le asteapta pe ziua de azi. Pentru ca, dupa ce m.am tot gandit si razgandit, calcule si variante, m.am gandit ca as putea sa nu raman la Arzua (30km), ci sa mai merg o bucata...sa vedem. Pe la km 22, durerea din gamba dreapta cedeaza. Buuun, sa mai mergem, poate trece de tot. Si ploaia asta nebuna, marunta, deasa si insistenta...
Ajung la Arzua, pe la 13.00, am facut cei 30 km. Problema este ca, daca merg mai departe, asta inseamna sa ajung la Santa Irene, inca vreo 15 km, pt ca celelalte localitati sunt mici si foarte mici si nu au unitati de cazare, doar una din ele, cu 3 km inainte de Santa Irene. Asa ca, ma asez la un cafenea la un colt de strada, mananc un sandwich, mai beau o cafea si ma hotarasc sa plec. Cumva, se opreste si ploaia, parca nici nu ma mai doare asa tare...

Si plec. 15 km, dupa cei 30 facuti inainte inseamna destul de mult. Cam 4 ore. Sau mai mult, depinde pe unde cedezi :). Dar, azi nu aveam altceva de facut. Decat de mers, drum si iar drum, vremea rece e perfecta pentru mers, altitudinea e cam aceeasi, doar ca dealurile nu.s plate, urci si cobori pana te plictisesti. La un moment dat, au inceput sa ma doara iarasi picioarele...si ce daca te doare, strangi din dinti si mergi mai departe, nici o durere nu dureaza la nesfarsit...stiu ca poti, oricum nu te poti intoarce. Vrei Santa Irene, n.ai decat sa mergi pana acolo...
Am pus castile si muzica...am cantat si am dansat singura in mijlocul drumului - mai era un negru la vreun km inaintea mea, si un baiat care s.a culcat la un moment dat pe marginea drumului...nu m.au mai interesat bornele cu km, care devpe la 68, au tot scazut, 50, 40, 30, 21 etc....mi.am adus aminte de o scena de zilele trecute, o mama cu 2 fete adolescente - mama se intinsese efectiv pe marginea drumului, direct pe asfaltul incins, cu capul pe rucsac, sfarsita...cam asa as fi facut si eu astazi. Dar, se pare ca nu stiu si nu vreau sa renunt, am resurse de hotarare de care nu stiam, trebuie doar sa fortez limita de confort...
N.are sens sa va mai spun iarasi despre peisaje, vaci, cai, pajisti, autostrada, sate pustii, oricum le.am vazut ca prin vis, am marsaluit cu pasi marunti dar hotarati, stiind ca pot, nu m.am oprit decat sa incarc telefonul, pana la Santa Irene, adica un fel de Sfanta Irina noastra :).

Cazarea - am cautat tot albergul municipal, mai era inca unul, adica vreo 60 locuri in tot satul...noroc cu vremea asta ciudata, ca hoardele de pelerini au ramas mai in urma, si am gasit loc de cazare. Bine, nici nu face nimeni 48 km intr.o zi, asa de nebun :D. Refugiul e nou si foarte curat. Are bucatarie. Are si o cana mare. Si lingura :). Deci pot sa gatesc, o supa la plic, nu de alta, dar nu exista decat un bar la vreo 2 km, in capatu celalalt de sat...si nu mi e chiar atat de foame :)

Lectia zilei de astazi, pt mine...poti ajunge unde vrei, daca vrei neaparat - dar se poate sa nu gasesti, la capatul drumului, ceea ce.ti imaginai (nu vreau sa ma gandesc ce ar fi trebuit sa fac, daca nu mai erau locuri).

Ziua 23 - Portomarin - Palas de Rei 25 km

"Inimile oamenilor nu se leaga doar prin armonie. Se leaga si mai adanc prin rani. Se unesc prin fragilitatea si durerile fiecaruia dintre ele. Nu exista liniste fara tipete de durere, eliberare fara sange varsat, acceptare fara pierderi acute. Asta sta la baza adevaratei armonii." (Murakami)
.............................................................
Ce suntem pentru oamenii de langa noi ?
Suntem binecuvantare sau blestem? Povara sau bucurie? Le suntem zambet sau lacrima?
Ce rol jucam in viata celor dragi?
Copil sau adult ? Parinte sau invatator? Iubit sau prieten? Strain sau sufletul pereche?
Ce le daruim, celor pe care ii consideram importanti si pentru care suntem importanti ?
Lumina sau intuneric? Speranta sau abis? Putere sau slabiciune? O vorba buna sau ocara? Atentie sau indiferenta? Ii ajutam sa creasca sau ii doboram usor?
****
Aseara am fost cu totii la Portomarin - adica noi cei din grupul nostru micut, care mergem singuri ziua dar care ne regasim seara la refugiu si schimbam cateva impresii-  Eszter, care a avut ieri zi luuunga, 41 km, pentru ca a ramas o zi in urma, fata din Germania care are 3 baieti, si care are cam acelasi ritm de mers cu mine si cei 2 italieni, care, desi in varsta, tin pasul cu noi, fiindca vor sa mearga pe jos si la Finisterre. E asa placut sentimentul sa.i regasesti seara pe cei cu care ai impartit o buna bucata de drum, cu care ai stat de vorba si ii cunosti oarecum, intre zecile de fete noi ce apar in fiecare seara si a caror poveste n.o stii. Pentru astazi, toti aveam planificata zi scurta, 25 km, doar Eszter se grabeste putin...

Drumul - dimineata am avut timp si de mic dejun, briose cu lapte, am plecat pe la 6 si ceva, pe o ceata deasa si umeda. Galicia e renumita pentru vremea ei capricioasa, iar Santiago de Compostela este cel mai ploios oras din Spania. Pana la primul sat sunt 8 km, prin padure, cararea e acceptabila, semne suficiente, racoare si un vanticel subtire pe la urechi - vreme perfecta pentru mers. Pe drum, muuuulti oameni, pare ca aici se afla toti oamenii pe care nu i am vazut in 4 saptamani :) - pelerini nou nouti, mirosind a parfum, imbracati frumos, cu betze noi, sosete albe impecabile, albi la piele, cu niste rucsacele mici de nu le vezi, conversand de zor, la ora 6.30 - 7.00 dimineata. Daa, vorbeste pizma, ar spune unii, dar noi ceilalti ne distingem de ei ca oile albe de cele negre, arsi de soare, plini de praf, cu cearcane, ditamai rucsacul in spate, mergand sontac, sontac....cu mersul, exagerez putin, pentru ca am bagat viteza, in incercarea de a.i depasi si a gasi un pic de liniste - ia.ti gandul, uite un grup de adolescenti marsaluind in tacere, ii depasesc unu cate unul, peste juma de km, alt grup...ii depasesc, gasesc ceva familii cu copii cu tot, caminand (in Spania, exista acest cuvant, a camina, avand in vedere amploarea si vechimea acestui fenomen).
In primul sat, ma opresc la cafea, Eszter e deja acolo, are picioarele lungi, merge mai repede ;), la terasa sunt deja peste 30 pers care beau, mananca, vorbesc...plecam mai departe, lasam in urma o mare alpina deasa, ceata se ridica iar la 8.45 e deja mult prea cald. Bornele cu numarul de kilometri ramasi pana la Santiago raman si ele in urma, 83, 82, 81, 77, 75...cine ik mai numara? Ca ieri, erau stalpii cu 566 km :). Merg o bucata de drum cu Eszter, apoi ne intersectam cu italienii, ii intrebam de destinatie, radem cu totii, mereu ne dorim mai mult, asa ca raspunsul e mereu "vediamo dopo". E inca devreme, este timp. Eszter vrea sa plece acasa mai devreme, ii e dor de prietenul ei, face calcule, cat merge, pana unde, joi ar trebui sa fie la Santiago sau mai devreme. Problema e ca nu prea poti ramane la alberg in acelasi oras 2 nopti la rand, decat daca esti bolnav...si nu e cazul . Trebuie facute rezervari la autocar, tren, check.in la biletul de avion - detalii organizatorice, bibe ati revenit la realitate, visul frumos s.a terminat :).
Eu nu na grabesc foarte tare, urmatoarele 2 zile sunt pline ochi, sunt in grafic, mai bine decat am sperat - si.apoi, lucrurile se vor intampla asa cum trebuie, nu neaparat cum vreau eu....

Pe la jumatatea drumului, intr.un sat oarecare, la o rascruce, vad o oarecare agitatie si voci pline de veselie, ma opresc si eu si zaresc pe marginea drumului, pe o piatra lata neagra scris frumos "free hugs" - tinerii imparteau imbratisari si zambete, cui avea nevoie de ele - am zambit larg si mi au dat lacrimile, ce simplu si ce important, cateodata.

Spre orele amiezei, ma apropii de Palas de Rei, am hotarat ca raman, e foarte devreme, intr adevar, dar nici inca 15 km nu mai fac astazi, la caldura ce se anunta. Pe ultima suta de metri, multe fetze noi, nu mai recunosc pe nimeni - 4 negrese, un grup de 3 asiatice, pelerini cu alt ritm, alte etape de parcurs, lumea merge mai departe cu sau fara noi, nici nu ne asteapta, nici nu sta in loc pana ne gandim noi daca sa traim sau nu...un tata paseste apasat si incetisor, poarta pe rucsac fotografia fiului sau, mort, cu mesajul "pentru tine, dragul meu, pana la capat..."

Acum 2 zile la O Cebreiro, adica a doua zi dupa ce am plecat noi, a murit o fata de 28 ani, a cazut din picioare pur si simplu, se presupune ca din cauza efortului si a oboselii...mor povesti, se nasc povesti....sunt tineri care s au cunoscut aici si acum merg impreuna, tinandu.se de mana. Sau cupluri care merg impreuna. Familii. Perechi care se ciondanesc si se cicalesc reciproc. E amuzant uneori. Dar mai mult trist.

Am ajuns la Palas de Rei. Imi place, un orasel de provincie nici vechi dar nici modern, ca un sat de vacanta. Gasesc refugiul, se deschide la ora 13.00, mai am de asteptat o ora. Sunt a treia, la rand - ajunge si Eszter, ea pleaca mai departe, desi e f obosita, zice ca ar avea prea mult timp liber pt ea si o napadesc gandurile, asa ca mai bine merge. Fata din Germania pleaca si ea la drum. Ne vom mai vedea, zilele astea, cu siguranta...

Cazarea - refugiul municipal, adapost standard, curat, racoros, simplu. Atat de simplu incat la bucatarir nu au nimic, nici macar o farfurie si un pahar cum avea cel de aseara - aseara ma pregateam sa mananc, am inteles ca nu se gateste si mi am luat naut, ton, ceapa, am facut o salata delicioasa...cand mi am dat seama ca nu am lingura sau furculita cu ce sa o mananc :). Am doar un cutit, care nu ma ajuta f mult in cazuri de astea. Am imprumutat o lingura si s.a rezolvat. Astazi...aceeasi problema, du.te la magazin si cumpara ceva de mancare, dar fara tacamuri - in afara de sandwich.uri :) - asta da provocare. Dupa ce le voi rezolva si pe astea, sa vad ce mai are de oferit orasul acesta. Si odihna, musai !

Ziua 22 - Samos - Ferreiros - Portomarin 36 km

Daca ajungeti pe aici, sa vizitati Manastirea Samos - o jumatate de ora, cat este turul cu ghid, e insuficienta, dar obtineti informatia de care aveti nevoie. Intrarea este 3 euro. Eu am stat si la mesa de la ora 19.30, incredibil de simpla si am avut norocul sa ascult orga cea cu 3850 tuburi, nu se poate descrie in cuvinte, e inaltator cum se aude.
Aprindeti o lumanare sau inchideti ochii si ascultati Sonata 6 Paganini...
Am vazut manuscrise din anul 1640, scapate intacte din incendiul ce a distrus mare parte din biblioteca manastirii in anul 1951, Fantana Nereidelor din curtea interioara, picturi ale Celiei Cortez, dupa restaurare, cu scene din viata sfantului Benedikt, portaluri romanice si biserica propriu zisa, ce imbina stilul romanic si gotic.
..............................................................
Drumul - dupa ziua plina de energie de ieri, astazi am fost in scadere de forma-dimineata la 6  era o ceata de nu se vedea soseaua, nu stiam nimic de drum, am tot oscilat daca sa aleg Portomarin pt astazi, adica vreo 37 km sau Fereirros, vreo 25. Am plecat cu tipa din Germania, care are 3 baieti si nu stie de ce e aici (inca) dar care merge cam in acelasi ritm cu mine - si tot singura mereu, ne vedem doar seara la refugii si dimineata la plecare, uneori la cafea :). In primul sat, drumul se imparte in 2, ruta prin padure si ruta pe sosea...ceata totala, n.aveam dispozitie sa orbecaiesc iarasi prin padurile groazei :). Ea a plecat pe acolo, eu pe marginea soselei, 11 km pana la Sarria. Si o ceata....nu se vedeau copacii de pe marginea drumului, rece si umezeala, vreme perfecta pt mers...
La Sarria am ajuns relativ repede si gata obosita, la cafea eram in stare sa ma bag in pat sa dorm :). Dar pelerinii treceau, treceau, asa ca m.am urnit si am plecat si eu...am vazut orasul din mers, se construieste mult si semnele ne.au tot dus si intors...
Sarria exista inca dinaintea romanilor, fiind fortareata a tribului romanic Seurros. Strada cea mai frumoasa este cea din centrul orasului, Rua Mayor, impodobita cu case din sec al XVIII lea. Din castelul medieval a ramas doar turnul, la iesirea din oras puteti admira panorama asupra orasului(daca nu este ceata) si se gaseste Convento de la Magdalena, cu rol de refugiu, pe vremuri.

De la Sarria, incepe distractia-adica invazia de pelerini noi nouti care fac ultimii 100 km pt a.si putea lua Compostela, atestatul de pelerin sau pur si simplu pentru plimbarea de duminica...nu va puteti imagina cata lume - potecile s.au umplut de mimoze in maieu.uri, sa se prinda bronzul, baieti frezati si parfumati care mai de care, toti avand atarnata pe rucsac scoica si taraind pe asfalt, convingator betele proaspat cumparate, cu varf metalic. Ori m.am salbaticit eu...ori e prea mult :).
Cum necum, iar am ajuns pe o ruta pe care nu intentionam sa merg astazi. Din Sarria, erau 2 alternative, dar atat m.am invartit prin oras, incat am ajuns la Barbadelo, unde nu voiam, mi se parea un ocol inutil. Oricum, astazi corpul meu a zis"n.ai decat sa te descurci, eventual impinge.ma si pe mine la deal, la vale", greu cu energia, desi cu psihicul stau chiar bine. Am experimentat tot felul de drumuri, pe langa calea ferata, pe langa sosea, prin paduri, pe langa si prin apa, praf cat incape si dealuri, multe dealuri, am urcat si.am coborat de mi s.a luat :D. Aproape de pranz, am mancat un sandwich din mers, se apropiau 2 grupuri de elevi - adolescenti, cu ceva camera de luat vederi, probabil vreo excursie, fusesera lasati de un autocar intr.unul din sate, iar ideea ca o sa mergem impreuna mi.a dat atata energie incat am prins viteza de.a binelea :). In unul din satele care miros incredibil a balega, am gasit borna cu km 100, pana la Santiago - cum s.ar spune, am intrat in linue dreapta !

La Ferreiros era deja cald bine. Un sat din vreo 10 case, cu alberg, aveam unde sa raman, dar nici o tragere de inima - in zare, pe dealul celalalt, se zareau casele albe cu acoperis negru din Portomarin. Pauza 5 minute, o inghetata, intreb cati km mai sunt, mi se raspunde ca 9...bun, maxim 3 ore, iau apa si plec. Cararea buna dar, la cat am tot coborat, ma gandeam ca o sa ajung sub nivelul marii...si soare, soare, soare, vreo 36 grade...la un moment dat se vede un lac, seamana cu marea dintre munti :) - dar e verde si intunecos, dincolo de el e orasul. Traversez podul, pare nesfarsit si vad in capatul lui niste trepte, orasul e cumva pe deal...serios, dupa 36 km mai trebuie sa urc si 50 scari?! Doar daca vrei sa ajungi la cazare si sa scapi de soarele asta nebun....

Pana sa.l vizitez, sa va spun ca orasul e relativ nou, dateaza din anii 60, cand, pe Raul Mino s.a construit barajul Embalse de Belasar. Vechiul sat, unul din cele mai infloritoare din Galicia a disparut sub ape. Bisericile San Nicolas si San Pedro au fost desfacute piatra cu piatra si reconstruite in noul oras. De aici, mai sunt 89 km pana la Santiago.

Cazarea - refugiul Xunta de Portomarin e nou, construit in 2004, arata cam la fel cu cel din O Cebreiro, modern, curat, se dau asternuturi de unica folosinta, nu au bucataria utilata cu nimic, deci nu se poate gati, nu au perdele la dus si e cam departe de oras :). Dar dupa o zi torida in care, desi fara chef si fara energie, am ajuns la destinatie si intr.un timp rezonabil, nu mai am nimic de carcotit :). Duminica placuta !

Ziua 21 - O Cebreiro - Triacastela - Samos 33 km

Frumos satul asta - O Cebreiro- asa aproape pustiu :) - cateva fotografii, o plimbare scurta, apoi la alberg sa gatesc ceva...ceva insemnand omleta ca altceva e cam greu de cumparat de pe aici. Dar, bucataria cea rosie si mare si frumoasa e dotata cu aproape nimic, adica un set de vase din alea de se iau pe munte, 2 linguri de lemn, o sticla de ulei si o capatana de usturoi :). Cum era cam tarziu sa ma intorc la restaurant, am incropit o omleta fara sare dar cu usturoi si cu paine a fost foarte buna :). La desert, niste seminte ca le car cu mine de cateva zile si cum n.am vreun film de vazut... apoi somn, cu dopurile de urechi, ca deh, suntem vreo 60 persoane in camera :)
..............................................................
Astazi se anunta o zi simpla, 31 km pana la Samos, pe una din rutele existente, multe sate pe traseu, nimic neobisnuit :). Dupa 8 ore de somn, m.am trezit cu o hotarare si o energie cum nu stiu daca am avut in vreo zi din cele care au fost - nu mai numara zilele care mai sunt, bucura.te de ele, mi.a spus cineva - asa ca, am plecat de la refugiu pe intuneric, mai devreme sau mai tarziu, trebuia s.o fac si pe asta ! Prima parte a drumului, prin padure, peste deal, intuneric desavarsit, frontala nu inseamna nimic, ca oricum nu erau semne, un rasarit albastriu incepea sa se arate, o mare alpina de vis in vaile din dreapta...aripi sa zbor imi mai trebuiau :). De dimineata, de cand ma trezesc, dupa cele 6-7-8 ore de mers, pana ma apuc de scris am sentimentul ca am trait o saptamana, nu cateva ore...nu stiu cand si cum se duc orele, cert e ca uneori nu mai stiu ce am facut la primele ore, atat de multe se intampla sau traiesc..
Drumul e bun, dupa ce am iesit dintre copaci am tot mers pe buza dealului, avand permanent deschidere catre o panorama de vis - vai nesfarsite, pajisti in diverse nuante de verde, o cariera de piatra dezafectata, drumuri rasfirate peste dealuri...primele 2 sate prin care trec sunt adormite, e normal, abia s.a luminat, mult balegar si miros de borhot, undeva la un colt de casa, o batrana are o farfurie cu clatite sa le vanda pelerinilor....multe muste si miros inchis...Mi.e mila. Ies la un drum national si vad un monument, un pelerin cu nana streasina se uita in zarea deschisa...pe marginea drumului, tufe de fragi :) - micul dejun, nici o sansa sa mor de foame pe aici. Cararea ingusta incepe sa coboare, recunosc portiuni de drum din unele scene din filmul "The way". Dupa o coborare abrupta si o panta ce .mi taie respiratie, alt sat, are si terasa si cafeaaaa. Pauza scurta, 15 minute.
Ma tot intersectez cu un grup de francezi, bine dispusi si treziti devreme presupun - la fiecare km, cate unu, doi isi fac nevoile in drum, zambindu.mi dezinhibati cand trec pe langa ei :). Ii las in urma, as comenta ceva, dar ce treaba am eu ?! Coborarea se accentueaza, ma tot gandesc la albatrosii veseli din Ceahlaul de anu trecut, m.au ajuns "blestemele" lor cu coboratul...de la 1306 m pana la 542 m astazi...noroc ca picioarele mele sunt odihnite, nu ma mai doare nimic, la un moment dat, de voie de nevoie alerg :) - astfel incat, la ora 10.30 aveam 20 km  facuti, un record pt drumul asta - la 21 km ajung la Tricastela, punctul terminus pentru etapa standard de astazi. La intrare, exista un exemplar dintr.o specie de castan care are circa 800 ani si un diametru de 8.5 m.

Tricastela inseamna 3 cetati, care, se presupune, ar fi existat candva aici. In afara de cele 3 refugii, aici a existat si o inchisoare pt pelerini, atestata in prezent printr.o singura placuta - probabil nu erau toti asa cuviosi :). Orasul asta nu.mi spune nimic, cateva terase si alberg.uri, nici un motiv sa mai raman. La iesire, se bifurca drumurile, stanga spre Samos, dreapta spre San Xil. Eu am San Xil.ul in etapa de maine, dupa Samos...vin 3 pelerini, imi spun ca spre Samos drumul e plat, drept, adica sosea, dupa cum pare, ei se duc la San Xil, e mai spectaculos. Bun, sa se duca,azi nu vreau aventura. Si plec, pe marginea soselei, spre Samos, 9 km cica, munte, stanga dreapta, senin, frumos, o veselie...
Dupa vreo 3 km, indicatorul de pelerin ma scoate din sosea, undeva in stanga, buuun, la 3.5 km tre sa fie o localitate, conform programului din telefon. Un drum secundar, o frumusete, apa susura, tufele cu fragi imi fac cu ochii, pauza 5 min, mai mananc vreo 2 pumni de fragi si plec mai departe. Gasesc pe jos o copie xerox dupa o pagina din ghid, etapa Tricastela - San Xil 18 km....

Samos.ul e undeva in stanga hartii mult, e o ruta mai veche, oarecum secundara si cu ocolire. Da, dar are o manastire din sec al V lea...mai merg ceva ceva, intru intr.un fel de sat, fara nume, peste o punte saracacioasa - sat e un fel de a spune, cam 5 case si vreo 2 daramate...e liniste, dintr.un sopron, o batrana cu fata alba si mainile tremurande pe baston ma priveste fix, nu raspunde la salut...aleea e ingusta si murdara, ma strecor rapid, undeva in lateral scartaie o poarta...unde or fi oamenii ?! inca o femeie pe banca de la poarta, da din cap cand ma vede, dar nu vorbeste...la iesire, e un cimitir mare si frumos...deci aici sunt :). Ma simt ca intr.un film de groaza. Chiar ma intrebam, zilele trecute, unde.si ingroapa mortii, ca n.am prea vazut cimitire.
Ies din sat si intru intr.un fel de jungla...ce a fost ieri a fost poveste, aici e o carare ingusta, in dreapta un zid din lespezi ce pare de veacuri, in dreapta hau si copaci, in vale un rau zgomotos si repede. Merg repede, sunt singura si se aud trosnind crengi. Copacii sunt monstruosi, parca cineva s.a jucat cu ei si i.a mutilat,cad peste carare, pe alocuri, iedera si radacinile au spart zidul de piatra care s.a pravalit in carare. Ma strecor, n.as vrea sa ma prinda intunericul pe aici, muma padurii mai lipseste sa apara dintre liane...semne sunt si nu sunt, uneori cate o sageata cam stearsa. Filmez, n.o sa ma creada nimeni ca am fost pe.aici...
Intru in alt sat, pustiu, prima casa e ca o inchisoare, fara acoperis si cu gratii la ferestre - sa nu se ascunda pelerinii inauntru, de frica, probabil. La iesire, indicator catre un alberg al pelerinilor, la 0.5 km, multumesc, eu n.as ramane aici peste noapte nici sa ma plateasca cineva! Imi fuge gandul la fata care a disparut pe Camino, in aprilie...nu ma mai intreb cum, aici poti disparea linistit, de voie sau de nevoie fara sa te gaseasca nimeni, in veci !
Intru din nou in padure, curbe stramte in culoarul asta existent prin vegetatia abundenta...vad un indicator, e o localitate, se cheama Lastres (ce ironie !!!), dar...nu e nici pe harta mea, nici pe harta de la plecarea din Tricastela...exista semne, sa mergem dupa ele !
- daca n.ai vrut sa iei un ghid, sa mergi dupa ghid...
- crezi ca a trecut cineva pe.aici in ultima suta de ani ?! Tu nu vezi ca semnele abia se mai vad?!
Buun, sa nu intram in panica, satul aproape inexistent, vreo 7 case, nici un om, 2 ogoare cu ceapa si cartofi, ceva fan cosit. La iesire, vad pt prima data in viata, un semn care interzice sa.ti faci nevoile in natura - ce ironie, poate doar sa nu faci pe tine de frica :) !!! Merg mai departe, orbecaind dupa sageti galbene, mai trec o apa si.un pod, hopa, sageata si.a schimbat culoarea, e albastra...ca si situatia :)
Intre timp s.a facut 12 jumatate, dupa calculele mele, ar fi trebuit sa fiu acum la albergue...sunt 30 km si nici urma de Samos sau de vreo localitate de pe harta...unde oi fi, Dumnezeu stie, probabil pe o ruta alternativa nefolosita. Atata timp cat sunt semne, drumul asta duce undeva. La un moment dat, cobor pe o ulita ingusta plina de pietre. Un pelerin batran si murdar, cu barba lunga si o sticla de vin in mana sta pe un bolovan si bolboroseste de unu singur. Imi spune Buen Camino si in spatele lui la vreo 10 m vad un indicator micut si vechi de Samos...o familie cu 2 copii, cam curatei, coboara si ei in josul ulitei, n.as baga mana in foc ca au venit pe acelasi drum :).

Satul abia se vede dintre copaci...cateva case, destul de mari si noi, o ulita care duce la un pod frumos, metalic, cu model de scoici, in dreapta se zareste o cladire impunatoare, tre sa fie Manastirea sau Refugiul pt pelerini aferent manastirii. In stanga, o terasa micuta, 5 pelerini veseli, ma opresc si intreb de refugiu - zambind, unul dintre ei se ridica si ma invita la masa, ei au vizitat manastirea si pleaca mai departe la Sarria, poate mi.e foame si sa ma odihnesc un pic. Refuz politicos dar insista. Hm, e 1 jumate si am nancat doar niste fragi, mere si o cafea, deci merge si niste mancare - ei sunt din Australia, o familie impreuna cu fata lor de 24 ani :) - au plecat astazi din Tricastela si mai au inca 9 km pana la finish. Fac ochii mari cand aud ca eu vin de la O Cebreiro, unde ei au fost cu o zi inainte...buna mancarea, un platou cu ceva branzeturi si carnuri afumate spaniole, spun multumesc frumos si plecam fiecare pe drumul lui - in 25 iunie ar trebui sa fie si ei in Santiago, deci se poate sa ne mai intalnim ;).

Ma indrept spre cladirea impunatoare si sunt uimita...e mult peste ce se vede de la distanta - imi revine calmul si zambesc - dupa fiecare drum cu peripetii, stiu ca ma asteapta ceva unic, deosebit - ce va fi astazi ?! - simt ca drumul asta mai are inca multe sa.mi arate !

In Samos exista Monasterio de Samos, fondata in sec al V-VI lea, una din cele mai vechi existente in lumea vestica, fiind in prezent sub patronajul Sf Benedikt. Biserica se poate vizita, cu putin noroc, puteti asculta orga cu cele 3850 tuburi. Biblioteca manastirii are 30000 manuscrise istorice, dar acestea nu sunt accesibile publicului. Mi se confirma ca sunt muuulte variante de drum, vad pelerinii venind din mai multe directii.

Cazarea - exista 3 alberg.uri in Samos, desi e un satuc mic, dar cu istorie impresionanta, 2 private, care costa 10 euro si unul pe langa manastire, donativo...ma opresc la acesta din urma, vreau sa vizitez si Manastirea, inauntru e modest, sunt 70 locuri, si racoare, la un casetofon vechi canta Vanghelis, hospitaleros sunt 2 voluntari foarte amabili...ce mi.as putea dori mai mult ?! Nu stiu ce.mi va mai oferi ziua de astazi sau cea de maine, dar sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce primesc - de multe ori, pare incredibil !