Piatra Craiului - intre toamna si iarna

O tura de munte se naste dintr-o idee, dintr-o vorba aruncata la-ntamplare, din curiozitate sau pentru un scop précis - asa ca, atunci cand Ruxi ne-a convocat la o intalnire in Piatra Craiului, au inceput sa sune telefoanele, sa gasim cea mai buna varianta posibila de a spune "prezent". Nu ma asteptam sa revin asa curand la Craiul meu iubit :). Dupa multe combinatii si usor incurcati de program+prognoza meteo, cu ajutor de la prietenii albatrosi, am plecat in formula 2+1, pe acelasi drum, de la Adjud, catre Brasov, pe o vreme dusmanoasa, vant, ceata, polei in Pasul Oituz. Am ajuns cu bine la destinatie, (multumim Tudor pentru ospitalitate), am dormit repede si am pornit cu entuziasm spre Zarnesti - dupa ce am reusit sa ne reunim, 13 oameni, din Bucuresti, Bacau,  Cluj, Galati, Brasov, Piatra Neamt.

Traseul ales a fost : Zarnesti-Valea Crapaturii-Saua Crapaturii-Cabana Curmatura, pe marcaj banda galbena, timp de parcurs 2.5 -3 h. Am plecat din Zarnesti pe drumul ce duce spre cabana Plaiul Foii, la aproximativ 300 de metri de la ultimele case intalnim pe partea stanga indicatorul de inceput al traseului. Mergem pe un drum de tara printre pasuni, balti si noroaie. Dupa o usoara urcare drumul continua pe curba de nivel in paralel cu drumul spre Plaiul Foii. Dupa circa 50 de minute de la sosea ajungem intr-un poiana cu izvor, loc unde se despart potecile, in fata marcaj banda albastra ce duce spre refugiul Diana,in stanga marcaj banda galbena ce duce spre Saua crapaturii pe firul vaii. Aici facem popas de hidratare, revitalizare, poze. E rece, cerul ramane innorat, ceata reduce din vizibilitate. Urmam poteca prin padure, cam 20 minute, pana ajungem la baza peretilor de stanca ce strajuiesc de o parte si de alta Valea Crapaturii si pe care mai mult ii simtim apasandu-ne, ii ghicim prin ceata, decat sa ii vedem. 

Aerul taios ne ingreuneaza urcusul, printr-un bolovanis incomod pana la Acul Crapaturii. Suntem prinsi intre 2 anotimpuri, la fel de spectaculoase-toamna rece, in culori grele, cu ceata laptoasa si o iarna timpurie ce a lasat ace de gheata pe ramurile golase ale copacilor. In vale, se ridica ceata, un petec de cer albastru ne aduce zambetul pe buze, incep sa se contureze de jur imprejur stancile albe cu forme de urias. De aici iesim intr-o zona cu multa vegetatie, apoi, in 10 minute, in Saua Crapaturii. In dreapta gasim un balcon amenajat de unde se poate vedea toata panorama Crapaturii, Acul Crapaturii si Craiul, e senin si soare de jur imprejur.

 

Poze si mai departe, ne asteapta renumita placinta de la Cabana Curmatura (altitudine 1470m) :); ajungem la cabana in 20 minute, sala de mese e aproape plina, atmosfera calda, in semineu se aprinde focul, cineva canta la chitara, ciorba de fasole cu afumatura este fierbinte si delicioasa, relaxarea ne cuprinde si ne bate un gand sa ramanem aici :) - destinatia finala este, insa Pestera, asa ca ramane pe data viitoare !

Partea a doua  a traseului este mai lejera, de la Cabana Curmatura, pe "La Table", spre satul Pestera, circa 3 - 3.5 h, accesibil tot timpul anului, cu destule denivelari; se trece prin valea Martoiului, apoi pe drumul forestier, cu mici pauze, poze cu peisajul, cu bradutii.

Ajungem pe-nserat la pensiunea Mamina, suntem primiti cu bratele deschise - "intrati, priviti si alegeti care camera va place"- si multa caldura. Pensiunea este cocheta, camerele sunt intime, in culori pastelate, mobilierul este pictat, obiecte de ceramica traditionale, tablouri si covoare tesute sunt pete de culoare ce dau farmec si te fac sa te simti de-al casei. Despre ciorba si mamaliguta cu branza...ce sa va mai spun ?! Delicioase, au mers direct la suflet :) – Daca aveti drum pe aici, nu ezitati sa intrati, nu veti regret.  Seara s-a incheiat cu discutii utile si interesante, despre experiente ale colegilor, despre fapte si decizii, situatii diverse, din care putem invata, ca nici un drum pe munte nu seamana cu celalalt, ca oamenii pot mai mult decat ar crede, ca muntele poate fi prieten sau dusman, depinde cu cat respect il tratezi.

Ziua a doua de traseu a fost ca o zi de duminica in familie :) - fiindca toti aveam drum lung pana acasa, am ales un traseu mai lejer si bine am facut, am umblat peste dealuri molcome, am respirat aer curat de munte, ne-am bucurat ochii cu peisaje parca desprinse din basmele romanesti. Timpul de intoarcere a fost parca prea scurt pentru cate erau de povestit, asa ca Ruxi ne-a promis ca ne va “convoca” mai des, sa ne cunoastem mai bine, pe carari de munte. Asteptam cu interes urmatoarele ture si intalniri de acest fel.

Drumul spre casa a fost si lung si frumos, am avut companie pana la Adjud (care a devenit un fel de rascruce pentru noi :) ), muzica buna, ganduri si multe planuri de viitor; nu-mi plac despartirile dar fac si ele parte din viata noastra de calatori. Va urma ;)

La raul Piedra am sezut si-am plans

Motto: Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

„La sfarsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.”

Nu am citit destul Coelho incat sa am o parere bine conturata despre ceea ce scrie. Am insa 3 carti pe noptiera, care ma asteapta sa le „devorez” pe o vreme numai buna de citit. 

„La raul Piedra am sezut si-am plans” este o poveste al carei fir epic curge repede, cu dialoguri scurte si neterminate, putine descrieri si multa introspectie. O poveste frumoasa, cu multe pasaje ce pot fi citate si care lasa loc intrebarilor-intrebari pe care, poate, ni le-am pus fiecare, vreodata. Nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a facut sa-mi amintesc de povestile de dragoste pe care le-am trait – mici sau mari, „dragostele” sunt unice si irepetabile, pentru ca eu nu o sa mai traiesc niciodata varsta, emotia si conjunctura de atunci… 

Mi-a adus aminte cata nevoie  avem de ea - „Iubirea ne poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie sa o acceptam, fiindca ea este hrana existentei noastre. Daca o refuzam, vom muri de foame vazand ramurile pomului vietii incarcate de roade, fara a cuteza sa intindem mana si sa culegem fructele”

Mi-a adus aminte ca dragostea e-n noi– doar oamenii se schimba si noi, o data cu ei –viata ne invata sa fim puternici si sa ne ascundem sentimentele-

„Iubirea ne face poate sa imbatranim inainte de vreme si ne reintinereste cand tineretea s-a dus. Cum sa nu-ti amintesti insa momentele acelea? Tocmai de-aceea scriam, ca sa-mi prefac tristetea in nostalgie, singuratatea in amintiri. Pentru ca atunci cand imi voi fi terminat de povestit mie insami povestea asta, sa mi-o pot azvarli in Piedra… Numai atunci…ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.Toate povestile de dragoste sunt la fel.”

Ca uneori, trebuie sa riscam. Sa credem ca miracole exista. Daca exista credinta, macar cat bobul de mustar....

“Trebuie sa riscam. Vom intelege pe deplin minunea vietii doar cand vom lasa sa se intample imprevizibilul. In fiecare zi Dumnezeu ne da, o data cu soarele, o clipa in care ar fi cu putinta sa schimbam tot ce ne face nefericiti. In fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine.

Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua descoperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de prînz, într-unui din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există — un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.

Fericirea e uneori o binecuvîntare — dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noastre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii — totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor, vom putea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.”

Va recomand aceasta carte, e o lectura placuta – fie doar pentru atmosfera calda, intrebarile fara raspuns si dilemele (aproape) omenesti ale personajelor :)

„Ştiu că dragostea şi barajele sunt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească întreaga construcţie - şi vine o clipă când nimeni nu va mai putea stăpâni forţa viiturii. Nu mai contează ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem păstra lângă noi pe fiinţa iubită - a iubi înseamnă a pierde controlul.”

Ca o furtuna

Duminica...

Este ziua in care lucrurile se asaza. Zi de repaus. O pauza. Respiram. Este ziua in care din ce in ce mai des, ma intorc de la munte. De pe drumuri. Este ziua in care ma intorc acasa. In mine. Cu mine. Mai plina sau mai goala de impresii, emotie, ganduri. Este o zi buna, de regula.

Este prima zi din cele ce urmeaza. Cand ne pregatim pentru un nou ciclu de 7 zile sau mai multe. Cand ne adunam, daca asa zisul weekend a fost zbuciumat. Este ziua in care sunt cel mai bine sau cel mai rau din toata saptamana. Este ziua cu alb si negru. Este ziua extremelor. Dar e o zi buna.

E o toamna ciudata. Cu soare si nor. Cu ploaie in rasarit si curcubee peste zi. Cu povesti neterminate. Cu emotii reprimate. Cu indoieli servite la micul dejun. Cu cantece de inima albastra pana-n zori de zi. Cu planuri mari si limite omenesti.  

Ma simt deseori o furtuna de vara. Creste in mine un tumult de trairi asezate picatura cu picatura, luate cu-mprumut in zile de foc sau furate cu indrazneala tiganilor cersetori, la ceas de seara tarzie. O simt cum vine, cu murmur de val sau cu o liniste suspecta . Uneori, cu scantei de fulger taios. Alteori, ma surprinde chiar si pe mine, vine tiptil, pe neanuntate, cu iz de trecut sau de poveste incalcita si mereu nerezolvata. Uneori se aud tunete. Lucesc fulgere. Cade grindina, marunta si deasa, sfasiind perdeaua de liniste si detasarea de zi cu zi. Alteori e o ploaie racoroasa de vara  cu nori de ganduri negre si solutii de culoarea curcubeului si efemere ca si el. 

In fiece caz, furtuna trebuie traita. Nu o pot ocoli, nu ma ocoleste. Nu o pot ignora. Precum copiii descult, in baltile cu noroi, cu genunchii juliti si obrajii rosii, sunt trup si suflet  furtuna si ploaie si soare. Caut lumina. Zambetul. Scanteia. Provocarea este sa accept. Si sa daruiesc. Am aflat asta acolo unde nu e loc de grija, de intristare sau de indoiala. Acolo unde ma intalnesc doar eu cu mine. De unde ma intorc mereu, alt om;  Ceea ce nu e neaparat un lucru rau. Sau nu e neparat un lucru bun :); 

Duminica e o zi buna pentru intrebari. Si pentru raspunsuri. Fiecare cu ale lui !

Macinul de toamna - pentru prieteni

"avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Sunt locuri pe care le-am cunoscut datorita unor oameni deosebiti-unde n-as fi ajuns, poate, fie din comoditate, fie din prejudecata ca sunt prea putin "importante" pentru a bate drumul pana acolo. Locuri pe care le-am cunoscut intai prin ochii oamenilor de acolo, din povestile lor, din dorinta lor de a impartasi cu noi muntele lor - fiecare avem un munte de suflet, un loc special, de care ne leaga fie amintiri, fie emotii, fie povesti, oameni, experiente. Si ce dovada de prietenie mai mare am putea astepta, decat sa fim invitati si acceptati in locul cel mai drag inimii lor?! Pe poteci stiute si nestiute, umar la umar, pentru cateva zile si nopti in care timpul ne da ragaz sa ne bucuram.

Venim in Macin an de an, la invitatia lui Nea Ilie, la Trofeul pentru prieteni, intalnire de suflet si nu concurs, unde se aduna, de la an la an, tot mai multi oameni - pentru ca fiecare din noi mai aduce pe cineva, spune mai departe despre farmecul acestor locuri. Mai multi sau mai putini, dupa program si disponibilitate, am ajuns vineri dupa amiaza in tabara, pe un soare fierbinte, dupa ce in Piatra inghetasem de-a binelea.

Seceta a uscat iarba, lasand scaietii sa-si faca de cap, ne-am tot luptat cu ei, dar pana la urma i-am luat si acasa. Un galben auriu a colorat poiana unde am intins corturile, contrastand cu albastrul intens al cerului de septembrie. Dupa primirea traditionala, cu diverse licori, ne-am relaxat de tot, stiind ca seara se aduna toata lumea la foc si chitara. Au ajuns prieteni din Bucuresti, Pucioasa, Fieni, Slobozia, Buzau, Bacau, Galati etc. 

Cand soarele apune, dupa niste maguri...noi suntem sus, pregatiti sa-l conducem la culcare...am luat baietii cu chitara, copilul si aparatele foto si ne-am pierdut intr-un apus bland, cu lumina si atata culoare, cu nori impletiti intr-un dans de iele; Intunericul a venit brusc, in tabara se aud voci, rasete si acorduri de chitara. Focul trosneste, e o noapte calda, bucuria revederii sau emotii nedeslusite se citesc pe fetele tuturor.

La 3 incepe sa cante Puiu. E deja liniste, cerul s-a invelit in stele, focul arde in continuare, molcom, (piromanii de serviciu dorm)..."Ploaia nebuna" a fost lait-motivul acestor nopti, versurile curg obsesiv....mi-e inima arsa de-ntunericul mut, caci sunt in capcana ca un detinut. Ascultam, simtim, povestim, e muzica, e poezie, e haz de necaz, lectii de viata si sentimentul ca asta e normalitatea, nu mastile, nu raceala, nu cenzura. E normal sa simti. E normal sa doara, uneori. E normal sa fii fericit, din cad in cand. 

Cand se lumineaza de ziua, cautam caietul de cantece; se trezesc si ceilalti chitaristi, vin intariri :)

Plecarea in traseu se face tarziu, e greu sa urnesti atata lume; Albatrosii sunt veniti cu treaba, mai au de remarcat 2 trasee, urmeaza zi plina pentru toata lumea. Ramanem cativa in tabara, mai avem de recuperat o fata, venita de la Viena, cu ocolire prin Macin - ocazie cu care am vizitat si orasul Macin, cautand bere, inghetata si pepeni. 

Ziua de sambata a fost una plina pentru cei intrati in concurs - traseul de regularitate - Culmea Pricopanului pe un soare arzator, apoi alpinismul,unde Flori a luat locul I, ca nu degeaba se antreneaza, proba culinara, unde fasolea a cam fost marul discordiei, Mariana stie cel mai bine ce a indurat :), proba de orientare sportiva( desi unii zic ca ar fi fost cros montan:), probele teoretice, iar noaptea tarziu, proba culturala. Dincolo de toate astea, m-am retras la un moment dat pe un varf de stanca, eu cu mine si cu vantul, simteam nevoia de liniste, de timp pentru sufletul meu - tare bine mi-a prins :)

Dupa cultural, ne-am relaxat - din nou :)) -  baietii au avut chef de cantat, cu caiet, fara caiet, focul a ars mai tare ca nicioadata, la propriu, avea cine sa puna pe foc, sa-i mai creada cineva ca nu au lemne... ne-a prins dimineata impreuna si primii stropi de ploaie...

Duminica - o dimineata agitata, bagaje, imbratisari, promisiuni de revedere grabnica, premii si fotografii. A trecut timpul de ragaz, ne intoarcem in cotidian - fara tristeti ne-om desparti :)

Ce am invatat eu zilele astea, aici...sa daruim, mai mult si fara teama, neconditionat, fara sa asteptam nimic in schimb. Sa nu judecam. Sa ajutam, daca putem. Sa zambim mai mult si mai sincer. Sa ne bucuram de clipele care sunt, multe putine, scurte, pentru ca sunt tot ce avem si trec atat de repede. Sa ne bucuram de oamenii pe care ii avem langa noi, atunci cand sunt langa noi, nu mai tarziu, nu dupa ce pleaca.... sa fiti iubiti !

Noapte buna, blandul meu print

La-nceput de septembrie, amintindu-mi de o si mai grea toamna de demult, am primit spre lectura o carticica ”Noapte buna, blandul meu print” - Pierre Charras. Nu va lasati pacaliti de titlul de basm, cele 115 pagini spun o poveste de viata, sunt confesiunea celui care nu reuseste sa spuna “te iubesc” la timp, atunci cand ar mai conta. 

Este o carte mica, despre marile tacere dintre tata si fiu, despre toate vorbele nespuse si gesturile reprimate, de sfiala, de teama de a nu tulbura linistea aparenta din spatele privirilor. Relatia e firava, intre doi barbati stingheri, tatal indragostit si fericit in simplitatea familiei, muncitor, fara scoala, dorindu-si pentru unicul copil un viitor luminos; baiatul, aproape absent ca personaj, dar prezenta atat coplesitoare in rememorarea unor momente sensibile, oneste si extrem de emotionante dintre fiu si tata. 

Amintirile curg firesc si deseneaza tabloul de familie complet – mai mult decat intamplari, avem emotii, ganduri, regrete – neputinta de a reactiona, in fata mortii iminente - “Trebuia sa reactionez. Sa zic ceva. Dar ce? Ma simteam oprit la o intersectie de drumuri necunoscute. Trebuia sa merg drept inainte sis a traversez rascrucea? S-o iau la stanga ? La dreapta ? M-as fi lasat si eu podidit de lacrimi. Ar fi fost o solutie. Asa, am fi plans amandoi. Ca niste copii. Am fi fost 2 copii. As fi fost un copil. Dar era prea tarziu. Nu mai plangea. Isi invinsese emotia.  Prin puterea vointei, fara indoiala.”

Daca mai aveti parinti, nu uitati sa-i pretuiti, sa va bucurati de ei, sa-i strangeti in brate si sa le spuneti ca-i iubiti. Pentru ca nu-i veti avea mereu langa voi. Pentru ca, intr-un fel, asta e povestea fiecaruia dintre noi: 

"Asta a fost, in fond, povestea noastra. Gesturi pe care nu le-am facut. Cuvinte pe care am neglijat sa le spun. Elanuri de iubire, azi perimate, care ma inabusa. Nu incetez sa fac inventarul ocaziilor ratate.”