La raul Piedra am sezut si-am plans

Motto: Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

„La sfarsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.”

Nu am citit destul Coelho incat sa am o parere bine conturata despre ceea ce scrie. Am insa 3 carti pe noptiera, care ma asteapta sa le „devorez” pe o vreme numai buna de citit. 

„La raul Piedra am sezut si-am plans” este o poveste al carei fir epic curge repede, cu dialoguri scurte si neterminate, putine descrieri si multa introspectie. O poveste frumoasa, cu multe pasaje ce pot fi citate si care lasa loc intrebarilor-intrebari pe care, poate, ni le-am pus fiecare, vreodata. Nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a facut sa-mi amintesc de povestile de dragoste pe care le-am trait – mici sau mari, „dragostele” sunt unice si irepetabile, pentru ca eu nu o sa mai traiesc niciodata varsta, emotia si conjunctura de atunci… 

Mi-a adus aminte cata nevoie  avem de ea - „Iubirea ne poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie sa o acceptam, fiindca ea este hrana existentei noastre. Daca o refuzam, vom muri de foame vazand ramurile pomului vietii incarcate de roade, fara a cuteza sa intindem mana si sa culegem fructele”

Mi-a adus aminte ca dragostea e-n noi– doar oamenii se schimba si noi, o data cu ei –viata ne invata sa fim puternici si sa ne ascundem sentimentele-

„Iubirea ne face poate sa imbatranim inainte de vreme si ne reintinereste cand tineretea s-a dus. Cum sa nu-ti amintesti insa momentele acelea? Tocmai de-aceea scriam, ca sa-mi prefac tristetea in nostalgie, singuratatea in amintiri. Pentru ca atunci cand imi voi fi terminat de povestit mie insami povestea asta, sa mi-o pot azvarli in Piedra… Numai atunci…ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.Toate povestile de dragoste sunt la fel.”

Ca uneori, trebuie sa riscam. Sa credem ca miracole exista. Daca exista credinta, macar cat bobul de mustar....

“Trebuie sa riscam. Vom intelege pe deplin minunea vietii doar cand vom lasa sa se intample imprevizibilul. In fiecare zi Dumnezeu ne da, o data cu soarele, o clipa in care ar fi cu putinta sa schimbam tot ce ne face nefericiti. In fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine.

Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua descoperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de prînz, într-unui din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există — un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.

Fericirea e uneori o binecuvîntare — dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noastre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii — totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor, vom putea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.”

Va recomand aceasta carte, e o lectura placuta – fie doar pentru atmosfera calda, intrebarile fara raspuns si dilemele (aproape) omenesti ale personajelor :)

„Ştiu că dragostea şi barajele sunt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească întreaga construcţie - şi vine o clipă când nimeni nu va mai putea stăpâni forţa viiturii. Nu mai contează ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem păstra lângă noi pe fiinţa iubită - a iubi înseamnă a pierde controlul.”

Ca o furtuna

Duminica...

Este ziua in care lucrurile se asaza. Zi de repaus. O pauza. Respiram. Este ziua in care din ce in ce mai des, ma intorc de la munte. De pe drumuri. Este ziua in care ma intorc acasa. In mine. Cu mine. Mai plina sau mai goala de impresii, emotie, ganduri. Este o zi buna, de regula.

Este prima zi din cele ce urmeaza. Cand ne pregatim pentru un nou ciclu de 7 zile sau mai multe. Cand ne adunam, daca asa zisul weekend a fost zbuciumat. Este ziua in care sunt cel mai bine sau cel mai rau din toata saptamana. Este ziua cu alb si negru. Este ziua extremelor. Dar e o zi buna.

E o toamna ciudata. Cu soare si nor. Cu ploaie in rasarit si curcubee peste zi. Cu povesti neterminate. Cu emotii reprimate. Cu indoieli servite la micul dejun. Cu cantece de inima albastra pana-n zori de zi. Cu planuri mari si limite omenesti.  

Ma simt deseori o furtuna de vara. Creste in mine un tumult de trairi asezate picatura cu picatura, luate cu-mprumut in zile de foc sau furate cu indrazneala tiganilor cersetori, la ceas de seara tarzie. O simt cum vine, cu murmur de val sau cu o liniste suspecta . Uneori, cu scantei de fulger taios. Alteori, ma surprinde chiar si pe mine, vine tiptil, pe neanuntate, cu iz de trecut sau de poveste incalcita si mereu nerezolvata. Uneori se aud tunete. Lucesc fulgere. Cade grindina, marunta si deasa, sfasiind perdeaua de liniste si detasarea de zi cu zi. Alteori e o ploaie racoroasa de vara  cu nori de ganduri negre si solutii de culoarea curcubeului si efemere ca si el. 

In fiece caz, furtuna trebuie traita. Nu o pot ocoli, nu ma ocoleste. Nu o pot ignora. Precum copiii descult, in baltile cu noroi, cu genunchii juliti si obrajii rosii, sunt trup si suflet  furtuna si ploaie si soare. Caut lumina. Zambetul. Scanteia. Provocarea este sa accept. Si sa daruiesc. Am aflat asta acolo unde nu e loc de grija, de intristare sau de indoiala. Acolo unde ma intalnesc doar eu cu mine. De unde ma intorc mereu, alt om;  Ceea ce nu e neaparat un lucru rau. Sau nu e neparat un lucru bun :); 

Duminica e o zi buna pentru intrebari. Si pentru raspunsuri. Fiecare cu ale lui !

Macinul de toamna - pentru prieteni

"avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Sunt locuri pe care le-am cunoscut datorita unor oameni deosebiti-unde n-as fi ajuns, poate, fie din comoditate, fie din prejudecata ca sunt prea putin "importante" pentru a bate drumul pana acolo. Locuri pe care le-am cunoscut intai prin ochii oamenilor de acolo, din povestile lor, din dorinta lor de a impartasi cu noi muntele lor - fiecare avem un munte de suflet, un loc special, de care ne leaga fie amintiri, fie emotii, fie povesti, oameni, experiente. Si ce dovada de prietenie mai mare am putea astepta, decat sa fim invitati si acceptati in locul cel mai drag inimii lor?! Pe poteci stiute si nestiute, umar la umar, pentru cateva zile si nopti in care timpul ne da ragaz sa ne bucuram.

Venim in Macin an de an, la invitatia lui Nea Ilie, la Trofeul pentru prieteni, intalnire de suflet si nu concurs, unde se aduna, de la an la an, tot mai multi oameni - pentru ca fiecare din noi mai aduce pe cineva, spune mai departe despre farmecul acestor locuri. Mai multi sau mai putini, dupa program si disponibilitate, am ajuns vineri dupa amiaza in tabara, pe un soare fierbinte, dupa ce in Piatra inghetasem de-a binelea.

Seceta a uscat iarba, lasand scaietii sa-si faca de cap, ne-am tot luptat cu ei, dar pana la urma i-am luat si acasa. Un galben auriu a colorat poiana unde am intins corturile, contrastand cu albastrul intens al cerului de septembrie. Dupa primirea traditionala, cu diverse licori, ne-am relaxat de tot, stiind ca seara se aduna toata lumea la foc si chitara. Au ajuns prieteni din Bucuresti, Pucioasa, Fieni, Slobozia, Buzau, Bacau, Galati etc. 

Cand soarele apune, dupa niste maguri...noi suntem sus, pregatiti sa-l conducem la culcare...am luat baietii cu chitara, copilul si aparatele foto si ne-am pierdut intr-un apus bland, cu lumina si atata culoare, cu nori impletiti intr-un dans de iele; Intunericul a venit brusc, in tabara se aud voci, rasete si acorduri de chitara. Focul trosneste, e o noapte calda, bucuria revederii sau emotii nedeslusite se citesc pe fetele tuturor.

La 3 incepe sa cante Puiu. E deja liniste, cerul s-a invelit in stele, focul arde in continuare, molcom, (piromanii de serviciu dorm)..."Ploaia nebuna" a fost lait-motivul acestor nopti, versurile curg obsesiv....mi-e inima arsa de-ntunericul mut, caci sunt in capcana ca un detinut. Ascultam, simtim, povestim, e muzica, e poezie, e haz de necaz, lectii de viata si sentimentul ca asta e normalitatea, nu mastile, nu raceala, nu cenzura. E normal sa simti. E normal sa doara, uneori. E normal sa fii fericit, din cad in cand. 

Cand se lumineaza de ziua, cautam caietul de cantece; se trezesc si ceilalti chitaristi, vin intariri :)

Plecarea in traseu se face tarziu, e greu sa urnesti atata lume; Albatrosii sunt veniti cu treaba, mai au de remarcat 2 trasee, urmeaza zi plina pentru toata lumea. Ramanem cativa in tabara, mai avem de recuperat o fata, venita de la Viena, cu ocolire prin Macin - ocazie cu care am vizitat si orasul Macin, cautand bere, inghetata si pepeni. 

Ziua de sambata a fost una plina pentru cei intrati in concurs - traseul de regularitate - Culmea Pricopanului pe un soare arzator, apoi alpinismul,unde Flori a luat locul I, ca nu degeaba se antreneaza, proba culinara, unde fasolea a cam fost marul discordiei, Mariana stie cel mai bine ce a indurat :), proba de orientare sportiva( desi unii zic ca ar fi fost cros montan:), probele teoretice, iar noaptea tarziu, proba culturala. Dincolo de toate astea, m-am retras la un moment dat pe un varf de stanca, eu cu mine si cu vantul, simteam nevoia de liniste, de timp pentru sufletul meu - tare bine mi-a prins :)

Dupa cultural, ne-am relaxat - din nou :)) -  baietii au avut chef de cantat, cu caiet, fara caiet, focul a ars mai tare ca nicioadata, la propriu, avea cine sa puna pe foc, sa-i mai creada cineva ca nu au lemne... ne-a prins dimineata impreuna si primii stropi de ploaie...

Duminica - o dimineata agitata, bagaje, imbratisari, promisiuni de revedere grabnica, premii si fotografii. A trecut timpul de ragaz, ne intoarcem in cotidian - fara tristeti ne-om desparti :)

Ce am invatat eu zilele astea, aici...sa daruim, mai mult si fara teama, neconditionat, fara sa asteptam nimic in schimb. Sa nu judecam. Sa ajutam, daca putem. Sa zambim mai mult si mai sincer. Sa ne bucuram de clipele care sunt, multe putine, scurte, pentru ca sunt tot ce avem si trec atat de repede. Sa ne bucuram de oamenii pe care ii avem langa noi, atunci cand sunt langa noi, nu mai tarziu, nu dupa ce pleaca.... sa fiti iubiti !

Noapte buna, blandul meu print

La-nceput de septembrie, amintindu-mi de o si mai grea toamna de demult, am primit spre lectura o carticica ”Noapte buna, blandul meu print” - Pierre Charras. Nu va lasati pacaliti de titlul de basm, cele 115 pagini spun o poveste de viata, sunt confesiunea celui care nu reuseste sa spuna “te iubesc” la timp, atunci cand ar mai conta. 

Este o carte mica, despre marile tacere dintre tata si fiu, despre toate vorbele nespuse si gesturile reprimate, de sfiala, de teama de a nu tulbura linistea aparenta din spatele privirilor. Relatia e firava, intre doi barbati stingheri, tatal indragostit si fericit in simplitatea familiei, muncitor, fara scoala, dorindu-si pentru unicul copil un viitor luminos; baiatul, aproape absent ca personaj, dar prezenta atat coplesitoare in rememorarea unor momente sensibile, oneste si extrem de emotionante dintre fiu si tata. 

Amintirile curg firesc si deseneaza tabloul de familie complet – mai mult decat intamplari, avem emotii, ganduri, regrete – neputinta de a reactiona, in fata mortii iminente - “Trebuia sa reactionez. Sa zic ceva. Dar ce? Ma simteam oprit la o intersectie de drumuri necunoscute. Trebuia sa merg drept inainte sis a traversez rascrucea? S-o iau la stanga ? La dreapta ? M-as fi lasat si eu podidit de lacrimi. Ar fi fost o solutie. Asa, am fi plans amandoi. Ca niste copii. Am fi fost 2 copii. As fi fost un copil. Dar era prea tarziu. Nu mai plangea. Isi invinsese emotia.  Prin puterea vointei, fara indoiala.”

Daca mai aveti parinti, nu uitati sa-i pretuiti, sa va bucurati de ei, sa-i strangeti in brate si sa le spuneti ca-i iubiti. Pentru ca nu-i veti avea mereu langa voi. Pentru ca, intr-un fel, asta e povestea fiecaruia dintre noi: 

"Asta a fost, in fond, povestea noastra. Gesturi pe care nu le-am facut. Cuvinte pe care am neglijat sa le spun. Elanuri de iubire, azi perimate, care ma inabusa. Nu incetez sa fac inventarul ocaziilor ratate.”

De poveste - Craiul si Cenusaresele

"Te vei căţăra degeaba
Pe pereţi abrupţi şi stânci
Sufletu-ţi va fi mai rece
Dacă seara n-ai să cânţi
Vei uita ce-nseamnă munte
Dacă nu vei şti s-asculţi
Cânt de dor şi de iubire
Noaptea printre brazi cărunţi..."

Se duce vara cu pasi repezi, asa ca incercam sa mai "furam" cateva amintiri, sa mai punem deoparte ceva emotie si caldura, pentru cand soarele va fi mai aspru si ziua mai zgarcita cu noi. Povestea Pietrei Craiului incheie (teoretic) vara lui 2014 (despre care va spuneam acum ceva vreme), oarecum apoteotic, pentru ca asa trairi si atata frumusete la un loc nu mi-a fost dat sa traiesc pana acum. Mult asteptata intalnire a Condorilor ne-a readus in Plaiu Foii, dupa multe discutii, amanari si combinatii- Puiu, Bobo si Nicusor au "furat" startul plecand de joi- iar noi, 4 fete cucuiete, am plecat la drum vineri, in formula deja consacrata< Iacomi si Albatros> cu gand de munte si batut cararile.

Fiecare drum are farmecul lui, fiecare din noi il percepe si il pastreaza in memorie altfel, dupa vreme, dupa suflet, dupa omul de langa. Vara aceasta am avut noroc de drumuri speciale, fie la munte, fie la mare, fie pur si simplu - am condus si mi-a placut la nebunie, cred ca e una din cele mai faine metode de a (te) cunoaste si a sta la taclale altfel, doar sa iti doresti. Drumul spre Crai, dus-intors nu face exceptie: companie placuta si oarecum vesela, planuri multe, desi aveam la dispozitie o singura zi de munte, muzica buna, ocazie cu care le-am zapacit pe fete cu "dependenta" mea fata de muzica :).

Am ajuns in Plaiu Foii o data cu ploaia - rautaciosii ar putea spune ca am adus-o noi- am experimentat intinsul cortului pe o ploaie torentiala, chiar bine, as zice eu, apoi ne-am relaxat-repede, ca noaptea la munte e scurta rau si sambata aveam treaba. Vineri seara n-a fost foc de tabara, asa ca am mai stat de vorba cu prieteni din tara, pe care nu-i mai intalnisem de un an intreg, am mai ascultat si cateva cantece la chitara, prea erau multi chitaristi cu state vechi in zona - spre orele 2.30 ne-a alungat la somn o urma de constiinta si gandul la o inedita zi de munte.

Dimineata devreme ceata-i lipita de drum, la ora 6 trezirea, de voie, de nevoie; ezitam sa plecam la 7 cum ne propusesem, usor descumpanite de norii cenusii si dusmanosi. Dupa cafea, parca se zareste o palma de senin, ultima verificare a rucsacului de tura si plecam hotarate, la ora cand in tabara abia incepe forfota. Am pierdut deja o ora, traseul propus e de 12-14 ore, ritmul e alert-nu e nimeni pe drum, doar izvorul galagios si padurea neclintita.

Pana la Refugiul Spirlea ne facem incalzirea, respiram greu, e ametitor aerul de munte, rece, umed si taios, cele 4 ore de somn par insuficiente. Poza de grup la refugiu, hidratare, ceva dulce si plecam, in prima poiana, zarim creasta stralucitoare in soarele diminetii, ispitindu-ne, fara ezitare :). Mergem in continuare pe traseu marcat, urcam constant, ajungem la zona de grohotis, de jur imprejur piatra...sunt ca-ntr-o poveste, ma fascineaza piatra, stancile cu forme de uriasi sau fiinte dintr-o alta lume, stranii si misterioase - m-as lipi de stanca, poate intr-o zi devenim una. Vremea e dupa sufletul oamenilor, se spune...suntem 4 suflete, plus cele pe care le purtam in gand, deci avem si ceata, si soare si vant si nori si multa lumina, ploaia ne ocoleste, alteori, o pacla deasa ne invaluie, punandu-ne la incercare curajul.

La Zaplaz incepe aventura; daca nu stiti, Zaplazul este “un fenomen carstic ce se prezinta sub forma unor gauri sapate de apa in calcarul Muntilor Piatra Craiului, la intrarea in traseul La Lanturi la circa 30 minute de urcus de la Refugiul Spirlea”. Considerat cel mai dificil traseu turistic marcat din tara, “la Lanturi” este o portiune stancoasa, nu exista carare, doar stanca, perete sau grohotis – fascinant daca ma intrebati pe mine. Piatra uda ne ingreuneaza urcusul, dar nu renuntam, ne cataram pana sus, cu senzatia ca muntele tot creste in fata noastra, ajungem la Refugiul din Saua Grinduri, dar ne oprim doar la Om - Varful Piscul Baciului 2238 m, cel mai inalt varf din Piatra Craiului, bifand astfel inca o premiera :). Luam pranzul si, impinse de la spate de vantul de creasta, plecam spre Saua Funduri, marcajele indica circa 3-4 ore, timp de parcurs.

                                Varful La Om - spre Creasta Nordica

Nu exista poteca, doar piatra, varfuri ascutite, portiuni de pamant inierbat inselatoare (o bucata de astfel de pamant a plecat cu totul, ducandu-ma intr-o rapa, de unde si cateva zgarieturi si vanatai, amintire :). Senin cat vezi cu ochii. Abrupt. Deasupra tuturor, un sentiment de libertate si o sete de zbor incredibile. Valuri de piatra, caderi de stanca ametitoare, ferestre sapate in calcarul stralucitor, prin care zarim familii intregi de capre negre. Nici o greutate, nici o teama, oboseala s-a risipit. Pana acum, am fost singure pe munte, pe creasta au inceput sa apara si alti turisti, din sens invers. Ne salutam cu bucurie si fiecare pleaca pe drumul sau. Suntem tacute, fiecare isi rumega gandurile, isi testeaza limitele; mie nu-mi ajung ochii pentru privelistea din jur, am o inima maaaare, sunt euforica, am cantat tot drumul. E déjà o experienta de neuitat si nu suntem nici la jumatate… Ne intalnim cu capre jucause, mirate ca le stam in cale…primim in dar un curcubeu imens, apoi o ciudatenie de curcubeu, rotund, in varful unui brad :)

Trecem si pe la Refugiul Saua Funduri, il ascultam pe Puiu cantand un pic despre un alt refugiu cu povesti, verificam marcajele(intram pe triunghi albastru spre Cerdacul Stanciului), bocancii si nivelul de energie si plecam mai departe. Coborarea e mai mult o saritoare de cativa metri, doar portiunea de jos fiind asigurata cu lant. Cu fata la stanca si cu atentia marita, ajungem in poteca, marcajele abia se disting, e déjà ora 19.00. Am anuntat in tabara ca ajungem tarziu, dar apare o mica mare problema. Virginia se lovise la genunchi undeva pe Lanturi, iar durerea isi face prezenta din ce in ce mai mult. Teoretic, stim cat mai avem de mers, ca timp, pana la Cerdac, pana la Marele Grohotis, pana la Refugiul Spirlea, etc, dar terenul bate harta si orice estimare devine simpla discutie. Suisuri si coborasuri, piatra umeda, pamantul alunecos, seara care se apropie ingreuneaz usor deplasarea. Suntem calme, avem apa, provizii, lanterne si cam tot ce ne trebuie in caz ca… Ne bucuram de apusul linistit, nu mai bate vantul, se simte racoarea noptii, inaintam incetisor, Sergiu e cu noi, cu sfaturi si informatii din teren, inca mai avem semnal la telefon. 

 Din tabara, vesti bune, suntem asteptate precum Cenusareasa, la miezu noptii, macar :); Cerdacul Stanciului e auriu in lumina serii si la fel de spectaculos, in compensare cu ceata de dimineata din Zaplaz. Traversam Marele Grohotis in amurg, durerea e din ce in ce mai sacaitoare. Se lasa noaptea si inaintam la lumina lanternelor, avem chiar si fluiere, tot in caz ca nu ne mai ajung cuvintele:). Inca un grohotis, inca o catarare, inca o coborare…intram in padure, simturile se ascut, ochii scruteaza intunericul dens, urechile stau de veghe…si dupa ceva vreme schimbam marcajul in banda rosie, spre Refugiul Spirlea. Semnal la telefon nu mai e de mult, dar starea de spirit e faina. Ne-am impartit “rolurile”, Flori inainte cu ochii pe marcaje, eu o urmez indeaproape, Mariana cu Virginia inchid plutonul; Ajungem intr-un final la Refugiul Spirlea, cu pauza de 2 min. Padurea nu pare foarte prietenoasa, mai avem de coborat ar piciorul Virginiei nu prea mai coopereaza. Inaintam cu greu, ajungem la izvor si tabara pare din ce in ce mai departe. Starea de spirit e buna, motto-ul zilei  este ”nu va relaxati inca”:). La bariera abia suna telefonul…cu o voce plina de ingrijorare, Bobo ne intreaba daca mai putem. 

Ajungem in tabara spre ora 12.45, un pic mai tarziu decat Cenusareasa, dar cu siguranta, mai asteptate ca ea, cu bocancii in picioare, cu noroiul pana-n par si cu inima plina de frumos -  se pare ca am dat ceva emotii celor care ne asteptau. Asa am ratat noi balul (a se citi concursul de dans) si probabil vreun print din poveste, dar n-am ratat Craiul….

Pentru mine a fost o experienta fabuloasa, fetele au fost de nota 10, iar despre muntele acesta alb…m-am indragostit definitiv de el !

Ca orice poveste care se respecta, povestea noastra si a Craiului se sfarseste frumos - dupa o masa copioasa si de bucurie ca am scapat nebatute de adultii responsabili din tabara, fetele au dormit rapid, iar eu am ramas putin la foc, sa-mi iau portia de  cantec si cer instelat….dupa 4 ore de somn, ne-a trezit ploaia si ne-a trimis acasa…alt drum, alte lectii,  alte bucurii…povestea merge mai departe.

Traseu:

Plaiul Foii (849 m) – Refugiul Şpirlea (1440 m) – La Zaplaz (1698 m) - Şaua Grindului (2206 m) Marcaj: banda rosie - Vf. la Om (2238 m) – Marcaj Punct rosu- Saua Funduri – Cerdacul Stanciului- Marele Grohotis – Marcaj Triunghi albastru – Umerii Pietrei Craiului– Refugiul Spirla – Cabana Plaiul Foii – Marcaj Banda Rosie (timp de parcurs circa 12-13 ore, in conditiile de mai sus, au fost 16 ore :)