De poveste - Craiul si Cenusaresele

"Te vei căţăra degeaba
Pe pereţi abrupţi şi stânci
Sufletu-ţi va fi mai rece
Dacă seara n-ai să cânţi
Vei uita ce-nseamnă munte
Dacă nu vei şti s-asculţi
Cânt de dor şi de iubire
Noaptea printre brazi cărunţi..."

Se duce vara cu pasi repezi, asa ca incercam sa mai "furam" cateva amintiri, sa mai punem deoparte ceva emotie si caldura, pentru cand soarele va fi mai aspru si ziua mai zgarcita cu noi. Povestea Pietrei Craiului incheie (teoretic) vara lui 2014 (despre care va spuneam acum ceva vreme), oarecum apoteotic, pentru ca asa trairi si atata frumusete la un loc nu mi-a fost dat sa traiesc pana acum. Mult asteptata intalnire a Condorilor ne-a readus in Plaiu Foii, dupa multe discutii, amanari si combinatii- Puiu, Bobo si Nicusor au "furat" startul plecand de joi- iar noi, 4 fete cucuiete, am plecat la drum vineri, in formula deja consacrata< Iacomi si Albatros> cu gand de munte si batut cararile.

Fiecare drum are farmecul lui, fiecare din noi il percepe si il pastreaza in memorie altfel, dupa vreme, dupa suflet, dupa omul de langa. Vara aceasta am avut noroc de drumuri speciale, fie la munte, fie la mare, fie pur si simplu - am condus si mi-a placut la nebunie, cred ca e una din cele mai faine metode de a (te) cunoaste si a sta la taclale altfel, doar sa iti doresti. Drumul spre Crai, dus-intors nu face exceptie: companie placuta si oarecum vesela, planuri multe, desi aveam la dispozitie o singura zi de munte, muzica buna, ocazie cu care le-am zapacit pe fete cu "dependenta" mea fata de muzica :).

Am ajuns in Plaiu Foii o data cu ploaia - rautaciosii ar putea spune ca am adus-o noi- am experimentat intinsul cortului pe o ploaie torentiala, chiar bine, as zice eu, apoi ne-am relaxat-repede, ca noaptea la munte e scurta rau si sambata aveam treaba. Vineri seara n-a fost foc de tabara, asa ca am mai stat de vorba cu prieteni din tara, pe care nu-i mai intalnisem de un an intreg, am mai ascultat si cateva cantece la chitara, prea erau multi chitaristi cu state vechi in zona - spre orele 2.30 ne-a alungat la somn o urma de constiinta si gandul la o inedita zi de munte.

Dimineata devreme ceata-i lipita de drum, la ora 6 trezirea, de voie, de nevoie; ezitam sa plecam la 7 cum ne propusesem, usor descumpanite de norii cenusii si dusmanosi. Dupa cafea, parca se zareste o palma de senin, ultima verificare a rucsacului de tura si plecam hotarate, la ora cand in tabara abia incepe forfota. Am pierdut deja o ora, traseul propus e de 12-14 ore, ritmul e alert-nu e nimeni pe drum, doar izvorul galagios si padurea neclintita.

Pana la Refugiul Spirlea ne facem incalzirea, respiram greu, e ametitor aerul de munte, rece, umed si taios, cele 4 ore de somn par insuficiente. Poza de grup la refugiu, hidratare, ceva dulce si plecam, in prima poiana, zarim creasta stralucitoare in soarele diminetii, ispitindu-ne, fara ezitare :). Mergem in continuare pe traseu marcat, urcam constant, ajungem la zona de grohotis, de jur imprejur piatra...sunt ca-ntr-o poveste, ma fascineaza piatra, stancile cu forme de uriasi sau fiinte dintr-o alta lume, stranii si misterioase - m-as lipi de stanca, poate intr-o zi devenim una. Vremea e dupa sufletul oamenilor, se spune...suntem 4 suflete, plus cele pe care le purtam in gand, deci avem si ceata, si soare si vant si nori si multa lumina, ploaia ne ocoleste, alteori, o pacla deasa ne invaluie, punandu-ne la incercare curajul.

La Zaplaz incepe aventura; daca nu stiti, Zaplazul este “un fenomen carstic ce se prezinta sub forma unor gauri sapate de apa in calcarul Muntilor Piatra Craiului, la intrarea in traseul La Lanturi la circa 30 minute de urcus de la Refugiul Spirlea”. Considerat cel mai dificil traseu turistic marcat din tara, “la Lanturi” este o portiune stancoasa, nu exista carare, doar stanca, perete sau grohotis – fascinant daca ma intrebati pe mine. Piatra uda ne ingreuneaza urcusul, dar nu renuntam, ne cataram pana sus, cu senzatia ca muntele tot creste in fata noastra, ajungem la Refugiul din Saua Grinduri, dar ne oprim doar la Om - Varful Piscul Baciului 2238 m, cel mai inalt varf din Piatra Craiului, bifand astfel inca o premiera :). Luam pranzul si, impinse de la spate de vantul de creasta, plecam spre Saua Funduri, marcajele indica circa 3-4 ore, timp de parcurs.

                                Varful La Om - spre Creasta Nordica

Nu exista poteca, doar piatra, varfuri ascutite, portiuni de pamant inierbat inselatoare (o bucata de astfel de pamant a plecat cu totul, ducandu-ma intr-o rapa, de unde si cateva zgarieturi si vanatai, amintire :). Senin cat vezi cu ochii. Abrupt. Deasupra tuturor, un sentiment de libertate si o sete de zbor incredibile. Valuri de piatra, caderi de stanca ametitoare, ferestre sapate in calcarul stralucitor, prin care zarim familii intregi de capre negre. Nici o greutate, nici o teama, oboseala s-a risipit. Pana acum, am fost singure pe munte, pe creasta au inceput sa apara si alti turisti, din sens invers. Ne salutam cu bucurie si fiecare pleaca pe drumul sau. Suntem tacute, fiecare isi rumega gandurile, isi testeaza limitele; mie nu-mi ajung ochii pentru privelistea din jur, am o inima maaaare, sunt euforica, am cantat tot drumul. E déjà o experienta de neuitat si nu suntem nici la jumatate… Ne intalnim cu capre jucause, mirate ca le stam in cale…primim in dar un curcubeu imens, apoi o ciudatenie de curcubeu, rotund, in varful unui brad :)

Trecem si pe la Refugiul Saua Funduri, il ascultam pe Puiu cantand un pic despre un alt refugiu cu povesti, verificam marcajele(intram pe triunghi albastru spre Cerdacul Stanciului), bocancii si nivelul de energie si plecam mai departe. Coborarea e mai mult o saritoare de cativa metri, doar portiunea de jos fiind asigurata cu lant. Cu fata la stanca si cu atentia marita, ajungem in poteca, marcajele abia se disting, e déjà ora 19.00. Am anuntat in tabara ca ajungem tarziu, dar apare o mica mare problema. Virginia se lovise la genunchi undeva pe Lanturi, iar durerea isi face prezenta din ce in ce mai mult. Teoretic, stim cat mai avem de mers, ca timp, pana la Cerdac, pana la Marele Grohotis, pana la Refugiul Spirlea, etc, dar terenul bate harta si orice estimare devine simpla discutie. Suisuri si coborasuri, piatra umeda, pamantul alunecos, seara care se apropie ingreuneaz usor deplasarea. Suntem calme, avem apa, provizii, lanterne si cam tot ce ne trebuie in caz ca… Ne bucuram de apusul linistit, nu mai bate vantul, se simte racoarea noptii, inaintam incetisor, Sergiu e cu noi, cu sfaturi si informatii din teren, inca mai avem semnal la telefon. 

 Din tabara, vesti bune, suntem asteptate precum Cenusareasa, la miezu noptii, macar :); Cerdacul Stanciului e auriu in lumina serii si la fel de spectaculos, in compensare cu ceata de dimineata din Zaplaz. Traversam Marele Grohotis in amurg, durerea e din ce in ce mai sacaitoare. Se lasa noaptea si inaintam la lumina lanternelor, avem chiar si fluiere, tot in caz ca nu ne mai ajung cuvintele:). Inca un grohotis, inca o catarare, inca o coborare…intram in padure, simturile se ascut, ochii scruteaza intunericul dens, urechile stau de veghe…si dupa ceva vreme schimbam marcajul in banda rosie, spre Refugiul Spirlea. Semnal la telefon nu mai e de mult, dar starea de spirit e faina. Ne-am impartit “rolurile”, Flori inainte cu ochii pe marcaje, eu o urmez indeaproape, Mariana cu Virginia inchid plutonul; Ajungem intr-un final la Refugiul Spirlea, cu pauza de 2 min. Padurea nu pare foarte prietenoasa, mai avem de coborat ar piciorul Virginiei nu prea mai coopereaza. Inaintam cu greu, ajungem la izvor si tabara pare din ce in ce mai departe. Starea de spirit e buna, motto-ul zilei  este ”nu va relaxati inca”:). La bariera abia suna telefonul…cu o voce plina de ingrijorare, Bobo ne intreaba daca mai putem. 

Ajungem in tabara spre ora 12.45, un pic mai tarziu decat Cenusareasa, dar cu siguranta, mai asteptate ca ea, cu bocancii in picioare, cu noroiul pana-n par si cu inima plina de frumos -  se pare ca am dat ceva emotii celor care ne asteptau. Asa am ratat noi balul (a se citi concursul de dans) si probabil vreun print din poveste, dar n-am ratat Craiul….

Pentru mine a fost o experienta fabuloasa, fetele au fost de nota 10, iar despre muntele acesta alb…m-am indragostit definitiv de el !

Ca orice poveste care se respecta, povestea noastra si a Craiului se sfarseste frumos - dupa o masa copioasa si de bucurie ca am scapat nebatute de adultii responsabili din tabara, fetele au dormit rapid, iar eu am ramas putin la foc, sa-mi iau portia de  cantec si cer instelat….dupa 4 ore de somn, ne-a trezit ploaia si ne-a trimis acasa…alt drum, alte lectii,  alte bucurii…povestea merge mai departe.

Traseu:

Plaiul Foii (849 m) – Refugiul Şpirlea (1440 m) – La Zaplaz (1698 m) - Şaua Grindului (2206 m) Marcaj: banda rosie - Vf. la Om (2238 m) – Marcaj Punct rosu- Saua Funduri – Cerdacul Stanciului- Marele Grohotis – Marcaj Triunghi albastru – Umerii Pietrei Craiului– Refugiul Spirla – Cabana Plaiul Foii – Marcaj Banda Rosie (timp de parcurs circa 12-13 ore, in conditiile de mai sus, au fost 16 ore :)

La Chilia-n port in zbor de Albatros

In ultima vreme, am sentimentul ca traim pe repede inainte, alergam, nu mai mergem, simtim pe fuga sau spre deloc, bifam liste si uitam sa traim, intr-un iures general. Totul e complicat, oamenii, relatiile, zilele sunt un labirint fara sfarsit. 

Trofeul Albatros este cea mai asteptata iesire a noastra, e cu data fixa, ultimul weekend din luna iulie este dedicat lor, este Delta, este soare, este altceva, se stie. De la an la an, numarul participantilor din partea clubului nostru s-a  schimbat, la fel si oamenii, un singur element a ramas la fel-entuziasmul. Anul acesta, organizarea iesirii a fost o adevarata aventura in sine…si nu stiam ce ne mai asteapta ! Am avut oameni noi, aflati la prima iesire in Delta sau la prima iesire cu clubul, cu cortul etc. Nu stiau ce-i asteapta, desi i-am avertizat in privinta caldurii, tantarilor si a altor eventuale morive de disconfort - n-a cedat nici unul :)

Astfel incat, vineri dimineata la ora 2, 14 curajosi au luat drumul Chiliei, via Galati, via Tulcea… am pescuit 2 albatrosi intarziati de la bac si plini de entuziasm, am ajuns la bacul de la Tudor Vladimirescu….totul bine si frumos, pana la intalnirea memorabila cu cei de la Politia de Frontiera….mentionez cu revolta ca a ramas la ei foaia cu bibliografia de la proba teoretica meteo, pe ea am scris tabelul cu numele participantilor, acesta fiind singurul motiv pentru rezultatele de mai tarziu :); 

Stiam déjà de la prieteni ca sunt mai multe drumuri, spre Chilia, de piatra, de pamant,etc ; nu mi-am imaginat insa, ca sunt atat de multe si atat de incurcate….astfel incat, am avut incredere in sfaturile lor si am purces pe drumul de pamant in dreapta, nestiind ca ai nostri (cealalta masina) au plecat inainte - Ce pot sa spun decat ca ne-au facut-o….ne-a pierit entuziasmul repede, dar pe principiul cat de rau poate sa mai fie, am mers doar inainte, in general nu prea exista varianta sa ne intoarcem….se facuse cald, erau tantari, tauni si alte insecte lipicioase…in dreapta canal, in stanga pustiu, scaieti si maracini, stuf, pasari si un mare necunoscut…drumul, incredibil de prost si foarte circulat, doar ca nimeni nu stia unde duce :), vorba ceea, “oameni de-ai locului si nu te pot indruma”; dupa cateva ore, am ajuns la Pardina, la drumul de pamant…si daca asta trebuia sa fie o veste buna, ei bine, aici am aflat ca mai aveam inca 30 km. 

Aici, am invatat un lucru- uneori, distantele se masoara in ore, nu in kilometri, viata are un alt ritm, oamenii cauta relaxarea, nu sa ajunga neaparat undeva, nu conteaza ca ai gps, daca nu stii care e drumul bun si, mai ales ca mereu se poate si mai rau….dupa o alta experienta de-a mea la Soveja, spuneam ca drum mai rau ca ala nu exista…se pare ca m-am inselat. 

Dupa 12 ore de la plecarea din Piatra Neamt, am ajuns in tabara… ne-am revenit repede, prea era faina si relaxata atmosfera….am intins corturile, am mers in  recunoastere in sat, am socializat, intre noi si cu localnicii. Cand a sosit si vaporul, tabara s-a animat, iar la lasatul serii, eram déjà veseli si cu chef de viata.Sedinta tehnica ne-a pregatit pentru ziua de sambata, dedicata competitiei propriu zise – am decis ca vom participa la toate probele, desi n-am venit pentru trofee, apoi ne-am bucurat, atat cat am mai gasit energie, de cantecele chitaristilor, aflati din nou in numar prea mare la focul de tabara. Corul barbatesc ne-a impresionat in mod deosebit, dar si nostalgia din ochii celor care nu mai pot fi alaturi de noi la fiecare iesire -  cred ca nu e usor sa te “rupi” de o preocupare care a fost parte din viata ta, atat de multi ani, careia i-ai dedicat timp, energie, pasiune…

Ziua de sambata a inceput simplu, cu proba de cros de la ora 8. Da, inainte de cafea, dupa 5 ore de somn, in ultimele 48 ore…numarul de participanti a fost impresionant, pentru mine, a fost si distractiv si mi-a amintit de promisiunea ca voi alerga mai des (singura problema e ca mi-a placut mai mult fotbalul decat alergarea :). Locul 4 la fete si la baieti ne-a “ambitionat” sa mergem mai departe, am trecut si pe la probele teoretice (v-am spus ca am ramas fara foi, da ? ), cat pe ce sa facem contestatie la nea Ilie, am crosetat si cateva noduri, la prima vedere, dupa posibilitati; Am jucat volei, partea asta chiar mi-a placut, daca mai si castigam imi placea si mai mult; 

In pauza de pranz am evadat din tabara, spre Manastirea Sf Atanasie, singura manastire situata in Delta Dunarii, amplasata pe grindul Stipoc; dupa 9 ani, am regasit acest loc si mai frumos, ingrijit si incredibil de verde; Florile, linistea, umbra si un vin roze daruit de parintele de acolo ne-a revigorat si ne-a binedispus. Astfel incat, la intoarcerea in tabara, am intrat  hotarati in “campionatul” de fotbal, mai mult fara voie – ca tot nu ne-am mai dus la plimbarea cu barca. Si am si iesit, dupa cateva reprize disputate, si lovituri de la 11 metri (sau cati or fi fost). Ce sa va spun, decat ca n-am jucat in viata mea fotbal (nici acum, de altfel), ca eram pt prima data cu oamenii  astia in echipa, ca era un soare orbitor si veselie fara limite – sa ne ierti Cornel, dar nu ne-am putut abtine sa facem galerie, unii chiar voiau sa joace fotbal, nu ca noi :).

Cel mai asteptat moment al zilei a fost borsul de peste; am fost fericita posesoare a unui cap de somn (macar in bors, ca altfel nu prea am parte), asa ca trebuie sa felicit bucatarii si fetele care au facut bors :). Baia la piscina de dupa a intregit o zi plina, vesela, in compania unor oameni faini si relaxati. Culturalul a fost…mai cu haz de necaz, mai cu autoironie, mai cu cantec, dar cu distractie; Am primit si premii, daca va intrebati cu ce ne-am ales (Ioana mea asta m-a intrebat la intoarcere, la ce probe am intrat su ce premii am luat); Trofeele au fost deosebite, premiile multe si foarte utile, muuuuultumiiim ! Seara abia a inceput, dupa premiere, demult n-am vazut atatia chitaristi la un loc si cu chef de cantat, bravooo Cornel, Bogdan, George, Catalin, Chiri, Nini, Tibi si celor ale caror nume nu le stiu. 

Astfel incat, dorinta mea de a vedea rasaritul la Chilia-n port a devenit realitate, la 5 rataceam pe strazi pustii, somnorosi dar fericiti in inconstienta noastra…si mi-a confirmat o data in plus, ca linistea sau zbuciumul vin din interior, starea de bine o ai sau o creezi, nimeni nu ti le da, poate doar sa ti le ia….in portul pustiu si murdar, ca dupa o petrecere campeneasca, 5 tineri ascultau manele in masina cu portierele deschise…. Ne-am retras intr-un colt de faleza si am asteptat soarele, ascultand inregistrari de la focul de tabara, dupa o noapte la foc, in acorduri de chitara, urechile refuza sa accepte altceva….a fost un rasarit rosu si violet, galben portocaliu, cu umbre de nori si oglinda de ape tulburi de Dunare…in suflet au ramas urme de rosu si zbucium de valuri ce nu ajung nicaieri, in ochi, stralucire curata si dorinta de frumos, de oameni calzi si prietenie….

Vaporul a plecat, incarcat cu albatrosi tineri si fara griji…in urma a ramas multa liniste si un foc nestins pana la ora plecarii…cafeaua ne astepta aburind, incet incet, s-au strans corturile, s-au strans mainile, s-au impartit imbratisari si vorbe de ramas bun…e o liniste dimineata devreme si o lumina difuza, o ceata pe ochii somnorosi, e momentul cand simti nevoia unei imbratisari, din care n-as mai pleca. Dar, cum toate trec, am facut curat in tabara, apoi am asteptat sa se intoarca ai nostri din mult-asteptata plimbare cu barca…lunga a fost, cu peripetii, cum altfel…dar i-am iertat, ca-s ai nostri si aveam drum lung in fata, drum care s-a dovedit a fi doar praf si pulbere, dar rezonabil ca timp, asa ca la Tulcea am mai facut un popas, la Galati o hora, pe malul Dunarii, apoi linsititi, am revenit fiecare la casele lor. As vrea sa le multumesc prietenilor mei si noilor veniti in club, pentru rabdare, pentru rezistenta, pentru dorinta de a depasi  zona de confort, in speranta ca vor gasi partea lor de frumos, de natura, de liniste…sper sa ne revedem curand, pe carari de munte si nu numai !

Mult am scris, dar in realitate au fost si mai multe. Si toate importante, pentru ca sunt amintirile noastre. 

Pentru ca exista oameni pentru care merita sa mergi oricat, fiindca stii ca la capatul drumului, indiferent cat e de greu, ei sunt acolo. Pentru ca, daca nu incerci, nu stii ce te asteapta la capat de drum, fie aventura vietii tale, fie un colt de rai, fie o lectie sau o intamplare din care poti invata sau lua ce ai nevoie. Oamenii acestia, care au aceeasi provocare in fiecare an, sa organizeze concursul in Delta, un teritoriu din ce in ce mai restrictiv si putin primitor, reusesc sa ne ofere bucurie, conditii chiar si pentru cei mai pretentiosi dintre noi, caldura, chiar si pentru cei mai “inghetati” dintre noi, reusesc sa ne dea timp si repaus, pauza de respiratie in nebunia din care venim, fie ca se cheama Bucuresti, Brasov, Galati sau Piatra Neamt. Sa ne regasim impreuna, umar la umar, cu bucurie sau nostalgie, legati de emotii  fara nume, sub semnul prieteniei.  E mare lucru, zic eu, si tocmai de aceea, stiu ca la anul, in ultimul weekend din iulie, voi fi tot pe acolo, pe undeva prin Delta…

Vara lui 2014

Îţi mai aduci aminte vara lui 2014 ?

Vara aceea care n-a mai venit, vremea s-a împiedicat şi a vărsat numai ploi sărate pe pamînt. Şi curcubee colorate printre nori ameninţători. 

Vara aceea a stat sub semnul schimbării, s-au schimbat oamenii, s-au schimbat impresii, s-au schimbat reguli. Unele au dispărut, au căzut ziduri şi s-au clădit globuri. De cristal, fin şi preţios, pe alocuri străveziu; Vara aceea în care am devenit  vulnerabili, cînd nopţile au fost doar un pretext, scurte şi intense ca un sărut neterminat. Era un cer greu de stele, pînă la pamînt, o iarba veselă  şi flori, infinit de multe flori şi atît de puţini oameni. Şi atîta singuratate încat gandurile bubuie, se aud bătăile inimii ca un tumult de ape revărsate.

Vara lui 2014 a fost cea mai fragilă din toate cîte le-am trăit - viaţa noastră a curs între munte şi mare, între noapte şi zi, între emoţie şi cenzura raţiunii.

A fost o vară altfel, pe care ţi-o vei aminti cu zîmbet, peste mulţi ani, povestind nepoţilor poveşti cu oameni dispăruţi şi drumuri nesfîrşite …

Cupa Dr Gh Iacomi Poiana Stanilelor 2014

Fără poveşti, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gîndului şi al speranţei, fără iubire. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Ceahlăul e un munte cîntat de poeţi şi înţesat de poveşti; cărturarii îl aseamănă Olimpului sau Pindului. Sihaştrii au vieţuit aici din cele mai vechi timpuri, lăsand în urma lor nume precum Ghedeonul,Bîtca Popii, Turnul Sihastrilor sau La Chilii. Legendele spun că încă din vremea dacilor şi înaintea lor, Dumnezeu cobora pe Ceahlău şi umbla desculţ prin poieni, oprindu-se la cîte o stînă să mîngîie mioarele sau să stea la taclale cu ciobanii. Se spune că aici ar fi fost Kogaionul, muntele sfînt al dacilor, aici se afla Jiltul Zeilor, Masa Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul lui Traian, Stînca Dochiei şi alte locuri ce au zămislit legende.

Atîta frumuseţe, istorie şi spiritualitate la un loc e greu de gasit în altă parte. Stîncile sale, nu foarte înalte, au forme ciudate, chipuri de zîne adormite sau zei păgîni ce au născut sute de poveşti pe care bătranii le istoriseau în serile de iarnă, la gura sobei. 

Cupa Dr Gh Iacomi, editia a 22-a a fost, în acest an, invitaţia la a cunoaşte Ceahlăul altfel, la pas molcom, pe poteci de munte umbrite de tainice păduri, de a păşi pe poarta de piatra a Stănilelor, pentru a scrie împreuna o filă de poveste dedicată omului de munte Gheorghe Iacomi, la 100 ani de la naşterea domniei sale. 

Povestea organizării unui astfel de eveniment capătă uneori tuşe groase, iscă provocări aparent de nerezolvat, fiecare pagină pare o proba de rezistenţa. Aş aminti aici pe cei care au muncit împreuna, dupa voinţa sau putinţa, Nicoleta, coordonator de bază, Adi, pe post de “alergător” în toate direcţiile, Petrica, Florin, Florentina, Iulian, pentru lupta cu stînca dedicată căţărării, Florin Apopii, Puiu, pentru că ne-a găsit, Nea Tomiţa, pentru solidaritate, Lidia şi Ciprian, Cătălin, pentru muzică, Bobo şi Cătalin Rusu, pentru tocana delicioasă, Oana si Luci pentru ajutorul nepreţuit la bucătărie, Tavi şi Claudiu, pentru prezenţa prelungită în tabără, Sergiu, pentru ajutor constant şi toţi cei care, la vedere sau nu, ne-au stat alături.

Au raspuns invitaţiei noastre oameni dragi din cele 4 zări, prieteni nenumăraţi (pînă pe la 200) şi nerăbdători să ne revadă, să ne cunoască şi să se lase fascinaţi de splendoarea muntelui. Poiana Stănilelor s-a colorat si mai mult devenind o tabără de corturi generoasă, oaspeţii au coborît ca-ntr-o poveste, dinspre Ardeal, Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, începînd cu ziua de miercuri, pînă sîmbătă dimineata în zori de zi. S-au intrecut în probe cluburi de frunte, Focul Viu Focşani, Gioni Baboş Bucureşti, Albatros Galaţi, Floare de Colţ Fieni, Şandru Oneşti, Veniti cu noi Bacău, Bradul Izvoru Muresului, Silva Campina.

Daca seara de vineri este de regulă pentru a intra în atmosferă, apropiere şi stat la taclale, la focul de tabără sau la un cîntec de munte, ziua de sambătă este una dedicată competiţiei, cunoaşterii şi depăsirii limitelor. Traseul de regularitate a început (cu tradiţionalele 5 minute) dimineaţa in jur de ora 8.30, cu aer curat, cer senin şi oameni curiosi. Drumul e mereu prilej de vorbă, motiv de meditatie si autocunoaştere; pîlcurile de munţomani au împînzit poteca aspră străjuită de stînca poleită în razele soarelui generos de dimineaţa. Jgheabul lui Vodă e din nou călcat de bocanci grei, urcusul ne reduce la tăcere şi în speranţa că sus, pe culme, vom zări caprele negre. Gardul Stănilelor ne duce cu gandul la legenda lui Stănilă, cioban sarac care, în timpuri stravechi, a paşit pe aceste meleaguri împreună cu oile lui. Auzise ca aici se gasesc cele mai bogate paşuni din întreaga Moldovă, dar şi cel mai blînd soare lăsat de Dumnezeu pe pamant. Intr-o zi, Stanila s-a îndrăgostit de frumoasa Maria, fata celui mai bogat cioban de prin acele parti. Pentru că Stănilă era un cioban sarac si nu avea multe oi, Maria nu l-a  vrut, cu toate că el avea o inimă de aur. De supărare,  Stănila a cautat cele mai înalte stînci din acele locuri si s-a aruncat de pe ele, de atunci, acestea purtîndu-i numele.

“La Pălărie”, avem pauză de belvedere asupra Poienii Stănile, a Pietrei Sure, a Gardului Stănilelor, a Jgheabului lui Vodă şi asupra munţilor de la Pietrosul Rodnei si al Bistritei, de la piramida Giumalăului pînă la Piatra Singuratică a Haşmasului.

Drumul urcă îngăduitor spre Piatra Lăcrămată, a cărei legendă se pierde în negura uitării-ursitoare rea, blestemată să dăinuie ca stană de piatră sau  simbol înlăcrimat al unei dragoste neîmpărtaşite, spre schit, loc de meditaţie şi rugăciune, oprindu-se apoi la Cabana Dochia. Aici avem pauză de masă, alte poveşti şi panorama largă asupra Gurii Plînse, Piatra Miresei, Acele Detunatei. O bună parte dintre participanţi au luat drumul spre Varful Toaca, căutînd florile de colţ, atît de gingaş surprinse în fotografii.

Ziua e încă tînără, aşa că pornim spre Poiana Maicilor, înfruntînd grohotişul, jnepenii şi afundîndu-ne apoi în pădure. E linişte şi veselie. La refugiu, ne aducem aminte de o iarna din capăt de lume, găsim aceeaşi Masă Dacică si Coloana Dorică. Coboîam la Clăile lui Miron, unde ne pun pe gînduri alte legende:

Ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, fusese dăruit cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni altul. Şi atât de frumoase erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită.

Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, Butu trebui să plece la război, iar Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură mare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. 

Ne ispiteşte oboseala, dar Poiana Maicilor e aproape. Iesim la lumină, ni se deschid înainte poieni de un verde crud, mai respirăm, mai poposim, apoi  drumul se înfunda in pădurea întunecoasă, drumul e noroios şi tabăra aproape. Am ajuns…putem să trecem la urmatoarele probe. Iubitorii de înalţimi se intrec în proba de căţărare, cei “orientaţi” aleargă la proba de orientare. Soarele apune încetisor, in tabără începe să miroase a mîncare caldă, se pregateşte culturalul. 

Atmosfera e caldă, oamenii veseli, se aprind luminiţe în iarbă, lampioane se ridică spre cer, poate în semn de mulţumire, pentru zile atît de frumoase, poate în semn de recunoştinţă, pentru cît de norocoşi suntem…se aprinde focul, la căldura lui, inimile se deschid, chitările încep sa cînte în liniştea noptii, sub un cer neîncăpător pentru cîte stele scînteiaza. Poezie, umor si cantec; oameni frumoşi, zîmbete şi poveşti de suflet se amestecă pînă se duc stelele la culcare. Mîine va fi o zi mai bună…

…Pentru că avem şi premii, şi diplome şi încă un rucsac de amintiri. Nu mai e loc de tristeţe, e atîta soare şi atît albastru, se strang mîini, se schimbă impresii, suntem recunoscători şi déjà cu gîndul la urmatoarea ieşire…

A fost greu, dar mai mult frumos; fiecare zi, fiecare om cu povestea lor. Muntele ne primeşte cu îngăduinţa, pe fiecare; e leac pentru minte si trup, alinare pentru suflet, învăţătura şi taina, deopotrivă. Veniţi la munte, să-l cunoaşteti, să-i descifraţi înţelesurile, să păşiţi pe poteci, fată în faţă cu propria persoana…Noi vom fi acolo, de fiecare dată, parte vie a poveştii noastre, a oamenilor ce nu pot trăi fără munte, fără credinţă, fără speranţă….