Fără poveşti, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără
viaţa, fără zborul gîndului şi al speranţei, fără iubire. Lumea fără poveşti e
o lume prea departe de Dumnezeu…
Ceahlăul
e un munte cîntat de poeţi şi înţesat de poveşti; cărturarii îl aseamănă
Olimpului sau Pindului. Sihaştrii au vieţuit aici din cele mai vechi timpuri, lăsand
în urma lor nume precum Ghedeonul,Bîtca Popii, Turnul Sihastrilor sau La
Chilii. Legendele spun că încă din vremea dacilor şi înaintea lor, Dumnezeu
cobora pe Ceahlău şi umbla desculţ prin poieni, oprindu-se la cîte o stînă să
mîngîie mioarele sau să stea la taclale cu ciobanii. Se spune că aici ar fi
fost Kogaionul, muntele sfînt al dacilor, aici se afla Jiltul Zeilor, Masa
Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul lui Traian, Stînca Dochiei şi alte locuri ce
au zămislit legende.
Atîta
frumuseţe, istorie şi spiritualitate la un loc e greu de gasit în altă parte.
Stîncile sale, nu foarte înalte, au forme ciudate, chipuri de zîne adormite sau
zei păgîni ce au născut sute de poveşti pe care bătranii le istoriseau în
serile de iarnă, la gura sobei.
Cupa
Dr Gh Iacomi, editia a 22-a a fost, în acest an, invitaţia la a cunoaşte Ceahlăul
altfel, la pas molcom, pe poteci de munte umbrite de tainice păduri, de a păşi
pe poarta de piatra a Stănilelor, pentru a scrie împreuna o filă de poveste
dedicată omului de munte Gheorghe Iacomi, la 100 ani de la naşterea domniei
sale.
Povestea
organizării unui astfel de eveniment capătă uneori tuşe groase, iscă provocări
aparent de nerezolvat, fiecare pagină pare o proba de rezistenţa. Aş aminti
aici pe cei care au muncit împreuna, dupa voinţa sau putinţa, Nicoleta,
coordonator de bază, Adi, pe post de “alergător” în toate direcţiile, Petrica,
Florin, Florentina, Iulian, pentru lupta cu stînca dedicată căţărării, Florin
Apopii, Puiu, pentru că ne-a găsit, Nea Tomiţa, pentru solidaritate, Lidia şi
Ciprian, Cătălin, pentru muzică, Bobo şi Cătalin Rusu, pentru tocana delicioasă,
Oana si Luci pentru ajutorul nepreţuit la bucătărie, Tavi şi Claudiu, pentru
prezenţa prelungită în tabără, Sergiu, pentru ajutor constant şi toţi cei care,
la vedere sau nu, ne-au stat alături.
Au
raspuns invitaţiei noastre oameni dragi din cele 4 zări, prieteni nenumăraţi (pînă
pe la 200) şi nerăbdători să ne revadă, să ne cunoască şi să se lase fascinaţi
de splendoarea muntelui. Poiana Stănilelor s-a colorat si mai mult devenind o
tabără de corturi generoasă, oaspeţii au coborît ca-ntr-o poveste, dinspre Ardeal,
Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, începînd cu ziua de miercuri, pînă sîmbătă
dimineata în zori de zi. S-au intrecut în probe cluburi de frunte, Focul Viu
Focşani, Gioni Baboş Bucureşti, Albatros Galaţi, Floare de Colţ Fieni, Şandru
Oneşti, Veniti cu noi Bacău, Bradul Izvoru Muresului, Silva Campina.
Daca
seara de vineri este de regulă pentru a intra în atmosferă, apropiere şi stat
la taclale, la focul de tabără sau la un cîntec de munte, ziua de sambătă este
una dedicată competiţiei, cunoaşterii şi depăsirii limitelor. Traseul de
regularitate a început (cu tradiţionalele 5 minute) dimineaţa in jur de ora
8.30, cu aer curat, cer senin şi oameni curiosi. Drumul e mereu prilej de vorbă,
motiv de meditatie si autocunoaştere; pîlcurile de munţomani au împînzit poteca
aspră străjuită de stînca poleită în razele soarelui generos de dimineaţa.
Jgheabul lui Vodă e din nou călcat de bocanci grei, urcusul ne reduce la tăcere
şi în speranţa că sus, pe culme, vom zări caprele negre. Gardul Stănilelor ne
duce cu gandul la legenda lui Stănilă, cioban
sarac care, în timpuri stravechi, a paşit pe aceste meleaguri împreună cu oile
lui. Auzise ca aici se gasesc cele mai bogate paşuni din întreaga Moldovă, dar şi
cel mai blînd soare lăsat de Dumnezeu pe pamant. Intr-o zi, Stanila s-a îndrăgostit
de frumoasa Maria, fata celui mai bogat cioban de prin acele parti. Pentru că
Stănilă era un cioban sarac si nu avea multe oi, Maria nu l-a vrut, cu toate că el avea o inimă de aur. De
supărare, Stănila a cautat cele mai înalte
stînci din acele locuri si s-a aruncat de pe ele, de atunci, acestea purtîndu-i
numele.
“La Pălărie”, avem pauză de
belvedere asupra Poienii Stănile, a Pietrei Sure, a Gardului Stănilelor, a
Jgheabului lui Vodă şi asupra munţilor de la Pietrosul Rodnei si al Bistritei,
de la piramida Giumalăului pînă la Piatra Singuratică a Haşmasului.
Drumul urcă îngăduitor spre Piatra Lăcrămată,
a cărei legendă se pierde în negura uitării-ursitoare rea, blestemată să
dăinuie ca stană de piatră sau simbol înlăcrimat
al unei dragoste neîmpărtaşite, spre schit, loc de meditaţie şi rugăciune,
oprindu-se apoi la Cabana Dochia. Aici avem pauză de masă, alte poveşti şi
panorama largă asupra Gurii Plînse, Piatra Miresei, Acele Detunatei. O bună
parte dintre participanţi au luat drumul spre Varful Toaca, căutînd florile de
colţ, atît de gingaş surprinse în fotografii.
Ziua e încă tînără, aşa că pornim
spre Poiana Maicilor, înfruntînd grohotişul, jnepenii şi afundîndu-ne apoi în pădure.
E linişte şi veselie. La refugiu, ne aducem aminte de o iarna din capăt de
lume, găsim aceeaşi Masă Dacică si Coloana Dorică. Coboîam la Clăile lui Miron,
unde ne pun pe gînduri alte legende:
Ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, fusese
dăruit cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni
altul. Şi atât de frumoase erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii,
vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi
atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase
şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai
ascuţită.
Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se
spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de
viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana,
ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi
amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, Butu
trebui să plece la război, iar Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei
hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei
vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe
iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu
apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana
şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău.
Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de
cântatul cocoşilor. O detunătură mare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra
fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate.
Ne
ispiteşte oboseala, dar Poiana Maicilor e aproape. Iesim la lumină, ni se
deschid înainte poieni de un verde crud, mai respirăm, mai poposim, apoi drumul se înfunda in pădurea întunecoasă,
drumul e noroios şi tabăra aproape. Am ajuns…putem să trecem la urmatoarele
probe. Iubitorii de înalţimi se intrec în proba de căţărare, cei “orientaţi”
aleargă la proba de orientare. Soarele apune încetisor, in tabără începe să
miroase a mîncare caldă, se pregateşte culturalul.
Atmosfera
e caldă, oamenii veseli, se aprind luminiţe în iarbă, lampioane se ridică spre
cer, poate în semn de mulţumire, pentru zile atît de frumoase, poate în semn de
recunoştinţă, pentru cît de norocoşi suntem…se aprinde focul, la căldura lui,
inimile se deschid, chitările încep sa cînte în liniştea noptii, sub un cer neîncăpător
pentru cîte stele scînteiaza. Poezie, umor si cantec; oameni frumoşi, zîmbete şi
poveşti de suflet se amestecă pînă se duc stelele la culcare. Mîine va fi o zi
mai bună…
…Pentru
că avem şi premii, şi diplome şi încă un rucsac de amintiri. Nu mai e loc de
tristeţe, e atîta soare şi atît albastru, se strang mîini, se schimbă impresii,
suntem recunoscători şi déjà cu gîndul la urmatoarea ieşire…
A
fost greu, dar mai mult frumos; fiecare zi, fiecare om cu povestea lor. Muntele
ne primeşte cu îngăduinţa, pe fiecare; e leac pentru minte si trup, alinare
pentru suflet, învăţătura şi taina, deopotrivă. Veniţi la munte, să-l cunoaşteti,
să-i descifraţi înţelesurile, să păşiţi pe poteci, fată în faţă cu propria
persoana…Noi vom fi acolo, de fiecare dată, parte vie a poveştii noastre, a
oamenilor ce nu pot trăi fără munte, fără credinţă, fără speranţă….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu