Ciucas - Tu esti Muntele Alb...

Te vei căţăra degeaba 

Pe pereţi abrupţi şi stânci

Sufletu-ţi va fi mai rece

Dacă seara n-ai să cânţi...

Vei uita ce-nseamnă munte

Dacă nu vei şti s-asculţi

Cânt de dor şi de iubire

Noaptea printre brazi cărunţi

   

Tura in Ciucas o speram de ceva vreme; vremea buna si lipsa zapezii ne-a dat curaj, asa ca am planificat-o pentru weekendul 25-26 ianuarie. Cu 2 saptamani inainte, Sergiu ne-a ademenit cu fotografiile din tura lui solitara, clare, de-un albastru senin, ca o zi de primavara. Dupa ce am dat de stire in toate colturile tarii (exagerez, bine-nteles), au inceput telefoanele, Bucuresti, Galati, Pucioasa, Ploiesti, Roman, Brasov, Piatra Neamt; Confirmarile au inceput sa vina, de la prieteni, de la oameni pe care nu-i cunosteam si care nu mai mersesera pe munte cu noi, de la oameni cu care nu mai vorbisem din liceu (merci, Anca). 20 de la ei, 20 de la noi, plus 2 albatrosi.

Toate bune si frumoase, asezate ca niciodata, rezervarea ok, cu 2 zile inainte incep stirile despre vremea ce va fi: ninsoare, viscol, coduri foarte colorate:) ; Surpriza mea  a fost sa primesc un singur telefon cu intrebarea” ce facem, mai mergem?”, restul fiind hotarati sa nu dea inapoi; Am plecat, conform planului, sambata dimineata, la 4, pe o ninsoare de vis, cu fulgi mari si pufosi, convinsi ca nici un cod nu ne sta in cale. La Sfantu Gheorghe, era primavara, la Brasov incepea déjà distractia. Vestile dinspre Bucuresti-Ploiesti nu erau grozave, drumurile inzapezite, restrictii, se circula greu, la Muntele Rosu nu se poate urca, ne spun albatrosii, ajunsi cu o seara inainte, asa ca trecem la "reconfigurare traseu”, urcam pe Valea Berii, marcaj cruce albastra, traseu cu dificultate medie, drumul e acoperit cu zapada afanata, proaspata, ninge incontinuu si e viscol. Facem jonctiunea cu grupul de la Bucuresti si purcedem;

Urcam incet, fiecare cu gandurile si trairile proprii; in stanga, un parau curge incetisor, o casa parasita se ofera adapost, la vreme de restriste; in stanga, o cabana cocheta sfideaza vecina cu ziduri decojite si  trecatorii; are obloanele trase si hornul acoperit de zapada – nu asteapta oaspeti!

Cararea urca lin, printre brazii déjà impovarati de zapada; Fantana e tot acolo, Sergiu ne povesteste cate-n luna si stele, doar rucsacii prea plini ne ingreuneaza viata :); pe langa noi, trece masina celor de la Cabana ce duce pasagerii mai sensibili: copiii, femeile si batranii (exista si o exceptie :))).

Ajungem pe platou, dupa 2 ore, viscolul dusmanos ne intampina cu bratele deschise, zarim cabana si respiram usurati; miroase a ciorba calda, zambetul reapare, cabana e si mai primitoare, pentru ca inauntru sunt oameni dragi, veniti de departe, pe care nu speram sa-i revedem in plina iarna.

Incercam sa ajungem pe varf, asa cum planificasem; ne luptam cu viscolul puternic vreo 500 m, intram in zapada pana la brau, nu e carare, nu vedem nimic, zapada ne intra in ochi, ne ustura fata. Renuntam, deocamdata, ne multumim cu o baie de zapada, atat de asteptata. Se lasa seara, chitarile pot intra in scena, cu rugaminti sau fara; sunt 4 chitaristi, plus juniorii, asa ca, sa ne bucuram !

Am inima cat o paine calda, proaspat scoasa din cuptor :); mi-s dragi oamenii acestia, veniti de departe, prin zapada, viscol, padure, pe care nu i-a atins isteria codurilor, care zambesc si canta, oameni simpli si calzi, pe care ii vad prea rar, care au atatea sa-si spuna sau nimic, pentru ca noaptea e mereu prea scurta si muntele nu de-ajuns de aproape. Noaptea ne ascunde de viscolul taios ce suiera la ferestre, caldura ne inmoaie, sau poate cantecele, urcam la mansarda, unde Puiu si Tibi isi impart chitara prieteneste, spre incantarea celor care rezista tentatiei somnului. Imi primesc cele 2 melodii "cersite" si-mi trece supararea de vorbe si de oameni. Mai plutesc, mai zambesc, mai traiesc… caci afara sunt nametii si-s putine lucruri sfinte…. Dormim repede, cu acelasi sentiment de timp irosit, dimineata ne-ntalnim la micul dejun, cu gand de plimbare.

Plecam, din nou catre varf, marcaj banda rosie, zapada s-a asezat in nameti generosi, cararea e ingusta, si ne afundam, pana la brau…inaintam in 2, 3, 4 membre, fiecare dupa posibilitati. Culmile sunt unite cu cerul, totul e alb si gri, linia orizontului pare la indemana oricui, nici urma de stanca, de piatra, totul e zapada...

Muntele alb ma reduce la tacere, nu-mi ajung ochii si sufletul, sa ma umplu de nemarginirea argintie… e atat de frumos ca doare… imi doresc sa ma intind la umbra unui brad si sa visez vise albe si nevinovate, fara sfarsit… am uitat de mine, am uitat ca exista lumea de dincolo de linia alba si nedefinita si molcoma a muntelui acestuia ciudat de primitor.

Un incident minor ma trezeste la realitate. Suntem responsabili, fiecare, pentru noi(sau ar trebui sa fim), indiferent de varsta din buletin, nu e loc pentru joaca sau riscuri inutile, nu aici.

Nu mai ajungem pe varf, nu mai avem timp… mai facem o baie de zapada, ne bucuram copilareste de fulgi si iarna, ne umplem sufletul de frumusete, inainte de a reveni la realitatea colorata a codurilor de iarna, venita prea devreme….Coboram cu totii pe Valea Berii, pana la masini, pe acelasi drum, acoperit de circa 50-70 cm de zapada, mai alunecam, mai cadem, dar inca zambim. Pana si despartirea e alba, si pentru mai putin timp; masinile sunt ingropate in zapada, baietii dau la lopata cu indarjire; culoarea zilei e rosu, pentru cei din Bucuresti si aflati in tranzit, respectiv, portocaliu, pentru cei din Piatra Neamt .

Suntem o echipa faina, zic eu. Simt ca am oameni de nadejde langa mine. Simt ca se vor intampla lucruri frumoase mai departe. Pentru ca se poate trai frumos. Pentru ca mai cred in prietenie. Pentru ca muntele ne aduce impreuna. Chiar cand suntem atat de departe. Si ne face fericiti....