despre 2025 sau tot albastrul cerului, în nuanțe

Motto: "Pe pământ suntem strălucitori doar o zi!"

 2025 a fost un fel de nălucă ce ne-a vrăjit și ne-a lăsat așa :) - ne-a lăsat e un fel de a spune, căci reverberează încă, acut, insidios, pe alocuri amar. Senzația de "prea mult" e copleșitoare încă, deși s-au stins în tăcere, demult, ultimele semne ale efervescenței în care am trăit.  

Ce ne-am dorit și nu am primit în 2025? 

Poate nu în forma sau momentul dorit. Poate nu de la cine sau cum am fi dorit. Poate...

 

Ce rămâne după ce am nesocotit tot ceea ce ni s-a dat, fără chiar a fi oameni răi? Când am ignorat fățiș tot ceea ce aducea cu sine verbul "a simți" și am pariat totul pe rațiune, argumente, logică? Cum să mai așteptăm ca vreodată, cineva, oricine, să pună preț pe altceva decât argumentele noastre? Când asta e tot ce am avut de dat...Când am rrămas orbi și surzi la tot ceea ce ni s-a oferit, plângând după ceea ce credeam că ne dorim, merităm sau ni se cuvine ab initio.

 
Dacă ar fi o floare, anul 2025 l-aș pune la rever.

Așa drag mi-a fost, căci a părut o șansă la reabilitarea lui 2024. Nu ni se dă mai mult decât putem duce - așa că, am tras aer în piept, încă din prima noapte a anului și am trăit, am trăit intens fiecare zi. Am râs cu poftă, am călătorit de parcă s-ar fi terminat week- end- urile, am stat la povești până în zori de zi, de parcă trebuia să terminăm noi toate cuvintele ce ni s-au dat. Ironic, și fără a ajunge undeva și fără a (ne) înțelege cumva.

Am cântat cu pasiune, de parcă aș fi avut voce.

Am stat la foc până la răsărit, căci nu e nimic mai fascinant decât începutul...am stat între oameni de parcă mi-era teamă, să nu dispară în pustietate...am împachetat și despachetat mai ceva decât nomazii pribegind la răspântii de drum sau de viață...

Am sperat de parcă speranța ar fi fost ultima frontieră, chiar și atunci când evidența era un no man”s land. Ironic, am ajuns la capătul "lumii" noastre, abrupt, fără preaviz, fără speranță, înainte chiar și de a începe…

 

Am reînvățat în 2025 că trebuie să caut, cu încăpățânare și stoicism, dincolo de aparențe, ceva-ul bun în orice lucru sau persoană sau întâmplare dată mie să o trăiesc. În ciuda optimismului meu debordant care spune că fiecare om, fiecare lucru, fiecare moment are ceva bun, un potential pe care e păcat să îl lași de izbeliște.

Până m-am întâlnit cu neputința.

În neputință, nu există nici o speranță sau vreo nuanță de bine. Nu are nimic istoric și nici înălțător. Neputința este lecția pe care viața ne-o dă fără să o cerem sau fără să o merităm.

Și atunci, am înțeles că renunțarea nu e întotdeauna un eșec. Poate fi o alegere sănătoasă, limitele acelea pe care trebuia să le fi pus la început, momentul acela în care simți că tot ceea ce ți se spune e doar pentru a te îndepărta de tine, de credințele sau valorile tale. Renunțarea e și momentul în care beția de cuvinte are același sens precum o beție zdravănă până în zori de zi – te ridică, te zăpăcește, te lasă lat, cu dureri de cap și greață dimineața…

 

2025 a fost cu suișuri și coborâșuri – mi-a amintit constant de un 2014 nebun, în toate felurile. Altă scenă, alte personaje, aceeași intensitate de roller – coaster.

Fie că au fost Piatra Craiului, Retezat, Giumalău sau Hăsmaș…Ceahlău, Rila, Călimani sau Pietrosul Bistriței, fie că au fost tabere, drumeții publice, sirene, concedii sau doar vreun țărm de mare pustiu – fiecare din ele a fost izvor de apă vie ce ne-a ”crescut” amintiri de neuitat.  Creasta, vârfurile, caprele negre curioase, florile necunoscute de pe văile altor munți străini, sandwich ul împărțit la doi, oboseala apăsătoare și serile calde alături de prieteni, la final de zi, când nu mai contează unde pui capul, căci ești alături de ”ai tăi”.

Gonim pe un drum pustiu în apus, ce pare să ducă nicăieri, pe o coastă bătută de vânt, cu Vama ce urlă în boxe:

”Cântă cu mine, dacă ai mințit, ai rănit, ai lovit, ai suferit,

Ai crezut că repari și-apoi din nou ai greșit

Cântă cu mine….”

Și fiecare din noi visează la altcineva, la o altă poveste, cu alte neîmpliniri sau speranțe – căci fire invizibile ne leagă și momente neașteptate ne dezleagă subit, cu o privire piezișă, încărcată de reproș, din cauza ei sau cu o vorbă aruncată precum o piatră din cauza lui. Nu se mai întreabă nimeni dacă merită sau dacă, înainte de a le arunca, cel (sau cea ) căruia i le adresezi nu e cumva cel (sau cea) cu care ai împărțit și bucuria și sudoarea, și pâinea și vinul și, poate și prietenia – cel puțin până a apărut o alta, un altul, altele.

 

2025 ne-a trait fără multe regrete. Cu bucurie, lacrimi, entuziasm și credința că, uneori, să nu primești e cel mai bun lucru ce ți se poate întâmpla. Să renunți la timp înseamnă și să câștigi – timp, liniște, încredere.

2025 a fost un an bun în generozitatea lui. Un an drept în lecțiile lui. Un an provocare, cu apropierea sau distanța de siguranță pe care le-a amestecat laolaltă cu oamenii și întâmplările – căci, în viață, contează oamenii și întâmplările. Oamenii buni și întâmplările frumoase – căci ele ne sunt viață în neputință. Oamenii care rămân și cei care te caută, dincolo de aparență sau scop.

Întâmplările care te lasă să fii viu și să trăiești real, pentru tine și pentru ceilalți. Fără a îngrădi în vreun fel libertatea celui de lângă tine, de a trăi real, pentru el și pentru ceilalți…