Motto: “Viața este un dans între echilibru și cutremur”
Tic-tac…tic-tac
Noiembrie a fost dintotdeauna o lună care a schimbat ceva în viața mea. Definitiv și ireversibil. Fără drept de veto. Cu posibilitate și poate speranță de acceptare. Ce-ai facut în ultimele 12 luni, mă întreb, mai mult decât ce-mi doresc de ziua mea. Căci trecerea timpului are sens dacă traim cu rost, deplin, dacă reușim sau măcar încercăm să lăsăm ceva în urmă…
Poate așa zisa maturitate are miros de îngheț și tăiș de
țurțuri atârnați implacabil deasupra frunții ușor încruntate a uimire și
descumpănire, fără cale de întoarcere. Poate avem de săpat în noi, negru și adânc,
până la prăsele și închizând în carantină acea molimă numită “speranță” care ne
înșală fără milă, tocmai când se mai închide o ușă și ne amăgim conform zicalei
că se va deschide o fereastră. Când ne păcălim singuri că oamenii ne vor
înapoia ceea ce le dăruim, o bucată de
inimă pe tavă și ne vor accepta senini, fără judecată sau etichete, fără bârfa
cea de toate zilele și fără rânjete atotștiutoare ale vieților celor din jur.
Când obsesia devine realitate și motivație pentru orice, pe principiul ”în dragoste
și în război, totul e permis”.
Poate tot ce avem nevoie e un plus de luciditate. Un plus de
blazare. Un bonus de indiferență. Certitudinea că singuri ne naștem și murim,
în singurătate creștem sau ne izbăvim, ne schilodim sau ne transformăm în înțelepți
levitând la niveluri(aparent) superioare muritorilor de rând.
Dacă cineva m-ar întreba ce am mai făcut, în astea 12 luni ce
s-au strecurat mișelește, aș spune că am experimentat (despre învățare, nu sunt
chiar sigură, încă număr restanțe). Am experimentat cele de mai sus și încă
multe altele…am constatat că ne șlefuim, de-a lungul vremilor, fie că vrem, fie
că suntem siliți de împrejurări colțuroase. Ne șlefuim, dezvelind fețe noi,
dedesubturi bănuite sau dosite cu grijă, lucioase sau prăfuite, ne șlefuim până
la ascuțișuri nebănuite, căutând diamante sau comori despre care tot cărțile ne
conving că ar fi (bine) ascunse în inima noastră…
Am gustat cu voluptate din toate nuanțele prieteniei, dulce,
amară, acră, sărată în șuvoaie neșterse, sălcie și tăioasă pe alocuri, strâmbă
și prost împărțită după calapoade construite din prejudecată și nemulțumire. Cu
spatele drept și încercând să înțeleg, cum se vede paiul din ochii altuia și
cum e invizibilă bârna din ochii proprii. Ascultând cu răbdare și mai ales în
tăcere, ceea ce fiecare a avut de vărsat, căci oamenii au nevoie să fie
ascultați. Nu le dați soluții, că nu-i interesează, să se plângă e destul,
dați-le dreptate și empatizați cu durerea și motivele lor de tristețe (reale
sau imaginate, cine mai stă să cerceteze cine ce a făcut, contează cine ce a
spus, primul și cu convingere).
Am experimentat din nou mersul pe coate și genunchii zdreliți,
(căci naivitatea și încrederea are un preț), cu capul plecat și umerii
împovărați de frustrări ce nu-mi aparțin, vini închipuite și fapte nefăcute.
A fost un an pe cinste, anul acesta. Și încă nu s-a terminat.
Dar acum sunt pregătită. Căci, ironie sau nu, mai pot să zambesc – în nuanțe
chiar, amar sau în colțuri, trist sau pe 14 mm, încă zâmbesc, poate pentru că
în sufletul meu, alegerile au fost ale mele și cele potrivite, poate pentru că
am găsit răspunsurile la timp, poate pentru că am lângă mine o fată blondă cu
vorbe de duh mai adevărate decât orice carte, poate pentru că, așa împrăștiați
și departe cum sunt, mai sunt câțiva oameni care mai au o vorbă bună, un sfat
pertinent, o încurajare când am ajuns la capătul puterilor, în loc de critică,
etichete sau judecăți ale propriilor neajunsuri.
Lista cu dorințe de ziua mea e o coală albă. Îmi doresc încă,
tot ce îmi doresc în fiecare zi. Pentru mine și pentru cei de lângă mine.
Omenie. Autentic. Senin. Sănătate. Toleranță.
Sinceritate. Curaj. Integritate. Recunoștință. Bucurie
Fiți bine, cu
voi. În singurătate sau în mijlocul celorlalți. Fiți buni, că nu doare. Fiți
lângă cei ce au nevoie de voi, atât cât îi mai aveți lângă voi.
Fiți bine, voi,
fiecare în dreptul lui. Nu mai judecați, căci fiecare are crucea lui și habar n-aveți
ce povară duce fiecare! Fiți bine, atât cât se poate, egoist sau nu.
…Pentru că, departe sau aproape, sunteti în inima mea, iar în zile ca
acestea, îmi doresc cel mai mult să fiu cu voi, poate într-un gînd, poate
într-o amintire, într-un zîmbet, fie el si
trist, sau poate în lacrima din colţul ochilor, pînă la sfîrşit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu