O carte
deosebita, incarcata de simboluri si metafore, intrebari si “porunci”, o carte
care necesita sa fie rumegata si recitita….eu am citit-o pentru prima data, cu un
oarecare scepticism, fiindu-mi recomandata drept “un discurs asupra singuratatii,
claustrarii si vinovatiei omului modern, indiferent de spatiu geografic, epoca,
dar si o parabola a perioadei comuniste in care a fost scris”.
Intr-o
gara fara nume, intr-un timp oarecare, o vara torida, Profesorul devine un Don
Quijote al nevoii de comunicare, de a vorbi. Vorbeste, dar vorbeste in pustiu,
intr-un gol definitiv, unde totul e mlastina si nisip, simbol al neantului si
al mortii…sfideaza pustiul din jur dar mai ales din sine…
”In gara asta am aflat
ca frica de pustiu e si mai rea decat frica de oameni. Pustiul nu uita, nu
iarta si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Pustiul nu bate
cuie. El te omoara fara sa te atinga, fara sa te vada si fara sa te urasca.
Pustiul nici nu viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau
mai curat si mai infricosator.”
Peronul
este locul simbolic al asteptarilor. Locul care ne ofera o alegere
- sa mergem inainte sau sa ramanem pe loc. Este locul
potrivit pentru a ne infrunta temerile, frica, spaimele ce ne bantuie. Intotdeauna mi-au placut
trenurile, plecarile, calatoriile, peroanele si garile. Dar, urasc
despartirile. Asa ca astept si eu pe peronul meu, cu frica mea, cu gandul catre zarile in care se
mijeste uneori marea, alteori desertul nemilos….Asa cum v-am obisnuit, cateva citate, pentru a
va starni curiozitatea :)
“Cand nu mai poti face nimic, cand te
simti ca o ganganie in pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici:astept.
Va veni, nu va veni ce astepti, nu se stie. Important e ca astepti. Din
moment ce astepti, faci ceva. Ti-ai gasit o ocupatie. Cum
mi-am găsit eu aici, unde am invatat o noua meserie, aceea de a astepta. Foarte
grea meserie, domnilor. Mult mai grea decat aceea de a calatori, de a alerga,
de a te imbulzi. Pentru ca atunci cand alergi, iti folosesti picioarele. Cand
te imbulzesti, iti folosesti bratele. Dar cand astepti nu-ti folosesti decat
puterea de a spera. Si aici e greutatea. Caci aceasta putere se uzeaza si ea,
domnilor, ca orice lucru. Si, in clipa in care puterea de a spera s-a uzat, esti
pierdut”.
“Noi
suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit
spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe
parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul
se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar
asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp.
Amani doar sfarsitul. Te incapatanezi sa nu recunosti o evidenta. Ca orice cantec
are un sfarsit. Oricat ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cand ea e
acoperita de tacere. Cand tacerea e mai puternica decat muzica. Mi se repeta
mereu ca frumusetea, vraja sunt provizorii. Ca dupa ele va urma tacerea. Pe
masura ce inaintezi in emotie, te apropii si de sfarsitul ei. Nimic nu te poate
salva. Nu exista decat frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea.”
“Greseala
oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a
parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum,
foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor."
" Poate ca intre dragoste si lupta nu e nici o
deosebire. Dragostea e lupta intre doua suflete si intre doua trupuri in care
uneori nu e niciun invingator alteori niciun invins. Moartea pune punct si
iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat.
Mai are timp poate, doar sa regrete ca n-a iubit si luptat destul sau ca a
trait ca un sarpe singur, care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca
sau sa se lupte."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu