Cel care ma asteapta

Unul din lucrurile care imi place cel mai mult este sa citesc; de-a lungul timpului, am citit haotic, tot ce mi-a cazut in mana, romane de dragoste, aventura, politiste, proza sau poezie, memorii, teatru etc. Citeam in pauza, la scoala, la masa, in tren, cat am facut naveta, sub plapuma, la lumina lanternei, sa nu ma certe ai mei :) ;

Anul trecut, de ziua mea, am primit si carti, cel mai frumos cadou. Abia acum am pus mana pe ele si am avut surpriza ca, pe una din ele, sa n-o mai pot lasa, ore intregi, pana n-am citit-o din scoarta in scoarta.

Desi titlul ne duce cu gandul la o poveste de dragoste, romanul “Cel care ma asteapta” este povestea lui Masumeh, a carei viata este o permanentă lupta - cu familia sa, tiranica si agresiva, cu normele severe  si uneori absurd ale unei societati pe care nu o poate ignora, cu firea independenta a sotului caruia i-a fost încredintata, fara voie, ca pedeapsa pentru pacatul de a se fi indragostit, cu spaima permanenta a conflictelor politice iminente, cu firea propriilor copii, in fond, cu insasi constiinta sa de mama, sotie, femeie.

Este o poveste cutremuratoare, ce te tine cu sufletul la gura pana la ultimele randuri, autoarea, Parinoush Saniee scrie cu dezinvoltura, despre dragoste, ura, religie, politica, relatii interumane. Cartea nu abunda în scene violente, desi  violenta mocneste si pe alocuri izbucneste, afectand linistea și echilibrul firului narativ. Durerea insa e permanent prezenta, la fel si tipatul neputincios al disperarii, gustul amar al resemnarii, mereu in contradictie cu dragostea materna incomensurabila, careia personajul principal si-a subordonat intreaga existenta.

Finalul este abrupt si neasteptat, mi-a lasat un gust amar si un sentiment de neputinta si nedreptate, in fata destinului implacabil; eu cred in sfarsiturile de basm “ si au trait fericiti, pana la adanci batraneti..”, dar va recomand cu caldura aceasta carte. Un singur citat adaug aici:

“Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar cine eram eu? (...) De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei...Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea niciun drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”