"Am avut bucurii si tristete am avut,
In iubire am crezut si sperante-am risipit
Ochi frumosi m.au privit, inimi calde m.au iubit
Mii de stele am cules..."
........................................
Va spuneam ca mi.a placut mult la Mansilla de los Mulas, in special refugiul - cabana. In aceeasi incinta a functionat o vreme Muzeul Etnografic, pe pereti existand inca o multime de panouri cu informatii despre Camino, istorie, vestimentatie, traditii, superstitii, rute, etc. Unul dintre ele povestea despre Homo Viajor :) - omul care calatoreste, care este facut sa umble, de.a lungul veacurilor si cum s.a ajuns la pelerinaj, o calatorie, un drum incarcat de simboluri si spiritualitate, cu semnificatie(uneori religioasa).
Gandul m.a dus, bine.nteles, la oamenii pe care.i cunosc eu si care si.au pus, intr.un fel sau altul amprenta asupra mea, oameni care mi.au daruit sau m.au invatat diverse lucruri, in cele mai interesante feluri. Oamenii-lectii, de la care ai mereu ceva de invatat, din vorbe, din fapte, din taceri. Oamenii-carti, care.ti vor oferi mereu o explicatie, argumente, bine documentate. Oamenii-poveste, care te vor fermeca mereu, cu o poveste, o snoava, reala sau inventata, care.ti vor lasa mereu speranta de "va urma". Oamenii-cantec, care duc muzica in ei, canta si cand tac, care ne imblanzesc suflete si inmoaie inimi cu un vers, cu un cantec, care aduna in cele cateva acorduri emotii si doruri de.o viata, atat de firesc. Oamenii-culoare, care ne umplu imaginatia cu forme, linii, nuante, creaza din nimic si fac din alb si negru, o lume. Oamenii care fac...cei care fac lucrurile sa mearga, sa se intample, care ajuta, care repara, care au idei si solutii pt ele...si visatorii, care cred, spera, viseaza inalt si par cu capul in nori, care scormonesc dupa samanta de bine in orice se intampla si pastreaza farama de speranta, de frumos, se izoleaza de rutina, de lancezeala sau meschinarie si mai ales, nu renunta......fiecare din ei, ne modeleaza, ne ajuta sa devenim, sa crestem sau sa ramanem. Intr.un fel sau altul, purtam cu noi, in drumul nostru, atingerea si o urma a celor cu care ne.am intersectat, care ne.au stat alaturi, care au trecut prin viata noastra sau care au plecat.
Aseara am ras cu pofta inainte de somn. Va spuneam ca nu am mai intalnit nici unul dintre pelerinii cunoscuti, doar fete noi, alte grupuri, aseara, la refugiu multi francezi si majoritatea in varsta. Unul dintre ei, un neindemanatic in felul lui, la ora culcarii, s.a apucat sa impacheteze...a scapat pe jos gelul de dus, apoi a inceput sa fosgaie, apoi a scapat rucsacul (statea in patul de sus), sotia sau cine era doamna de langa el, il admonesta de zor in soapta, unii deja dormeau. Apoi a scapat o cutie de pastilute (sau zaharina ce.o fi fost) care s.au raspandit peste tot in dormitor...ne.a pufnit rasul pe toti :).
Dimineata s.au trezit o parte din ei, parca n.as fi plecat singura - au iesit pe poarta inaintea mea 2 tineri, tinandu.se de mana :) - asa ca am plecat dupa ei. La iesirea din oras, panou cu drum alternativ pe Camino...dupa patania cu Via Romana am invatat macar sa citesc ce scrie, sa retin distantele si sa fac poza hartii :) - ca oricum, tot pe coclauri am ales sa merg, varianta pe autostrada e cam greu de ales.
Drumul - am plecat, ei inainte, eu la vreun km in spatele lor. In spatele nostru rasarea soarele, mai convingator si dorit, dupa atatea zile ploioase. La iesirea dintr.un tunel, ei fac imediat stanga, pe o carare ingusta, desi semnul era la intrarea in sat, la vreo 200 m...ii las sa se duca in drumul lor si merg dupa semne. Mai apare si un cal alb frumos intr.o gradina, uite cate semne :) - soseaua urca incetisor, intru in sat, ies din sat, nimeni, pustiu si liniste. Din sat, ies pe deal, unde am de jur imprejur lumina si stralucirea unui rasarit cum n.am vazut de mult timp, auriu si albastru, galben cu rosu, roz si gri, intr.o feerie de neuitat...multe poze, prea sarace insa. Imi ies in cale iepuri de camp, speriati de prezenta lui "guliver" pe strada lor asa de dimineata. Ajung in al doilea sat, sper la o cafea...satul e mic, pare parasit, case vechi incuiate sau cu afis pe geam "se vende"; vad porti si ferestre albastre ce.mi amintesc de fascinanta Tunisie.
Pe o usa neagra roasa de timp e incrustata o floare trista - va pieri o data ce se va gasi cineva sa deschida si sa schimbe usa. La iesirea din sat, o fantana si 2 banci noi, contrastand puternic cu atmosfera decrepita din jur. Ma latra un caine, sunt pe strada "calle del cano". Un refugiu albastru la fel ca cele din muntii nostri, construit din donatiile pelerinilor, cu o noua harta, distante si explicatii.
Ies din nou in camp...s.a terminat Meseta, dar Castilia mai are imca frumuseti de aratat - e o dimineata perfecta, a plouat recent, e reavan pamantul si nici o urma, pasesc cu incredere, alti pasi ma vor urma. Sunt urme adanci de tractor, sapate nemilos in argila moale candva. Duc albastru in ochi si triluri de pasari necunoscute in suflet. E verde, e galben, e pamant necultivat, zumzet, soare cald si vant lin, atata viata. Drumul merge inainte, nisip caramiziu. Nisip pe coapse. Senin.
Al treilea sat. Pustiu. Nici urma de bar, magazin, oameni...nici urma de cafea. Cu ce.or trai oamenii astia oare?! Nu munceste nimeni pe aici ?! Mananc un mar, beau niste apa, mai departe...ar mai fi vreo 12 km, daca informatiile sunt corecte. La un moment dat, drumul ma scoate in autostrada, pt putin timp, un ocol apoi pe sub pod, alte semne, alte lanuri de grau, combine care secera si tractoare care ara. Intalnesc intr.un sat 4 nemti rotofei care pleaca de la alberg...e ora 11 :). Ii las in urma, intalnesc 3 masini pe sosea.
Ma sacaie o pietricica in papuci, ma sacaie niste ganduri, maruntisuri care rod. Norii ma fascineaza mai departe, ajung la cafea, un bar comunal curat, dar trist rau si pustiu. Unde.or fi oamenii astazi ?! Mi se spune ca mai sunt vreo 4 km pana in localitatea care ma intereseaza. Bun, soare, vant, drum de tara care ocoleste inca 2 sate. In toate, am vazut turle de biserica cu berze in varf, multe. Cum se spune barza in engleza ?!
Ajung la Puente de Orbigo, e altceva decat pana acum. Astazi nu l.am mai intalnit pe baiatul cu palarie, dar, sub pod, 2 carute cu coviltir si o satra de tigani sunt in centrul atentiei celor de pe pod...cel mai lung pod de piatra de pe drumul spre Santiago, cu cele 20 arce ale sale, acest pod a fost construit in sec VIII si se numeste Paso Honoroso - cel viteaz, dupa o poveste :).
In anul 1434 nobilul Suero de Quinones a promis ca va sta 15 zile inainte si 15 zile dupa data de 25 iulie, ziua Sfantului Santiago, impreuna cu 9 camarazi si va lupta impotriva oricarui cavaler care va dori sa treaca podul. Prin aceasta fapta nobila, dorea sa se elibereze de banda pe care o purta la gat, datorita iubirii nefericite ce il subjuga, pentru o nobila doamna. Numerosi cavaleri au raspuns provocarii, dornici de a.si dovedi curajul, puterea si indemanarea in lupta. Timp de o luna, Don Suero si camarazii lui au invins 166 cavaleri, astfel incat acesta a fost eliberat de acea banda pe care o purta la gat :) - nu se stie daca aceste fapte de vitejie l.au eliberat si de dragostea nefericita...
Dupa pod, se afla localitatea Hospital de Orbigo, unde in sec XII a fost fondat un refugiu pt pelerini, de catre Cavalerii Ordinului Ioanit si capatul etapei mele de astazi. Aveam de ales intre un alberg mai nou, Albergue Verde, despre care citisem impresii pe internet si un Albergue parohial, patronat de Cavalerii Ordinului de Malta. L.am ales pe cel de.al doilea :)
Cazarea - aflat pe o straduta oarecare, aproape trece neobservat, dar crucea cavalerilor de malta si insemnele lor specifice sunt peste tot. Intri intr.o curte interioara racoroasa, cu multa verdeata, un perete de casa pictat cu munti si padure si cer albastru, te primeste o fata blonda care intai te invita sa iei loc, iti da un pahar cu apa rece, apoi iti povesteste ce au si ce nu. Au de toate, bucatarie, bai, spalatorie, o alta curte cu banci si iarba verde, culme de rufe adevarata, wi.fi care nu merge :) - lemn peste tot, mobilier vechi, ponosit pe alocuri dar locul e foarte primitor, cate o floare pe ici pe colo, chiar intr.o pereche de bocanci, poze cu pelerini, multe informatii. Imi place. Deseara la 9 avem intalnire, toti pelerinii, pt a povesti despre drumul nostru...
Numele acestui orasel m.a dus cu gandul la faptul ca acum 7 luni, eram in spital, in perfuzii...cu o mare spaima, multe temeri si intrebari...am incredere ca ma voi intoarce "vindecata"din aceasta calatorie, intr.un fel sau altul. Pt mine, a inceput numaratoarea inversa. Nu stiu cati km am facut pana acum, nici cati mai sunt...nici nu mai conteaza, conteaza ca fiecare pas mai adauga ceva sau mai lasa ceva in urma, simt ca praful nu se aduna degeaba, iar drumul inca nu mi.a aratat tot ce era de aratat...
