Vara lui 2019

Îți mai aduci aminte vara lui 2019 ?!

A fost vara aceea care a început în iarna dintre noi, precum fiorii reci pe pielea abia dezgolită, când ploaia ne-a învăluit în nori negri, ne-a înecat pe rând entuziasmul și optimismul, ne-a biciuit cu griji sub formă de grindină ascuțită. Puhoaiele au căzut peste noi, acoperindu-ne subtil cu valuri de neîncredere, interpretare și întuneric. A fost vara aceea fără miză, fără sens, fără final. A fost vara aceea în care căldura n-a mai venit și ne-am răcit definitiv. Când "noi" s-a transformat pe nesimțite, în orice altceva, după nevoie, după context, după interes. Când prietenia mult strigată a sunat a gol, în cuvinte aruncate ușor și definitiv, când vorba dulce s-a transformat în venin, picurat atent în urechile dispuse să asculte.

Când oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult, au fost primii care te-au lăsat singură atunci când ți-a fost cel mai greu. Pentru că n-ai avut să le dai decât inima ta și n-a fost niciodată  de ajuns. Când oameni de care uitaseși, s-au ridicat și au stat drept, sprijinându-te atunci când lumina și zâmbetul au pălit și s-au stins….Pentru că în vremuri de restriște ne cunoaștem sau ne uităm. Pentru că e mai simplu să dărâmi, în loc să construiești.

În vara aceea târzie, despre care nu știu sigur dacă a mai venit, ți-ai adus aminte că la fiecare trei ani, se mai închide câte un cerc, se mai zăvorăște câte o ușă, mai ies la iveală răspunsuri îndelung căutate...când curaj înseamnă să rămâi drept, nu să întorci capul, să privești în ochi, nu să eviți cu ochii plecați, să crezi, până la capăt, chiar și atunci când oamenii dimprejur au toți, în loc de îmbrățișări, pietre alese cu grija celui care este, firește, fără pată. 

Îți mai aduci aminte vara lui 2019 ?!

Vara lui 2019  a fost vara aceea când te-ai topit și ai zâmbit înapoi, căci asta te definește. Când ochii albaștri au fost mai senini ca niciodată. Când s-a făcut liniște și albastrul a cuprins tot, și marea și stâncile, iar nisipul a lăsat urme blânde pe genunchii tăi de copil. Când căldura a venit sub formă de zâmbet șugubăț, ochi și gust de cafea, cântec și nopți fără sfârșit. Când te-ai îndrăgostit din nou de marea cea neagră și te-ai lăsat îmbrățișată de cea mai simplă și sinceră bucurie, cea a copiilor din viața ta. Când lângă ei, ți-ai amintit că suntem singurii care putem lupta pentru visele noastre, altfel, se vor stinge…

A fost vara aceea în care Vama a avut iarăși parfum de drag și emoție împărțită la noi, căci inima e doar una și e de ajuns pentru doi. Când a pășit desculț alături de tine, pe nisipul rece, dezarmant de simplu și firesc. Când chitara a cântat stelelor și soarele s-a dezvelit, învelindu-ne blând în sacul de dormit așternut pe nisipul neîncălzit, în acorduri de Ravel.

Când marea și-a luat tribut prea devreme un suflet de copil, amintindu-ne că suntem efemeri și tot ceea ce avem sunt doar clipe, fericite sau nu. Când gara a mirosit a dor, iar trenul a răsunat a despărțire, când distanța de la mare la munte n-a mai contat, s-a topit și a dat lumină zilelor de concediu...Când pentru oamenii aceia ce îți încălzesc sufletul cu zâmbetul lor, ai străbătut țara în lung și în lat, te-ai lăsat fascinată de frumusețea locurilor noi, de ospitalitatea fără cusur, de oamenii hâtri și veselia lor molipsitoare.

În vara lui 2019, ai pășit cu sfială către creste la care abia îndrăzneai să visezi, când muntele te-a primit cu cel mai albastru cer și cele mai strălucitoare stele, când nici un urcuș n-a fost prea greu, căci în inima ta a fost pace, când cu recunoștință, te-ai lăsat Drumului, cu credința că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Când ai știut că frica nu poate fi învinsă, decât dacă o privești în ochi și…o trăiești, până la prăsele.

Vara lui 2019 a fost vara aceea în care o parte din tine a murit. A fost vara în care ai înțeles că singura ta grijă este să-ți păstrezi inima curată și mintea limpede. Pentru că nu ai de dat decât inima ta și e îndeajuns.

A fost vara aceea în care hohotele de râs au tulburat liniștea nopții, iar lucrurile simple, zâmbetul, cântecul, au făcut pace înăuntru și împrejur și ți-au redat tihna, lumina și scânteia din ochii ce au rămas de copil...a fost vara aceea ce nu se va termina prea curând, pentru că ne va fi dor în fiecare zi, pentru că vom trăi fiecare clipă ca și când…până ne vom revedea.

Vara lui 2018 

Vara lui 2017

Vara lui 2016

Valea Gaura...la pas prin Bucegi

Martie 2016

Mărșăluim tăcuți coborând de pe Bucura - Dumbravă, spre vf Omu, orbiți de albul ce împresoară tot și vântul ce șfichiuie nemilos. Norii se răsfiră în nuanțe ireale de alb și albastru, deschizând în stânga noastră o fereastră spre ceea ce pare o poartă spre infinit. Întreb timid și Lucian îmi răspunde că e una din cele mai frumoase văi ale Bucegilor, Valea Gaura...dacă vrem, vom merge odată, merită...

Iunie 2019

Normal că vreau. Mi-a rămas de atunci, o dorința neostoită de a o cunoaște, pe îndelete, poate și pentru că lucrurile ascunse, sau care ni se dezvăluie prea puțin, ne atrag și ne fascinează, până devin palpabile, reale, la îndemână. După 3 ani, Valea Gaura pare să devină realitate, renunț la creasta Rodnei cu inima îndoită, cer ajutor lui Sergiu, specialist în ale Bucegilor și fixez data în calendar, mi-e dor de munte, mă duc oricum, dacă va mai veni careva...cu atât mai bine.
Încet încet, ne adunăm, de la Piatra, de la București, de la Roman, muntzomani sau începători, facem planuri, plătim cazare, ne uităm pe furiș la vreme, care pare cea mai mare problemă, doar Sergiu e încrezător, va fi vremea după sufletul nostru, îmi spune.
E weekend prelungit, Busu adună moldovenii și ne înveselește cu muzică de toate felurile, ne întâlnim la Bran cu cei patru bucureșteni și...în loc de odihnă, plecăm la plimbare. Satul Peștera este o bijuterie, întinsă peste dealuri și văi, ca în poveștile românești, colorat în tonuri de verde și galben și roz, învăluit în zumzet de insecte și miresme de ierburi sălbatice - ne împrăștiem precum copiii lăsați de capul lor, fascinați de simplitate și senin.

Seară, o scurtă ședința tehnică ne găsește pe terasa din spatele pensiunii unde am fost primiți cu căldură și veselie de proprietari, Mica e argint-viu și se întrece cu dulăii casei, cu energie nesfârșită. 

Dimineață devreme, Iulian ne face ziua mai bună cu o cafea fierbinte, tot fierbinți îs și unele amigdale, însă lozinca zilei e ”nu renunțăm, nu dăm înapoi” – am plecat toți, urcăm toți.

Și urcăm, frate…inaugurez bețele de trekking, cu o oarecare reticență, recunosc, dar sunt noi și albastre și mult lăudate, facem poze de grup și separate, dimineața e albastră și de jur împrejur verde…indicatorul de la intrare ne liniștește, 5 ore până la Omu. Îhâm…să vedem !

Și urcăm…diferența de nivel e de vreo 2000 m, pentru ziua de azi, pereți verticali și verde crud, raze răzlețe și cărarea șerpuind alene – ritmul diferit ne desparte, tinerii iau avânt și rar o să-I mai vedem pe traseu, primul reper e cascada Moara Dracului, care curge zgomotos, răsfirată în două șuvoaie repezi și reci. Mica e senzația zilei, neobosită (încă), aleargă și ne face să zâmbim, e o zi bună și simplă, cum numai la munte găsești, chiar fără să o cauți. 

O fisură adâncă în stîncă, îngustă și dreaptă, un mic canion de fapt, îmi amintește de Piatra Sură și de nemarcatele de altă dată. 

Încerc cu greu sa cuprind in fotografii panorama și pereții prea înalți ce par să ne aștepte cu brațele deschise și o răbdare proverbială, ancestrală.

Într-o asemenea îmbrățișare a muntelui nu ai cum să te simți altfel decât parte din acea imensitate fără limite, o mică parte a lumii, neînsemnată și care prea des, se simte buricul pământului. Și te întrebi, cu uimire, cum pot munții, oare, să încapă  cu totul în inima drumețului obosit și apăsat de greutatea unei vieți purtate pe cărări necunoscute? Deschizându-ne sufletul și mintea către ceea ce ne înconjoară, primind cu reverență frumusețea și unicitatea clipei, mulțumind pentru șansa de a fi, acolo sau dincolo, fiind recunoscători pentru că există, ziua de astăzi și oamenii de acum…

Sunt încă multe limbi de zăpadă, semn că iarna a fost generoasă, e plin de flori, gențiene, ciuboțica cucului, cimbrișor, rhododendron și altele al căror nume nu îl cunosc – peisajul devine stâncos, suntem în mijlocul căldării glaciare și gândul îmi fuge la Retezat – dar ce frumoși și sălbatici sunt Bucegii ! Se adună nori și tunetele răsună în altarul cerului, circular deasupra căldării – cceilalți sunt înainte, nu li se mai aude glasul, cad stropi reci, chiar înainte de lanțuri, așa că ne adăpostim rapid sub folia protectoare, îi compătimim pe cei care coboară pe lanțurile ude, în adidași și pantaloni scurți și așteptăm…în 20 minute a trecut, urcăm lanțurile și Mica escaladează cu inima mică mică, nici nu respiră în brațele mele…

A doua căldare e și mai copleșitoare – deschiderea e largă, cerul plumburiu, zăpadă și verde, pe alocuri urme de animale, o stână părăsită, de jur împrejur vârfuri cu nume pe care cu răbdare, Sergiu ni le enumeră, a câta oară?! Am obosit puțin, ne oprim să mâncăm un sandwich, un baton, să facem o poză, mai multe poze, aparatele sunt limitate în a surprinde unicitatea acestei văi ce pare că nu e mai termină…

Am ajuns deasupra Hornului Mare, în zare se văd Turnurile Țigănești cu formele lor crenelate, cu drag îmi amintesc de zona asta, am fost pe-aici cu oameni dragi, și iarnă și vară, ture fabuloase – în zare se vede cabana Mălăiești și parcă mă încearcă o undă de regret că nu dormim acolo. Bucșoiul e învăluit în cețuri, soarele zâmbește timid, cabana se ițește pe platou, un pic mai avem, dar e greu tare pic-ul ăsta, ne îmbărbătăm reciproc și…ajungem. Iaca priciurile, iaca și căldura, iaca și cabaniera care țipă tăios la Alina, ”să ieși afară cu câinele!”, încerc varianta cu, știți poate dormi în hol, nu merge, mai țipă odată, să-ți iei câinele și să pleci, afară cu el, Mica se uită mirată, încercăm varianta cu ”n-are cum să plece, că abia a ajuns, după 9 ore”, nu merge nici asta, déjà s-a ajuns la amenințări directe ”vrei să-l chem pe soțul meu, să-ti explice el mai bine, ce nu-nțelegi?”….

Ne încărcăm bateriile și mergem în vizită la un vechi prieten – Vârful Ocolit sau Bucura Dumbravă, care are o cruce nouă, un steag vechi, ferfeniță și a pierdut  abțibild-ul nostru de acum câțiva ani…ce frumos e apusul, ce frumoasă e Coștila, străjuind în zare ca un far, de nestrămutat, ce dragă mi-e zona asta, nici nu mai știu de când și de ce.

Noaptea la prici e cruntă, mai ales când stai sus și focul arde în sobă, când se sforăie în tandem, sus jos, dreapta stânga. Noroc că se face dimineață, răsare soarele, bate vântul, nu mai contează, hai să coborâm, că pe-aici nu e de stat…

Cei 2000 m pe care i-am urcat ieri, se întind subit la picioarele noastre – 5 ore la coborâre zice indicatorul, pe Valea Ciobotea, cel mai scurt traseu până la Busu. Iară îmi amintesc de Retezat și grohotișurile lui, cobor alert, panta e înclinată periculor, ne intersectăm cu celălalt grup de 12 (tineri toți și foarte bine organizați) care au stat la Omu și au plecat cu juma de oră înaintea noastră. Fotografiem stânci, soare, cer senin, rhododendron colorat, suntem somnoroși sau nedormiți e-a binelea, dar zâmbim, genunchii sunt puși la grea încercare, doar Mica e un fel de Duracell câinesc, zâmbește iară și aleargă peste tot, semn că a dormit bine azi-noapte.

Traversăm o zonă unde miroase tare a animal sălbatic, nu aflăm ce este de fapt, fiindcă facem popas și luăm micul dejun întârziat cu ultimele ”feliate”, mai un salam, mai un cașcaval, mai un măr, mai o pastilă pentru amigdale supărate :). Lăsăm în urma nostră nemărginirea și trăinicia stâncilor bătute de vremi, intrăm în pădurea umbroasă de un verde întunecat, ne urmărește vuietul unei cascade pe care nu o mai căutăm, căci ne așteaptă lungul drum către casă. Ajungem la Busu cu inima plină, secătuiți de puteri, mai șchiopătând, mai desculț, mai sprijinindu-ne pe bețele ce au devenit déjà prieten de nădejde, mai făcând planuri pentru următoarele ture din munții noștri, locuri cunoscute sau neumblate, resursă inepuizabilă de amintiri….

Pentru că sufletul nostru e mai încăpător decât un munte și e loc berechet pentru frumos, pentru liniște, pentru recunoștință, pentru tihnă, pentru tot ceea ce ne lipsește și totuși, e la un pas distanță de noi… 

punct și de la capăt

"Săvârșitu-sa !"

Motto: ”Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un izvor de adâncă tristeţe. 
Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc, înseamnă pentru mine un pas spre moarte. Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi. ”
Geo Bogza

Sufletul meu e o furtună de vară. Șțiți furtunile acelea pe care le simți, bătându-ți la fereastră și nu știi cum să te ferești de ele, să închizi tot, să nu cumva să devasteze interiorul...

Când se apropie furtuna, norii se adună întunecați și furioși, peste cerul senin. Sunt îndârjiți și plini de o furie devastatoare, cu dorința de a matura tot, până la capăt...o pală de vânt spulberă praful, frunzele se împrăștie într-o dezordine absolută, câte o creangă se rupe zgomotos cu sunet de apocalipsa...păsările zboară zăpăcite de curenții reci, câteva râme cleioase s-au întins peste tot pe asfaltul alunecos, le ferești atent, să nu le strivești și să nu se urce pe încălțările curate. 

Oamenii se ascund zgribuliți, singură lor grijă fiind să se pună la adăpost, să nu cumva furtuna să îi prindă în mijlocul ei, căci asta ar însemna să se ude, să li se șifoneze hainele, părul, imaginea. Unde au dispărut cu toții, trebuia să ne bucurăm împreună de lumina soarelui și de culorile curcubeului?!...Se ascund și se face pustiu pe stradă, lăsând loc suierului rece și dușmănos al vijeliei venite parcă de nicăieri. 

Ce te faci singur în mijlocul furtunii, când nu ai umbrelă, nu ai adăpost, nu ai pe nimeni alături de tine? Îmbrățișezi furtuna și deschizi ochii mari, să te bucuri pe deplin de întregul spectacol - căci măreția naturii și surprizele oamenilor sunt nesfârșite. Te bucuri de vântul ce a curățat subit aleile năclăite, râmele s-au ascuns, până la următoarea ploaie ce le va da curaj, instinctul de supraviețuire este vital.

Tu te bucuri de frunzele aruncate răzleț sau lipite de verdele încă neatins al ierbii prematur răsărite. Te bucuri de dansul norilor ce nu prevestesc nimic bun - și zâmbeșți, căci știi, chiar și în cel mai mare întuneric, știi că soarele răsare din nou. Te bucuri de primii stropi de ploaie, care-ți biciuie obrajii încinși de sudalma aerului prea încărcat cu furii îndelung cenzurate și nu știi dacă sunt picăturile ei sau lacrimile tale. Întinzi brațele să cuprinzi vântul, să îmbrățișezi ploaia, ridici ochii spre cer, să-i culegi întregul albastru. Și încet încet, furtuna din afară se strecoară în sufletul tău, se transformă și se îmblânzește, așa cum te îmblânzește pe tine zâmbetul cald din diminețile reci, se decantează, încet încet și se așază...a trecut. Și, cu ochi de copil uimit de zădărnicia clipei, te întrebi zile în șir, pentru ce?! Cui folosește?! Până când ?!

Pentru că ai crezut în ei. Pentru că i-ai crezut cei mai buni, dintre toți. Pentru că le-ai dăruit suflet și timp și grijă și ce ai avut mai de preț, fără rezerve și fără îndoială. Pentru că nu știi să faci lucrurile pe jumătate. Sau din interes. Sau pentru confortul personal. Pentru că așa a fost atunci, și de fiecare dată. Pentru că oricâtă ploaie ar cădea, într-o zi, norii se vor îndepărta, oricât de naiv sau banal ar suna asta. Pentru că furtunile vin, ne surprind, distrug sau curătă și pleacă mai departe. Rămâne curat, rămâne senin, rămân urme și cioburi și resturi, din  tot ce a fost. Însă atâta timp cât suntem vii, atât cât mai suntem, putem renaște, așa cum florile o fac după o ploaie cu gheață (cu frunzele sfâșiate, se ridică și înfloresc mai departe). Căci furtuna ne zdruncină, ne trezește la realitate poate, ne învăluie și ne trânteste, ne schimbă, însă nu ne poate distruge, nu ne poate lasă fără vise, fără ceea ce ne definește, pe fiecare dintre noi...lumină sau întuneric, binecuvântare sau blestem, vise sau ruine. 

Sufletul meu e o ploaie caldă de vară. Când furtuna s-a îmblânzit, norii s-au dus și cerul se face albastru de tot și mai ales limpede, când picăturile rare și calde îți îmbrățișează obrajii și te mângâie, când ochii de copil privesc cu aceeași uimire eternul curcubeu...

PS. Cam o dată la trei ani, Universul îmi servește câte o lecție, cu întâmplări, cu ironie, cu oameni, ca o shaorma, cu de toate...de data asta a fost memorabil. Unic și irepetabil. Vestea bună și proastă în același timp, este că am supraviețuit. Zâmbesc, cred și sunt recunoscătoare, pentru ceea ce am primit și mai ales pentru ce nu am primit. 

Zâmbesc, învăț și merg mai departe, căci...sfârșitul nu-i aici !

Imagine...

Demult, un amic mi-a spus cu emfază că el refuză să mai aștepte sau să își mai petreacă timpul cu oameni care nu își fac timp pentru el - (l-am înțeles atunci, deși primea timp, dar nu timpul era problema) - era supărat, iar supărarea nu înțelege de logică, de argumente, de explicații. Este o alegere, conștientă și asumată. De fiecare dată. Dacă trece, lucrurile pot întra pe un făgaș normal, dacă doar pare sau spunem că a trecut și sămânța de furie rămâne adânc înfiptă, vor rămâne și semne, care răbufnesc când te aștepți mai puțin, mai o ironie, mai o bârfă nevinovată, mai o înțepătură, mai o tăcere.

Dintre toate, tăcerea îmi pare cea mai provocatoare, cea mai alunecoasă și cea mai tristă - o vorba o mai interpretezi, o mai sucești, o mai despici în patru, o mai poți reproșa, în timp. Tăcerea însă...e poveste lungă. E un semn bun pentru supărare. Pentru îmbufnarile de copil, indiferent de vârstă. Pentru discreție. Pentru rezervă. Pentru oameni care nu au curajul să își exprime o părere, decât în particular, unde se simt protejați și nu trebuie să își asume public nimic, niciodată. E semn de maturitate, și asta... Tăcerea e o barieră perfectă - dincolo de ea, e teritoriu minat - pentru ce să o depășești? Când celălalt (spune că) își dorește doar să fie lăsat în pace? Merită ? Când celălalt alege conștient și voit să fie supărat / îmbufnat / furios / tăcut, în privința lucrurilor despre care ai fi crezut că sunt importante pentru voi...

Demult, o prietenă mă avertiza îngrijorată cu privire la trădările care ar putea exista, cu argumente și semne atent studiate. M-a pus pe gânduri, căci nah, spiritul de observație, experiența, grijă față de aproape, credința în bunele intenții și mai ales, greutatea acelui "trădări vor mai fi, ai grijă" au cântărit greu la momentul respectiv. 

Așa că, am devenit la rândul meu, mai atentă, nu neapărat și nu doar la cei spre care se îndrepta degetul, cât așa, de jur împrejur, la oameni, la fapte și la vorbe - căci cine ne învață cele mai bune lecții decât oamenii la care ținem cel mai mult sau care contează cel mai mult și care ne vor cel mai mult binele?! 
Dacă știm atât de bine cum și ce ar trebui să facă sau să spună sau să gândească cel de lângă noi...cum se face că nu aplicăm același standard și aceeași măsură nouă înșine și celor pe care îi creștem lângă noi? Cum se face că privirea și degetul sunt mereu îndreptate către celălalt, niciodată către noi înșine ? Cum se face că ne îndoim mereu de celălalt, și de bunele lui intenții, niciodată însă de noi sau de ale noastre? De unde atâta vanitate și cui folosește?!

Mi se spune des, învață ceva de aici. Mai schimbă și aici ceva. Mai uită-te acolo, poate vezi și tu ceva. Mai fă și tu aia sau cealaltă, poate te ajută și pe ține. Multă bunăvoința, multe sfaturi, o grămadă de oameni atenți să fac/să spun/să gândesc/să mă comport/să devin așa cum trebuie (și inevitabil, mă întreb, ”cum trebuie”, de acord...dar după standardele cui)? 

Cum rămâne cu pivnița aia, din dosul conștiinței, de care ar trebui să ne îngrijim și să mai descoperim ce frici și ce demoni ascundem acolo, de ne încrâncenăm atâta împotriva celor de lângă noi, în numele cui și pentru ce? Dacă tot vorbim de principii și dacă tot strigăm sus și tare că mai credem, în una - alta... cum ar fi să începem să și credem? Real și fără echivoc, fără excepții, fără degete sau priviri sugestive îndreptate în direcții alese al naibii de subiectiv și de cele mai multe ori fără motiv....cum ar fi să ne îngrijim și de sufletul ăla care se presupune că mai există, undeva, într-o lume în care sănătatea e valoarea și preocuparea supremă, în numele căreia înfieram și punem etichete și ne detașăm demonizandu-i pe cei care, ghinion, au alte valori sau principii...

Cum ar fi oare să ne uităm în jur, cu aceeași atenție dar cu altă inima și cu altă abordare? Să vedem că nu doar noi sau cei de lângă noi au probleme (reale) sau provocări cărora tre să le facă față? Cum ar fi să-i înțelegem cu aceeași generozitate și pe cei pe care nu-s legați de noi, pentru că nu prezintă interes și-s destul de puternici să se descurce singuri?

Cum ar fi să îi creștem și pe cei de lângă noi cu o altă mentalitate decât cea de victimă și de ajutor permanent, să îi încurajăm și să îi lăsăm să își trăiască viața lor, independent de nevoile sau fricile noastre? Să le insuflăm puterea de a fi și de a încerca și de a greși, de a-și deschide orizontul și a cunoaște ce e bun și ce e rău, de a gândi și a simți altfel decât prin filtre bine și îndelung ticluite și comod aranjate... Să le dăm aripi să zboare, cu încrederea că se vor întoarce sau vor evolua, nu să îi pironim în micimea zilei de astăzi, pentru nesiguranță noastră, cu teama că ar putea oricând să găsească alt orizont, presupunând că ar ști că există, undeva....

Cum ar fi să întrebăm mai înainte de a trage concluzii? Cum ar fi să ascultăm înainte de a emite ipoteze despre lucruri de care habar n-avem sau nu ne interesează, cum ar fi să ascultăm înainte să ne supărăm sau să închidem cu orgoliu orice cale de comunicare?! 

Cum ar fi să fim noi, cei din oglinda pe care o ascundem mereu și să acceptăm că și ceilalți sunt exact ca noi - cu nevoi, cu așteptări, cu dorințe, cu afinități, cu alegeri, cu vise, care...chiar dacă nu coincid cu ale noastre, nu înseamnă și că sunt greșite, rele, nepotrivite? Cum ar fi, să întoarcem oglinda sau să schimbăm locul în care ne aflăm, să privim și o altă perspectivă, că nu doare, dar nici comod nu e, să ne asumăm surpriza că și din partea cealaltă lucrurile noastre se văd la fel de strâmb, la fel de îndoielnice, la fel de deformate...Cum ar fi, oare, să fim și noi,să fim întâi noi, așa cum recomandăm altora, cu elocvență și multă convingere, căci nah....știm noi mai bine cum stau lucrurile, de fapt și de drept...

ultima zi acasă

Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

      

Pășea atent și cu multă sfială între pereții ce stăteau să cadă, într-un loc ce altă dată era acasă, pentru amândoi. O cameră banală la prima vedere, cu mobilă veche, adunată în timp, după nevoi – un pat, martor al nopților fierbinți, două noptiere, pline cu cărți și foi ce așteptau mereu scrise, o măsuță de toaletă la care se așeza ea, dimineața devreme, pentru a mai visa o vreme cu ochii deschiși și a-și așeza buclele rebele ce refuzau cu obstinație să se așeze, cumva, draperiile grele de mătase oriental, închise la culoare să nu le tulbure soarele somnul ce venea ca o mângâiere după nopțile zbuciumate. Acordeonul cu care își alina deseori dorul și își stârnea amintirile. Câteva fleacuri aruncate peste timp, prin toate colțurile , care își pierduseră însemnătatea o dată cu absența ei. Pick-up-ul vechi, pe care se odihnea de ani buni, un vinil cu Edith Piaf -  Non, rien de rien, non, je ne regrette rien, Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal – care îl făcu să zâmbească unei amintiri. Așa fredona, când se îmbrăca în rochii vaporoase și se strâmba cochetă, nemulțumită de imaginea din oglindă, căutând mereu altceva decât farmecul ușor frivol pe care îl risipea în jurul ei.

Ferestrele largi din care nu mai rămăseseră decât niște găuri hidoase mărginite de rame de lemn scorojite și roase de carii înfometate. Miros de praf și extincție venită prea devreme. Se așeză mirat pe pat, șubrezit și el, dar păstrând totuși cearșaful bine apretat, sub cuvertura de lână primită cadou, nici nu-și mai amintea și nici nu mai conta, de la cine…

Pufăia încet, dintr-o pipă cumpărată cu doi firfirei, din bazarul turcesc, cu lentoarea celui care nu se mai grăbește nicunde. Unde să se mai grăbească? Cumva, trecuse viața pe lângă el (Prin el? El prin viață?) fără să știe când și cum și de ce. Acum era tânăr și avea lumea la picioare și mai ales pe ea, Apoi, dintr-o dată…pășea gârbovit și adus de spate, căutând răspunsurile într-o pivniță sinistră, ce fusese o dată ”acasă”.

Fusese și el tânăr, nu cu mult timp în urmă. Înalt și slab, deșirat chiar, cu părul scurt și ochi pătrunzători, mâini neliniștite cu unghii frumos tăiate, cu o iuțeală în mișcări ce îl împiedica să stea, în tihnă, să aștepte sau să se bucure de momentele acelea care îți taie respirația și…se duc. Îi plăcea să flirteze și o făcea fără remușcare, știa mereu să spună ce era potrivit de spus, avea mereu o glumă la îndemână, un compliment, un joc de cuvinte. Politicos până la a fi plictisitor, ascundea în bunele maniere teama și timiditatea bărbatului care n-ar ști ce să facă cu o femeie, dacă i s-ar întâmpla… 

Până când, într-o zi, a văzut-o într-un parc, pe o bancă ferită de razele zgârcite ale soarelui, răsfoind cu interes o carte, nici astăzi nu își amintește ce titlu avea, deși atunci, cartea aceea era cel mai atrăgător subiect de conversație. Și singurul, de altfel…cumva, au ajuns să bea o cafea. Apoi un ceai. Apoi să se plimbe seară de seară pe aleile orașului, nici nu știa că sunt atât de multe. Apoi să asculte aceeași muzică. Să citească aceleași cărți. Să cunoască aceeași oameni. Să privească pe aceeași fereastră. Să împartă nopțile, să înmulțească diminețile și să se piardă în aroma cafelei de dimineață. Când ea încerca să așeze buclele rebele la locul lor, iar el să-și aline dorul neostoit, mângâind clapele unui acordeon pe nedrept uitat într-un colț prăfuit. Între ei domnea mereu o tăcere ce părea singura cale sigură de comunicare a două suflete ce ascundeau un hău și o pierzanie.

O privea cu o dragoste niciodată exprimată în cuvinte, îmbrățișând-o cu ochii, respira aerul ce o înconjura, cu teama că se va evapora, cumva, dintr-odată, învățase să stea într-un loc și să graviteze în jurul ei, era hipnotizat de căldura și lumina care o înconjurau, oriunde se afla. Era o ființă solară, până în adâncul sufletului, și el albastru, cu tristeți adânci precum iarna polară. Tânjea după lumină și, precum în legenda cu floarea-soarelui, își îndrepta zâmbetul după el, se lumina la vederea lui, trăia datorită lui, prin el, pentru el…credea că va rămâne o viață lângă el, fiecare zi pe rând, să ferească draperiile grele, să facă loc soarelui și zilelor ce nu erau niciodată la fel…

Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă. De atunci, au trecut ani peste noi şi încă te-ntreb, unde-ai rătăcit atâta amar de vreme, pe ce drumuri pline de colb ai umblat, fără ţintă şi fără scop? Ce mâini ţi-au alinat tristeţea? Ce străini ţi-au şters lacrimile curse în tăcerea înăbuşitoare, în fapt de seară târzie?

Păşeşti sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite de pe marginea drumului s-au aşezat strâmb pe nisipuri mişcătoare. Strângi pe lângă tine haine nepotrivite şi reci, îmbâcsite de umezeală, ce atârnă stingher, fără sens. Le porţi, dar nu-s ale tale, se aşază strâmb şi te dau de gol că nu eşti tu sau nu-s pentru tine. Te opreşti şi cu ochi întrebători de copil priveşti în jur…unde ești și mai ales de ce? Nu te mai recunoşti în oglinda îngălbenită sub povara vremii…Unde e zâmbetul ei senin, unde e sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme… unde e dragostea fără grijă şi tăcerea aşezată cuminte în cești de cafea?

Iar după vara aceea, n-a mai fost nimic. S-a trezit bătrân, el care știa că va îmbătrâni tânăr, că va fi mereu înconjurat de femei care flirtau la fel de mult și de atent ca el, că dragostea durează o viață fără să faci nimic, că omul de lângă el va rămâne acolo, la fel ca în povești, până la adânci bătrâneți…

Bătrânețea care îl cuprinsese, fără să știe că după ea nu mai este nimic, era hidoasă și nu avea nimic din imaginea desenată în tinerețe. Pe jumătate chel, cu degetele încovoiate și tremurânde, aplecat de șale și abia mijind ochii obosiți de cărțile citite și paginile nescrise, pășea pe podeaua plină de colb, căutând în zadar urma pașilor ei – dispăruse într-o zi, fără o vorbă, fără un semn, fără a-i lăsa măcar speranța că în altă zi se va întoarce acasă...

Era bătrân și pufăia alene, ultimul fum dintr-o pipă uscată și ea – pivnița cu ferestre largi, dar goale, nu mai era ”acasă” - devenise o capcană care îl copleșise cu amintiri, fără a-i da însă răspunsurile pe care le purtase, fără să știe, atâta amar de vreme, într-un suflet încătușat prea devreme, de teamă, de singurătate, de dragoste neîmpărtășită…   

2019 - What if ?!?

La început de an, totul e entuziasm și distracție și scântei și focuri de artificii - la an nou, oameni noi, dorințe noi, oportunități noi, noi...noi. De parcă, vorba cântecului "între două zile, nu-i decât o noapte", de la o noapte la alta...devenim alții și perspectiva se schimbă...dintr-o dată, avem 365 noi oportunități așternute în față noastră, cei noi. Zău?!

Păi nu tot 365 aveam înaintea noastră și în oricare altă zi? Și mâine și poimâine și luna viitoare? (gândind optimist, că avem încă un an la dispoziție, să facem ce știm, ce vrem, ce visăm din el...)

Așa că...ușor nedumerită...mă întreb pentru ce atâta euforie? Și dacă ne stabilim obiectivele pe 31 ianuarie și nu pe 31 decembrie...ce se întâmplă ? Dacă visăm la cele n+1 oportunități de anu asta începând cu 14 ianuarie...sunt mai puține șanse să le "pescuim"?! Dacă ne dorim lucrurile de care avem nevoie sau care ne lipsesc, de pe 11 ianuarie, o fi greșit, poate Universul e mai puțin receptiv, decât pe 1 ianuarie? 

Și dacă anul ar începe pe 1 februarie ? O fi bai? Poate ianuarie e așa...o repriză de încălzire sau un soi de training, să ne antrenăm mușchiul inimii, să putem dori mai intens, să ne antrenăm răbdarea, să putem aștepta mai senini, să așternem pe hârtie planuri care ne sperie și pe noi și să le dăm timp...să se coacă. 

Toate bune și frumoase cu euforia, naturală, artificială sau întreținută...dar ce te faci când anu nou a venit, fie pe 1, fie pe 14, fie în oricare altă zi, și tu, tu cel care te privești din oglindă în fiecare zi, descoperi că tu...tu ești tot cel vechi, chiar și fără bruma aia de entuziasm, tot singur, tot speriat sau îndoit, tot frământat și cu toate întrebările lumii pe umerii tăi, tot zâmbind conform sau izolându-te în colțul unde te simți acceptat și bine protejat, cu toate ale tale, cu aceleași tabieturi ce au devenit rutină, prins între credințe rigide la care nici măcar soarele cunoașterii nu mai poate ajunge...Ce să faci cu toate oportunitățile alea, ce ai mai făcut și ti-e cunoscut sau poate să încerci ceva nou, precum pisica cea curioasă, care se ascunde, dar observă și întinde lăbuța, să simtă, să cunoască, să ajungă unde își dorește, chiar dacă miroase a necunoscut și provocare?! 

Și dacă totuși...ăsta e anul acela pe care îl aștepți de atâta vreme? Și dacă totuși, anul acesta se schimbă ceva ? Și nu te mai amăgești, așteptând să se schimbe ceva, dinspre alții  sau dinspre ceilalți și...schimbi tu ceva, la tine, în viața ta, cu mâinile tale, după nevoie și după dorințele pe care, iată...trebuie să începi să le cunoști și să le recunoști. 

Dacă anul acesta, care, am stabilit deja, începe pe 1 februarie, e loc pentru tot ce n-au avut cei din urmă ? Dacă îngerul pe care l-ai tot provocat neîncrezătoare acum un an, a încheiat demonstrațiile pe care le avea de făcut și s-o fi așezat și el, dorind să mai cunoască și tihna și bucuria și limpezimea lucrurilor simple?!?!

Dacă ar fi așa (și știm că poate fi oricum)...aș alege o țară mai calmă, vorba cântecului...

Dacă e așa…să ne bucurăm de început, așa cum ne-am bucurat de sfârșit. Să ne bucurăm de liniște, așa cum am savurat adrenalina. Să trăim intens afecțiunea, nu atașamentul. Să alegem independența, nu dependența, oricât de caldă și ademenitoare ar fi ea. Să fim noi, în loc să trăim visele altora, să construim drumul nostru și să ne bucurăm că ne sunt și alții alături. Să fim inspirație și nu copie la indigo. Să creștem și să îi sprijinim și pe cei care aleg să facă pasul următor, în loc să privească mereu cu regret înspre ”cum ar fi fost dacă”…

La an nou, dorințe noi. Și vechi dar și noi, prin energie, prin motivație, prin contexul diferit.

Să călătoresc mai mult și cu mai mult folos, acolo unde n-am ajuns sau unde mi-a fost bine. Să dau timp și să îmi iau timp de la oamenii care aleg să îl împartă cu mine. Să fiu prezentă, atunci când și unde e nevoie, pentru oamenii care își doresc asta. Să nu mă mai pierd în detalii. În hățișuri de îndoială sau suspiciune sau neîncredere. Să fiu dreaptă. Să nu devin partizan în lupte care nu-s ale mele. Să am încredere în ceea ce simt, nu în ceea ce mi se arată, ostentativ. Să cred. Să știu. Să simt. 

Să duc la bun sfârșit lucrurile propuse. Să-mi propun altele noi, fără teamă. Să mă adun. Să nu mă pierd pe drum și să nu mă opresc la primul obstacol. Să mă bucur de nou și de cele n+1 oportunități. Să las să se ducă și să-i las să și le ducă. Să respir mai ușor, să mă bucur mai intens, să fiu recunoscătoare mai des, să trăiesc mai simplu.

Să fiu și să fim sănătoși, căci anul e tânăr și loc e destul pentru rezoluții, pentru vise, pentru dorințe, vechi sau noi, motivate sau nu, atinse sau încă gravitând către generosul Univers...

2018 - la răscruce de vânturi

Încă un an greu ca o piatră de moară – dacă în anii din urmă mă întrebam la ce folosesc toate lecțiile și testele și încercările la care Universul ne supune – anul acesta mi-am dorit să treacă, să se ducă, să ne lase, până nu ne zăpăcește de tot…și ce să vezi, chiar s-a dus !

Încă un an așa de frumos și așa de plin, încât îmi e greu și să aștern în cuvinte tot ce ne-a dăruit – dar nici nu mă pot abține, fie doar pentru plăcerea scrisului…

2018 a fost anul în care metaforele s-au sfârșit sec și au devenit cotidianul de lângă noi. Dramele s-au diluat până la ridicol și ne-au făcut spectatori fără voie – într-un teatru inutil ce ne-a împărțit pe nesimțite în tabere ce nici măcar nu erau ale noastre. Am râs și (ne-)am plâns, cu motiv sau pur și simplu, căci durerea împărțită la doi pare mai suportabilă, în loc să cauți cu răbdare de chinez bătrân soluții pentru probleme ce sunt și rămân doar ale tale, indiferent pe cine ai sau lângă cine te așezi….

2018 a fost un an bun. Un an mai intens decât mulți alții la un loc – un an după care pot spune zâmbind ”dacă am trecut și prin asta…înseamnă că pot mai mult” – a nu se înțelege că îmi și doresc asta :).

Așa că, în fața unei cafele negre și fierbinți, număr binecuvântări și răsfoiesc amintiri, căci bune și rele, negre sau luminoase, la grămadă sau solo, sunt ale mele și peste toate, se așază un mare mulțumesc, Universului & comp, căci dacă e ceva ce nu îmi place…e să mă plictisesc, iar pentru asta, n-a mai fost loc în 2018.

Am muncit mai mult și mai bine, am acceptat mai multe provocări și m-am bucurat de fiecare moment de adrenalină, uitând de oboseală, de conservare, de ”orientare”

Am călătorit în locuri la care visam de ceva vreme, memorabile au rămas turele de iarnă, în Giumalău și Mălăiești, Musala și Retezatul, cei doi munți cu ochii albaștri, unul al lor, unul al nostru, Grecia cu fascinanta insulă Samotraki, Rarăul inedit de fiecare dată,  Craiul cel drag, care ne-a lăsat să îi cunoaștem sălbăticia, Chilia Veche care, chiar și înnămolită, mi-e la fel de dragă...și toate celelalte locuri în care revin cu drag și emoție, căci mă leagă de ele acei oameni…

Timpul cu Ioana a fost unic și ne-am bucurat de fiecare clipă împreună, chiar și atunci când a însemnat contradicție, argumentare, îmbufnare, efort, reproș, vârfuri cucerite, lene, indignare, cântece, lacrimi sau hohote de râs. Timpul cu mine și pentru mine, prea puțin și prea rar.

Am citit mai mult și am alergat mai mult decât în alți ani, cu plăcere și nu pentru competiție, însă mai puțin decât mi-aș fi dorit – nu-i bai, avem timp pentru asta și în 2019. Am scris mai mult, despre mai puține lucruri și mai mult despre ceea ce contează. 

Uitarea – care a netezit sau a șters de tot ceea ce era în plus sau degeaba. Iertarea, pe care o cer, da, pentru mine, căci așa recunosc că am greșit – mie și pentru mine, nu pentru tine, căci daca pot schimba ceva, e la mine, nu la ceilalți și nu așezându-mă pe piedestalul de înțelept sau specialist în diverse domenii. Acceptarea, a mea și a lor, căci alegem, conștient sau nu, ce să facem, cu cine să ne petrecem timpul, pe cine să controlăm sau pe cine să păstrăm lângă noi și mai ales de ce - și asta, indiferent de context sau de alte pretexte. Sănătatea, fizică și mentală. Recunoștința, pentru toate momentele în care mi-am dat voie să fiu eu, cea neconformă cu așteptările celor de lângă mine, în ciuda reproșurilor și a criticilor pe care e așa ușor să le livrăm, altora, nu nouă, căci paiul e mai mare decât bârna, inclusiv în realitate, nu doar în proverbe.

Inspirația și oamenii care m-au surprins cu prospețime, talent, dedicare, idei inedite. Proiectele care mi-au dat mie ocazia să transform în realitate idei mai vechi, și altora prilejul să crească, să învețe, să se cunoască. Prietenii care au fost și care au rămas, sub diverse forme. Echipa, atât cât a fost, când a fost. Lacrimile de fericire și lacrimile de tristețe, momentele acelea care mi-au tăiat respirația, fără ca tu să ai habar, cuvintele aruncate la întâmplare sau în joacă, ale tale și ale mele, culorile, zâmbetul în nuanțe, dorul, regretele, alegerile, cele mai bune și cele mai proaste posibil, furtuna și calmul adânc, hăul și preaplinul omului ce nu știe să trăiască precaut – căci toate sunt ale mele și mă definesc.

Da, 2018, a fost un an pe cinste.

Spre care mă uit zâmbind, cu duioșie și cu satisfacția că îmi e de ajuns să știu că pot. Iar asta...e mare lucru, căci cine știe ce surprize ne mai rezervă Universul în 2019 ?!