Nu știu alții cum sunt, dar eu, când se apropie luna
noiembrie, simt așa niște furnicături pe șira spinării, o senzație de piele de
găină și ceva noduri în gât – or fi de la răceală, cine mai știe ?! Anul acesta
însă, toamna cea dragă mie a fost mai mult decât darnică, a fost caldă și
aurie, învăluită în frunze, plutind lin pe spinări rotunjite de munte sau pe
cărări uscate de arșița verii ce a trecut. De mult nu mi-a mai fost așa dor să
scriu, de mult nu mi-a fost așa greu să aștern în cuvinte emoții colțuroase, ca
pietrele de moară.
Inevitabil, privesc în urmă, ca în fiecare an, când o nouă zi și o nouă
cifră (nouă mai ales pentru mine, cea nouă, ) se ițește nerăbdătoare de nicăieri. Trag
linie și adun, de ziua mea și la sfârșitul anului, căci eu nu mai sunt cea de
anul trecut și nici anul nu mai seamănă cu altul…
A fost anul din urmă parcă cel mai greu, din toți câți au fost până acum. A
fost cel mai frumos și mai plin, a fost anul fără comparație cu nimic din ce
mi-a fost dat să trăiesc până acum. Poate că toate ne sunt sortite la timpul
lor sau atunci când suntem destul de puternici să le ducem, pe toate – ale
noastre și ale altora. Poate că într-adevăr, ce nu te ”omoară”, te face mai
puternic. Poate că într-adevăr, oamenii intră și ies din viața noastră fie ca
niște lecții, fie ca niște pedepse. Poate că, într-adevăr, vine o vreme când
drumurile se despart, lăsând loc sau se unesc, umplând golul rămas.
A fost anul ce a trecut - un an în care metaforele și iluziile s-au spart în
cioburi mici și au lăsat să curgă valuri de autenticitate, anul în care fiecare
a dat din ceea ce este, din ceea ce a avut, fără măști și fără loc de interpretare.
A fost anul în care apele s-au limpezit și s-au despărțit în sfârșit. Anul în
care au ieșit la iveală albul și negrul, fără speranță de gri, anul în care
fiecare a ales conștient și fără
cale de întoarcere, unde, cu cine și când.
Când oameni care s-au numit prieteni mult timp, s-au împrăștiat în tăcere și au dispărut, pe rând, convinși peste noapte de adevăruri ce nu le-au aparținut niciodată sau îmbătați de confortul iluziei că struțul e cea mai înțeleaptă ființă ever… Când am descoperit o dată în plus, că principiile nu țin de cald și nici nu conving pe nimeni, însă îți asigură un somn liniștit și echilibrul vital. Că poți fi vinovat în continuare, chiar dacă ai plecat. Că poți fi la fel de vinovat și dacă faci și dacă taci, și dacă nu mai faci sau dacă nu mai taci…
Când oameni care s-au numit prieteni mult timp, s-au împrăștiat în tăcere și au dispărut, pe rând, convinși peste noapte de adevăruri ce nu le-au aparținut niciodată sau îmbătați de confortul iluziei că struțul e cea mai înțeleaptă ființă ever… Când am descoperit o dată în plus, că principiile nu țin de cald și nici nu conving pe nimeni, însă îți asigură un somn liniștit și echilibrul vital. Că poți fi vinovat în continuare, chiar dacă ai plecat. Că poți fi la fel de vinovat și dacă faci și dacă taci, și dacă nu mai faci sau dacă nu mai taci…
A fost anul în care am regăsit oameni, cu spatele drept, pe care m-am sprijinit, când am fost singură și a fost să mă clatin, fără teama că vor dispărea subit, în tăcere sau la primul zvon…
A fost anul în care distanța a însemnat liniște și echilibru. Când am ales
să fac ceea ce contează pentru mine, fără să mă pierd în explicații pentru
oameni care oricum nu aud, nu ascultă, nu înțeleg. Anul în care am continuat să
construiesc, chiar și acolo unde s-a dărâmat. Anul în care am adunat lângă
mine copii cu entuziasmul neștirbit, de la care am luat cu împrumut încredere,
speranță, simplitate sau inocență. Anul în care, după valuri de lacrimi, am râs
des, în hohote, vindecător…Anul în care am reînvățat să pășesc, pas cu pas, anul
în care am călătorit mai mult ca niciodată, în locuri de mult visate.
Anul în care mi-am făcut timp pentru mine, în care am trăit fiecare zi, ca și
când…anul în care nu mi-a mai păsat de privirea sau vorbele acuzatoare, ci de
sufletul și zâmbetul meu….
Va rămâne acesta anul în care pot spune ”încă doare, dar a trecut”, cu credința celui care a rămas viu și știe că după furtună, oricât de devastatoare ar fi fost, soarele răsare ca la început.
Anul când cafeaua s-a împărțit la doi, iar căldura din priviri s-a decantat
într-o prietenie trainică, fie ea și cu tensiunea crescută. Anul în care ai
înțeles când ți-am spus, des și în diverse moduri ”ai grijă de inima mea”. Când
tăcerea a fost cea mai sinceră mărturisire, când clipa trăită a devenit cea mai
dragă amintire. Anul în care am realizat că sunt puternică, abia atunci când am
acceptat că sunt incredibil de vulnerabilă.
E noiembrie iarăși, mi-e dragă tare luna asta, căci mereu a fost început și
sfârșit…E luna în care a luat ființă
Ioana, neprețuit cadou. Luna în care am realizat că o dragoste mare
rămâne mare, pentru că nu se șterge, niciodată, no matter how far. Luna care
mi-a dat mereu bătăi de inimă și 100 motive de recunoștință, luna care e mereu
cea mai intensă, pentru că da, e a mea, deși nu e pătrată…e luna și ziua în
care mai presus de toate, îmi doresc sănătate, îmi doresc tot și pe toți, lângă
mine, căci fiecare și-a făcut loc cumva, în inima mea….să pot spune mereu
„Clipă, rămâi, căci eşti atâta de frumoasă!"