20 aprilie 2018

Poveste de primăvară III

... Se uita întrebător de jur împrejur, fără să zărească nici urmă de vocea ce încerca, sâcâitor, dar constant, să o trezească din amorțeală (poate doar își imaginase?!). Amorțeala aceasta pe care ceilalți o tratau drept detașare și indiferență, ținea loc de crisalidă - nici așteptare, nici destin, știa doar că într-o zi, când pereții se vor despica și mici fisuri imperceptibile vor ajunge la miez, ceva semnificativ se va întâmpla. Simțea uneori că aparține unei specii diferite, se privea curioasă și știa că într-o altă viață (cine le mai ținea socoteala?!) fusese un început – o sămânță, un ou, un punct în mișcare.

Și, precum fluturele, la începuturi, își așeza sămânța pe un teren primitor, așa căuta mereu, cu răbdare un loc potrivit – pentru sine, pentru a rămâne, pentru a construi. O larvă – sau poate un adăpost. Unde să se dezbrace ușor de hainele ponosite ale anilor duși, de măștile slinoase și îndoielnice ale unor roluri în care nu se mai regăsea, de încălțări prea largi și care mai mult îi răneau picioarele decât să o ducă pe drumul cel drept – să le lase și să își ostoiască pielea fină, neatinsă, cu primele raze ale unei primăveri premature – să renască și să se recunoască, așa cum recunoștea primele semne ale unui nou anotimp, primii stropi de ploaie ce prevesteau furtunile cotropitoare ce urmau să vină.

Ghemuită, cu genunchii strânși, în adăpostul ce-și pierduse culoarea și forma, trăia intens, fiecare moment al existenței pe care o presimțea fremătând în interiorul ființei sale – se transforma și nu era cale de întors la începuturi. Fisura era inevitabilă și o aștepta zâmbind, așa cum aștepta ploaia, orientându-se după câțiva nori și eterna boare de vânt. Fluturele e încă ferit și doar câteva zile îl mai despart de zbor.

Știa.
Într-un fel ce nu putea fi explicat – privea adânc, dincolo de învelișul exterior pe care îl îmbrăcau și gândul și vremea și prejudecățile. Era acolo și într-acolo, vie și neînsemnată – doar vocea aceea insinuantă dispărea și apărea, jucându-i feste și invitând-o mereu la un joc de-a v-ati-ascunselea fără miză și fără final.

Se trezise și aștepta. Sperând…
Vocea aceea rece și străină de emoția cuibărită în timp, în colțuri de suflet, se îndepărta din ce în ce, până la pierire. Lăsa loc tăcerii, străjer de încredere al celor neîncepute și risipite în gesturi abia schițate, cu delicată sfială. 

Se deschidea dintr-odată o lume întreagă la picioarele ce abia învățau (a câta oară?! ) să pășească - aripi noi creșteau dinăuntru și se întindeau către zborul nesfârșit al libertății fără de care nu se poate - se înfășura timid în cuvinte lucioase dincolo de care doar ploaia își croia drum, din când în când, cu o lacrimă, cu un curcubeu, cu o străvezie rază de lumină. 

Era liniște.

Furtuna era aproape – mirosul de vânt și praf aspru o învăluiau în fiece zi – după o iarnă nefiresc de caldă, când își încălzise mâinile în buzunare prea mari – primăvara aceea nebună o înconjura de sus până jos, o copleșea cu miros de flori de cireș sălbatic și petale spulberate de haos. Se orienta după soare și după norii dezlânați atârnați pe cer, devenea ea însăși anotimpul nedefinit al ființei sale. 
Se îmbrăca în stropi mărunți de ploaie gri, cu miros proaspăt și șiroaie de gânduri, fără șir și fără zăgaz, izolând-o discret într-o lume ce nu-i aparținea și căreia nu-i aparținea, decât atunci când răcoarea dimineții căpăta pe neașteptate blândețea caldă și senină a unui răsărit, a unei cafele, a unei apropieri...

(Sfârșit )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu