”Zic unii că astăzi e o zi bună pentru fericire – așa, internațional
vorbind. Dincolo de festivism, m-ai întrebat adesea, ce m-ar face fericită,
dacă izvorul fericirii ar sta în mâinile muritorului de rând. Iată că, astăzi
găsesc răgaz pentru a așterne pe foaia albă si tăcută, piese de puzzle la
întâmplare, momente memorabile ce concurează simplu la ceea ce pretențios numim
”fericire”.
Îți mai aduci aminte, când ai venit
pentru prima dată la mine, fără să ne fi cunoscut, și am stat de vorbă verzi și
uscate, până pe la 3 dimineața?! Cam așa a început seria nopților fericite,
când la un pahar (de vin roșu, normal) de vorbă, am disecat, cu sau fără
Dragoș, teorii, fapte și momente vesele :). Sau atunci când, am urcat brâna
încărcată cu zăpadă și ne-am dat pe pantaloni la vale pe derdeluș, ca niște copii uitați de capul lor…
Când am urcat creasta sudică, noi fetele, mai târâș, mai gropiș și-am oprit
la un moment dat să ne tragem sufletul și să ne umplem ochii cu priveliștea
copleșitoare dimprejurul nostru, vânând curcubee și visând zări albastre…
Când ne trezim cu ochii abia mijiți, în poienile calde ale Măcinului și
deschidem tiptil fermoarul de la cort – doar, doar s-o fi îndurat careva să
facă o cafea bună, cum numai la munte poți bea…Cțnd am mers cu copiii la cai
sau la bujori, sau pe via ferrata sau când am zâmbit soarelui auriu de pe
Acropolele Atenei în prag de seară, fără griji și fără multe speranțe, dar atât
de vii într-un moment de păstrat în cutiuța cu amintiri.
Când am tremurat de emoție după un examen greu, fiind la egalitate cu
colegul de bancă și ne-a separat, culmea, sportul J…Când mă întorceam vineri seara de pe lungul drum al
Câmpinei și acasă era căldura și ceva prieteni…când, oricât de jos ai fi,
găsești acel ceva, mic sau aparent neînsemnat, care face diferența și
transformă lacrima în zâmbet. Când știi
că sfârșitul nu e aici și mai ales nu acum, nu când vor ei, nici când gândești
tu...
Când am urcat cu toții pe Toaca, chiar și cei cu frică de înălțime, într-un
sfârșit de an cum altul n-a mai fost, cu multe grade minus, dar cu inimile calde. Când
cu frunțile asudate de căldura înăbușitoare a verii, am muncit cot la cot și am
dăruit prietenilor mult mai multe amintiri, fie la focul de tabără de cu seară,
fie la cântecul de chitară din zori, fie pur și simplu, pășind umăr lângă umăr,
pe potecile ascunse….
Când reușim să stăm departe de cei care ne consumă și ultima brumă de
energie. Când uităm de orgolii și de măști, de demonstrații și cuvinte
întortocheate și alegem să fim noi, noi înșine, cei cu care ne e frică uneori
să stăm seara, acasă…
Când, după muuulte ore de muncă, o strângere de mână de la cel pe care îl
admiri valorează cât 100 cuvinte. Când bei o cafea fierbinte și ți-ai dori ca
timpul să se oprească în loc, lumea să încetinească și tu, tu, să poți să
privești dincolo de verde sau albastru. Când spațiul devine prea strâmt pentru
toată emoția dintre voi, când cuvintele nu-și mai găsesc drumul, pentru că ar
fi de ajuns un gest, o mână întinsă, o îmbrățișare…
Și toate astea, sunt, draga mea, pași simpli pe un drum niciodată îndeajuns
de cuprinzător, îndeajuns de limpede, îndeajuns de satisfăcător…căutăm și
umblăm, după ceea ce ne face sufletul să tresară, căci dincolo de toate, avem o
inimă vie și o sete de nestăvilit, după ceea ce, uneori pretențios numim
fericire…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu