20 martie 2018

Rânduri despre fericire


”Zic unii că astăzi e o zi bună pentru fericire – așa, internațional vorbind. Dincolo de festivism, m-ai întrebat adesea, ce m-ar face fericită, dacă izvorul fericirii ar sta în mâinile muritorului de rând. Iată că, astăzi găsesc răgaz pentru a așterne pe foaia albă si tăcută, piese de puzzle la întâmplare, momente memorabile ce concurează simplu la ceea ce pretențios numim ”fericire”.

 Îți mai aduci aminte, când ai venit pentru prima dată la mine, fără să ne fi cunoscut, și am stat de vorbă verzi și uscate, până pe la 3 dimineața?! Cam așa a început seria nopților fericite, când la un pahar (de vin roșu, normal) de vorbă, am disecat, cu sau fără Dragoș, teorii, fapte și momente vesele :). Sau atunci când, am urcat brâna încărcată cu zăpadă și ne-am dat pe pantaloni la vale pe derdeluș,  ca niște copii uitați de capul lor…

Când am urcat creasta sudică, noi fetele, mai târâș, mai gropiș și-am oprit la un moment dat să ne tragem sufletul și să ne umplem ochii cu priveliștea copleșitoare dimprejurul nostru, vânând curcubee și visând zări albastre…
Când ne trezim cu ochii abia mijiți, în poienile calde ale Măcinului și deschidem tiptil fermoarul de la cort – doar, doar s-o fi îndurat careva să facă o cafea bună, cum numai la munte poți bea…Cțnd am mers cu copiii la cai sau la bujori, sau pe via ferrata sau când am zâmbit soarelui auriu de pe Acropolele Atenei în prag de seară, fără griji și fără multe speranțe, dar atât de vii într-un moment de păstrat în cutiuța cu amintiri.
Când am tremurat de emoție după un examen greu, fiind la egalitate cu colegul de bancă și ne-a separat, culmea, sportul J…Când mă întorceam vineri seara de pe lungul drum al Câmpinei și acasă era căldura și ceva prieteni…când, oricât de jos ai fi, găsești acel ceva, mic sau aparent neînsemnat, care face diferența și transformă lacrima în zâmbet. Când știi că sfârșitul nu e aici și mai ales nu acum, nu când vor ei, nici când gândești tu...
Când am urcat cu toții pe Toaca, chiar și cei cu frică de înălțime, într-un sfârșit de an cum altul n-a mai fost, cu multe grade minus, dar cu inimile calde. Când cu frunțile asudate de căldura înăbușitoare a verii, am muncit cot la cot și am dăruit prietenilor mult mai multe amintiri, fie la focul de tabără de cu seară, fie la cântecul de chitară din zori, fie pur și simplu, pășind umăr lângă umăr, pe potecile ascunse….
Când reușim să stăm departe de cei care ne consumă și ultima brumă de energie. Când uităm de orgolii și de măști, de demonstrații și cuvinte întortocheate și alegem să fim noi, noi înșine, cei cu care ne e frică uneori să stăm seara, acasă…
Când, după muuulte ore de muncă, o strângere de mână de la cel pe care îl admiri valorează cât 100 cuvinte. Când bei o cafea fierbinte și ți-ai dori ca timpul să se oprească în loc, lumea să încetinească și tu, tu, să poți să privești dincolo de verde sau albastru. Când spațiul devine prea strâmt pentru toată emoția dintre voi, când cuvintele nu-și mai găsesc drumul, pentru că ar fi de ajuns un gest, o mână întinsă, o îmbrățișare…

Și toate astea, sunt, draga mea, pași simpli pe un drum niciodată îndeajuns de cuprinzător, îndeajuns de limpede, îndeajuns de satisfăcător…căutăm și umblăm, după ceea ce ne face sufletul să tresară, căci dincolo de toate, avem o inimă vie și o sete de nestăvilit, după ceea ce, uneori pretențios numim fericire…”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu