22 decembrie 2017

2017 - Per aspera ad astra

Timpul împărțit în unități de măsură seci, ore, săptămâni, luni, ani, poate fi o convenție pe care o acceptăm alături de toate celelalte convenții ale vieții noastre. Chiar dacă purtăm sau nu ceasuri, timpul își curge secundele nu în ritmul indicat de acele fin desenate, ci în funcție de bătăile inimii noastre, care o poate lua la galop sau poate sta în loc, uneori, de prea multă frumusețe, de prea multă iubire, de nesfârșită intensitate.

„Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul” le spun africanii din triburi turiștilor care se miră de viața trăită în niște tipare greu de înțeles pentru viteza secolului în care trăim.

Am învățat că timpul se poate opri în loc, uneori, în acele moment de grație ce ne lasă fără suflare, într-un gest, într-un zambet, în delicatețea unei tăceri sau a unei note muzicale preschimbate în emoție și în amintire…
Iată că, într-un decembrie aspru și înnegurat de vești ce seamănă a sfârșit, se încheie un an, lăsând loc altuia, ca un ou kinder, plin de neprevăzut și provocări….

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu de sinceritate, simplu, incomod, necesar. Căci...daca noi înșine nu ne uităm în oglinda proprie, cum oare vom ști cine suntem și mai ales de ce?!

2017 a fost un an inedit. Lung peste poate. Plin ochi, dens și totuși cu goluri, precum o felie de cașcaval așezată la macerat. Asezate sunt si lecțiile lui 2017, sădite semințele, aștept să răsară roadele. 2017 a fost un an pe care nu îl pot compara cu nimic. 

A început organizat, cu obiective și planuri bine definite (și duse la punct), cu satisfacția lucrului bine făcut, în echipă, mai mult ca altă dată, fără weekenduri libere că așa ne stă bine, de ani de zile. Cu planuri paralele, de viață și de muncă. Plăcere sau datorie. Motivație sau constrângere. Dăruire sau lehamite. Involuție sau creștere. Dolce far niente sau progres. Trai boem sau reguli fărădecarenusepoate? Melanj sau detașare?

A continuat ca un carusel. Cu reguli de nimeni știute, cu situații confuze și de neînțeles, pânze de păianjen abil țesute la un șpriț sau la un grătar amical, sub pretext de prietenie. Valuri de frustrare si probleme personale nerezolvate. Furnicar și harababură.

Cum ne influențăm unii pe altii? Ce dăm celor din jurul nostru, înainte de a le pretinde orice? Ce suntem? Pentru unii sau pentru alții? De unde să vină binele, când ducem cu noi întuneric și scormonim adânc în țărână, poate poate gasim acolo ceva noroi, pentru cei care nu au coborât încă în abis...ce spunem și ce facem? Si mai ales, de ce?! O lecție și o întrebare de căpătâi, aș zice, pe frontispiciul unui an care a înlăturat măști, a dezavuat scenarii și teorii nefondate, a descoperit egoisme și nuanțe dezamăgitoare, a dezvelit nițel imagini construite cu grijă și controlate la sânge. 


Caut autenticul cu o fervoare și o încăpățânare pe care nu le cunoșteam. Umanul. Simplitatea. Qui prodest? Încă mă întreb.



A continuat 2017 să ne testeze limitele - de răbdare, de decență, de toleranță, de dragoste, de discreție, de prietenie - am picat pe rând, vociferând și copiind cu îndrăzneala celui care știe că are el, toata dreptatea, inutilă de altfel, în evidenta nefericire.... Dar anul...nu și nu, a rămas un profesor cam sever și ne.a lăsat cu teme pe vacanță.
Să le rezolvăm deci, sau să ne așezăm blând, pe locurile noastre, în tăcere, căci suntem datori să trăim viața noastră, să alegem pentru noi, să nu o copiem pe a altora și să nu judecăm, căci cine suntem noi, să avem habar ce "teme" are de rezolvat vecinul sau prietenul sau iubitul sau fratele?! 

Căci locurile mi le amintesc și datorită emoției și oamenilor cu care am fost. Amintirile, soluțiile, alegerile...sunt legate de oamenii care au fost sau mai sunt încă în viața mea...

Cafeaua din oraș, furată din aglomerația zilelor de lucru, scrisul de mână și lacrimile înnodate în barbă într.o noapte de Siriu ce.s numa ale Irinei. Și absența, uneori. Ceaiul nebăut încă cu Flori, via ferrata cadou de ziua mea și tot seninul cuprins în niște ochi mari, fără ascunzișuri. Prea puțin timp și aici. Optimismul și conversațiile tonice, născătoare de întrebări ale Andrei, căldura și simplitatea cu care dăruiește, energie, timp, afecțiune. Te face să îți dorești mai mult. Telefoanele fără motiv și mereu neașteptate ale Narcisei, dojana cu blândețe și îmbrățișările rare și sincere. Veselia lui Tavi, atotcuprinzătoare, mă întreb dacă are pe undeva o sursă secretă de alimentare....precauțiile și fermitatea lui Florin cînd ne cară după el pe cărări ascunse, iar noi ne plângem(mai ales eu) dar nu renunțăm...Îmbrățișările fără respirație ale lui Dragoș și un suflet mare, asezonat (prea rar) cu cartofii cu usturoi din bucătăria mică, verde fistic. De repetat.

Călimaniul de iarnă cu asprimea lui și mâinile încalzite în mănușile lui Tibi. Gura de cafea împărțită virtual cu Mariana dimineața devreme. Unde e timpul când stăteam și de povești ?!Blândețea și răbdarea Brândușei, optimismul așezat și risipit oricui are nevoie de el. Veselia șugubeață a Nadiei, soluțiile surpriză, creativitatea și simplitatea cu care ne adună, în situații inedite. Virginia, atât de prezentă în absența ei, caldă și generoasă, perseverentă și determinată să depășească și ultima limită de confort ce stă, între Bacău și Piatra Neamț...te așteptăm. Puiu cu cântecele lui...Octavia cu determinarea și sarcasmul fermecător, Cosmin cu prietenia și ironia deopotrivă provocatoare, Gabi și Hanna și Sabina, cu talentul și instrumentele lor....

Și câți mai sunt...câte momente de povestit nepoților, peste ani, trăite alături de acești oameni, la serviciu sau pe teren, sub cerul înțesat de stele, sau în situații limită, poate la mare sau poate la munte, poate în sala de conferințe de la Izvor sau la sediul mic și aglomerat de club, poate într.un microbuz traversând o graniță necunoscută în Bulgaria, fie agățati în coardă pe nuș ce stâncă, fie cântând colinde sau la mulți ani, căutând trasee nemarcate sau dându-ne peste cap, la propriu sau la figurat, fie la focul de tabără, fie planificând, dăruind și primind, mai mult sau mai puțin, după inimă, după putere, după voință...asta a fost ceea ce am învățat într.un an de tranziție, după ani grei ca pietrele de moară, frumoși precum cerul de toamnă și efemeri ca puful de păpădie...provocarea reală e să fim Oameni și să rămânem, no matter what, să ne bucurăm de și cu oamenii de lângă noi, atât cât îi avem lângă noi, căci timpul....of, timpul...ce amăgire!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu