24 noiembrie 2017

30+ sau Exerciții de echilibru

Motto: “Viața este un dans între echilibru și cutremur”

Tic-tac…tic-tac


Noiembrie a fost dintotdeauna o lună care a schimbat ceva în viața mea. Definitiv și ireversibil. Fără drept de veto. Cu posibilitate și poate speranță de acceptare. Ce-ai facut în ultimele 12 luni, mă întreb, mai mult decât ce-mi doresc de ziua mea. Căci trecerea timpului are sens dacă traim cu rost, deplin, dacă reușim sau măcar încercăm să lăsăm ceva în urmă… e timp pentru bilanț și încă mai e timp pentru construit sau reparat, pe ici pe colo…




Demult, tare demult, un prieten mi-a spus că împrăștii veselie și optimism, asemeni unui puf de păpădie, fie el și nebăgat de seamă. Timpul a trecut și păpădiile s-au împrăștiat în cele patru zări, de parcă niciodată n-ar fi existat. De parcă cineva le-a strivit sec, în graba spre nicăieri.


Poate așa zisa maturitate are miros de îngheț și tăiș de țurțuri atârnați implacabil deasupra frunții ușor încruntate a uimire și descumpănire, fără cale de întoarcere. Poate avem de săpat în noi, negru și adânc, până la prăsele și închizând în carantină acea molimă numită “speranță” care ne înșală fără milă, tocmai când se mai închide o ușă și ne amăgim conform zicalei că se va deschide o fereastră. Când ne păcălim singuri că oamenii ne vor înapoia ceea ce le dăruim, o bucată de inimă pe tavă și ne vor accepta senini, fără judecată sau etichete, fără bârfa cea de toate zilele și fără rânjete atotștiutoare ale vieților celor din jur. Când obsesia devine realitate și motivație pentru orice, pe principiul ”în dragoste și în război, totul e permis”.

Poate tot ce avem nevoie e un plus de luciditate. Un plus de blazare. Un bonus de indiferență. Certitudinea că singuri ne naștem și murim, în singurătate creștem sau ne izbăvim, ne schilodim sau ne transformăm în înțelepți levitând la niveluri(aparent) superioare muritorilor de rând.

Dacă cineva m-ar întreba ce am mai făcut, în astea 12 luni ce s-au strecurat mișelește, aș spune că am experimentat (despre învățare, nu sunt chiar sigură, încă număr restanțe). Am experimentat cele de mai sus și încă multe altele…am constatat că ne șlefuim, de-a lungul vremilor, fie că vrem, fie că suntem siliți de împrejurări colțuroase. Ne șlefuim, dezvelind fețe noi, dedesubturi bănuite sau dosite cu grijă, lucioase sau prăfuite, ne șlefuim până la ascuțișuri nebănuite, căutând diamante sau comori despre care tot cărțile ne conving că ar fi (bine) ascunse în inima noastră…


Am gustat cu voluptate din toate nuanțele prieteniei, dulce, amară, acră, sărată în șuvoaie neșterse, sălcie și tăioasă pe alocuri, strâmbă și prost împărțită după calapoade construite din prejudecată și nemulțumire. Cu spatele drept și încercând să înțeleg, cum se vede paiul din ochii altuia și cum e invizibilă bârna din ochii proprii. Ascultând cu răbdare și mai ales în tăcere, ceea ce fiecare a avut de vărsat, căci oamenii au nevoie să fie ascultați. Nu le dați soluții, că nu-i interesează, să se plângă e destul, dați-le dreptate și empatizați cu durerea și motivele lor de tristețe (reale sau imaginate, cine mai stă să cerceteze cine ce a făcut, contează cine ce a spus, primul și cu convingere).

Am experimentat din nou mersul pe coate și genunchii zdreliți, (căci naivitatea și încrederea are un preț), cu capul plecat și umerii împovărați de frustrări ce nu-mi aparțin, vini închipuite și fapte nefăcute.

A fost un an pe cinste, anul acesta. Și încă nu s-a terminat. Dar acum sunt pregătită. Căci, ironie sau nu, mai pot să zambesc – în nuanțe chiar, amar sau în colțuri, trist sau pe 14 mm, încă zâmbesc, poate pentru că în sufletul meu, alegerile au fost ale mele și cele potrivite, poate pentru că am găsit răspunsurile la timp, poate pentru că am lângă mine o fată blondă cu vorbe de duh mai adevărate decât orice carte, poate pentru că, așa împrăștiați și departe cum sunt, mai sunt câțiva oameni care mai au o vorbă bună, un sfat pertinent, o încurajare când am ajuns la capătul puterilor, în loc de critică, etichete sau judecăți ale propriilor neajunsuri.

Lista cu dorințe de ziua mea e o coală albă. Îmi doresc încă, tot ce îmi doresc în fiecare zi. Pentru mine și pentru cei de lângă mine.

Omenie. Autentic. Senin. Sănătate. Toleranță. Sinceritate. Curaj. Integritate. Recunoștință. Bucurie


Fiți bine, cu voi. În singurătate sau în mijlocul celorlalți. Fiți buni, că nu doare. Fiți lângă cei ce au nevoie de voi, atât cât îi mai aveți lângă voi.
Fiți bine, voi, fiecare în dreptul lui. Nu mai judecați, căci fiecare are crucea lui și habar n-aveți ce povară duce fiecare! Fiți bine, atât cât se poate, egoist sau nu.

…Pentru că, departe sau aproape, sunteti în inima mea, iar în zile ca acestea, îmi doresc cel mai mult să fiu cu voi, poate într-un gînd, poate într-o amintire, într-un zîmbet, fie el si trist, sau poate în lacrima din colţul ochilor, pînă la sfîrşit…









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu