31 octombrie 2017

Despre trepte, echilibru și alte experiențe – pe urmele zeilor, în Munții Olimp


Motto: Don’t grow up, it’a trap

Vă amintiți povestea lui Ulise și a ciclopului Polifem ? 
Cum a scăpat Ulise și prietenii săi de la moartea în peștera ciclopului, spunându-I acestuia că numele lui este Nimeni și strecurandu-se apoi afară din peșteră, împreuncă cu prietenii săi, legați de burta oilor, în timp ce uriașul orbit îi căuta în neștire?!


Cam așa a început povestea Olimpului pt mine, acum câțiva ani, când eu aveam dorința și așteptam să se îndeplinească oarecum de la sine, sau măcar prin alții, mai pricepuți ca mine…anii au trecut, cu provocarile lor, însă dorința a rămas și a căpătat formă, fond și direcție astă vară. Lista s-a completat rapid, combinațiile nu au întârziat să apară, însă oamenii se aleg de la sine și rămâne cine trebuie să fie acolo, la momentul respectiv. Am plecat dimineata devreme pe drumul Bulgariei, cu voie buna si ochii mici, cand aproape să apună soarele eram déjà pe malul Mării Egee, cu picioarele în nisipul aspru și rece, îmbaiați în apa și mai rece (cei mai curajoși dintre noi), dar fascinați de albastrul incredibil al valurilor într-o toamnă la  grade. Seara facem bagaje, Gabi ne bucură sufletele cu ceva cântece la chitară, apoi dormim, cu gândul la aventura de a doua zi.
Dimineata devreme, mai facem o dată bagajele, un email de la refugiu și vremea foarte bună schimbă un pic ordinea lucrurilor. Suntem tare entuziasmați, în afară de Iulian, nici unul din noi nu a trecut de clasicul 2500 și ceva. Prima oprire este satul Litchoro (în traducere: locul de piatră) aflat la poalele Muntelui Olimp, aproape de intrarea în canionul Enipeas, aici facem un scurt popas, ne rătăcim printre străduțe, râzând și chicotind, tulburând liniștea de orășel de munte în extrasezon, facem câteva cumpărături, vizităm Boulangeria și purcedem. Din Litochoro, urcăm la Prionia (1100m), pe un drum ce șerpuiește prin pădurea de foioase déjà colorată în zeci de nuanțe de galben. Popas la mănăstirea închinată Sfântului Dyonissos, ce cuprinde Biserica din cadrul Mănăstirii, curtea interioară, un magazin de suveniruri și un mic muzeu cu obiecte bisericești vechi. E o liniște incredibilă, printre aceste ruine blând colorate de raze jucăușe, niște mușcate roșii pe prispă aduc un plus de viață, se face liniște și în interior, e o zi bună de mers pe munte, într-adevăr…

De la Prionia, urcăm. Avem o noapte de cazare la Refugiul A (2100 m), de unde mâine vom urca în Olimp. Dar…să vedem ce ne oferă ziua de astăzi. O cărare șerpuită, printre copacii contorsionați, niște căluți ce urcă probabil proviziile la Refugiu, 9 oameni, atât de diferiți, fiecare în ritmul și cu gândurile lui. În câteva minute ajungem la Punctul locul intitulat “Cada lui Zeus”, un loc format prin eroziunea apei în calcar, ce a creeat în timp un mic bazin cu apa cristalină  și o cădere de apă. Legenda spune că aici Zeus își “făcea de cap” cu diferite nimfe, fiind un loc retras, stâncos, ferit de ochii ageru ai soției (zeița Hera). 
Lăsăm baia și urmăm curba de nivel printr-un culoar de culoare, lumini și umbre. Îmi sună în minte “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” - e prima tură cand văd, simt, aud toamna de jur împrejur. Nuanțe de auriu, galben, arămiu se împletesc amețitor cu lumina apusului printre crengile poleite. Avem balustrade. Avem scări. Muuuuuulte scări. Prea muuuuulte scări. Se mărește distanța dintre noi, e destulă lume pe traseu, majoritatea coboară. Urcăm pe marcajul galben ce-mi aduce aminte de autostradă, pare domestic muntele ăsta și foarte primitor. E cald, parcă ne îmbrățișează cu labirinturile lui arcuite. Zâmbesc mult și des. Cânt în gând și mă bucur când ajung la izvor. Cineva îmi dă bomboane, dau la schimb ciocolată cu cocos, poate se mai ușurează rucsacul. Nu știu cum e traseul, nu mi se pare greu, dar parcă sunt prea multe trepte, Doinița și vociferează și-s de accord cu ea, cine a stat să sape atâtea trepte, pentru bieții munțomani? Nu am avut vreme să mă documentez, îmi fac (a câta oară oare?) mea culpa că nu-s destul de informată, mai întreb, mai îmi amintesc din ce știam anu trecut de la Tavi, mă bucur de pădure și de piatra care apare la orizont, parcă știind că e pe sufletul meu. Apune soarele după un perete colorat în arama de foioase, marea se lățește la orizont departe în vale, amestecată cu nouri de ceață. Simt că déjà îmi place muntele ăsta, așa mare cum e, bătrân și mustind de legende. 

Muntele mă predispune la introspecție – drumul e o modalitate bună de a pune lucruri în ordine, de a găsi soluții sau a primi răspunsuri, când te aștepți mai puțin. Urcăm și de jur împrejur se face piatră – colorată și ea în lumina înserării, suntem aproape de refugiu, căci în vârf se vede ieșind fum pe hogeag…ce bine tre sa fie, dacă e foc și e fum…e de bine. 
Refugiul – e cel mai modern si curat refugiu văzut vreodată – curtea pietruită, mese pe terasă, de unde în vale se zăresc aprinse luminițe mii, gazdă primitoare, muulți turiști, ne descălțăm la intrare și primim papucii de casă, ne luăm în primire camera (suntem doar noi, ce ușurare, am rămas cu ceva amintiri din Refugiile cu sute de oameni de pe Camino), apoi o cină caldă, la gura sobei – un șemineu, de fapt, unde putem și cânta, căci da, găsim chitara, iar Gabi cântă. Mă întreabă Irina cum suntem și realizez că de 2 zile de cînd am plecat de acasă sunt toată numai zâmbet și veselie. Fără gânduri aiurea, fără să me las prinsă în capcanele grijilor de zi cu zi. Dormim rău și puțin, dimineață la 5 începe foiala, fâs și poc și trrrr, fermoare, geci, bocanci, împachetat, dezpachetat, căutat, mormăit, hohote înfundate, hai să și plecăm o dată până nu răsare soarele de tot.

Începem marele urcuș cu o pantă ce ne taie tot entuziasmul și mai ales respirația – greu să alergăm la deal, picioarele par să fie căptușite cu ceva plumb, parcă am mai face o poză, parca am maid a o haină jos, poate să mai stăm un pic aici pe banca asta de piatra unde și-o fi odihnit ciolanele si Măria sa Zeus. Cățelușa Mariza ne face să ne imaginăm că vreo zeitate (una bună, musai) se ține scai de noi, cu gând să ne păzească drumul. Stânca e arzătoare în fața unui răsărit întunecat ce se împrăștie în raze de soare înțepătoare – albul pietrei se amestecă insinuant cu un portocaliu ce ne ia ochii – fascinația luminii de dimineață, parca ar fi de-ajuns și să te așezi un pic, să privești și să te bucuri, pentru toate zilele ce vin, pentru viața din fiecare raza de soare, pentru că sunt, pentru că ești….
Andra e chinuită de o durere de cap. Un “și eu!” îmi aduce aminte de bancul cu Alba ca Zăpada și Piticii, e bine că încă putem zâmbi, cu îngăduință. Traseul șerpuiește pe după culmi ce par istovite de arșiță, mă gândesc cum o arde soarele vara pe aci, dacă acum la ora 9,30 e așa cald…respir regulat, pășesc apăsat, am bocancii de iarnă în picioare, îmi dau o siguranță aparte, pe grohotișurile astea albe ce-mi iau ochii și mă fac să mă simt ca pe nisipuri mișcătoare. Parcă seamănă cu Măcinul, e antic și muntele ăsta și ros pe la toate încheieturile, parcă seamănă cu Ciucașul, prea sunt modelate stâncile astea așa apărând de nicăieri….parca seamănă cu el însuși și tre să-I dăm șansa să îl cunoaștem, căci nu e musai să regăsim în amintiri ceva asemănător cu ceea ce ni se înfățișează pt prima dată. 

Ajungem la Skala (2.866 m), la răscruce de vânturi – déjà suntem la cea mai mare altitudine ever – dar nici gand să ne oprim aici – ne punem căștile, nu e nevoie de ham și coardă, suntem tare diferiți dar ne mână aceeași determinare, respirăm scurt, ne blindăm contra vântului ce suflă din toate părțile (acum seamănă cu Parânful muntele ăsta). O trecătoare ne ascute atenția și ne deschide drumul de aproximativ 30 min, către Mytikas, o porțiune abruptă, îngustă, ce urmează lespezile lucioase stratificate – în dreapta hău, în stânga perete de stâncă în nuanțe fascinante de gri lucios, în spatele cărora, prin fante sau tăieturi ascuțite, se ițește o imensă căldare glaciară, fără fund și cu pereți de infern, colțuroși și totodată ispititori – pe peretele lucios joacă umbrele noastre într-un desen rupestru fermecător. E bine împreună, atât cât se poate, așa cum se poate. Ultima pantă spre vârf ne provoacă la echilibru – căci fiecare are everestul lui de escaladat, sau un munte mai mic, și cum altfel, decât căutând echilibrul și stand pe propriile picioare, nu imitând, nu copiind, nu împrumutând de la unu de la altu, fără a ști cum e să pășești tu, pe picioarele tale, să simți fiecare piatra cum încearcă să îți străpungă talpa piciorului, sau să te devieze de la traseul ales…

Ne echilibrăm, evit să calc pe alte urme, îmi place să găsesc eu drumul care mi se potrivește mie și care îmi inspiră siguranță. Las pe alții să mă depășească, sigur e loc și pt mine. Ajungem. Bate vânt în continuare, mai domol parcă, poate și pentru că soarele e generos. Facem poze, respirăm, ne bucurăm, scriem în caietul de amintiri de pe vârf. Eu rămân într-o contemplare tăcută, să mă lăsați un pic așa, întinsă pe lespedea caldă, să aud doar zarea și cerul, să privesc doar nesfârșirea ce ne face mici și pe noi și grijile ce le târâim cu perseverență peste tot, bagaj inutil împotriva echilibrului.
Cum se simt cei 2918 m ai Olimpului? Cum se simt cei 467 m ai Țuțuiatului? Îi simți cum te simți. Tu cu tine. Eu am simțit că acum a fost momentul – acum 2 sau 3 ani ar fi fost prea mult sau prea stresant, eu prea puțin pregătită. A fost liniște. A fost cel mai albastru cer de multă vreme, fără nor și fără umbre. A fost bucurie, fără exaltare, dar așezată și așa cum trebuie, să se sedimenteze, să țină peste cele ce vor veni. A fost…perfect.

Apoi am coborât. Cum altfel, decât pe un traseu cam nemarcat, pe un jgheab spectaculos și care ne-a pus la încercare bocancii, picioarele, echilibrul și nu în ultimul rând, căștile…pe versantul selenar cu torente adânc săpate în stâncă, transversal, unde lumina după – amiezii ne-a îmbrățișat total, auriu și cald ca o poveste de dragoste așezată, apoi pe o curbă de nivel șerpuind delicat printre hău și perete de piatră, până am ajuns din nou la banca unde vreun zeu și-o fi odihnit vreodată oasele…. 

De la Refugiu până la Prionia, drumul a fost parcă mai lung, mai ascuțit și cu și mai multe trepte – oboseala ne-a cam împleticit picioarele și ne-am răsfirat unul câte unul, pe tot muntele și la distanță de vreo oră – ocazie de cântat, de gândit și de boscorodit treptele vieții, meditând la ușurința cu care urci, față de greutatea de a coborî, mai ales cu greutăți pe umeri :)
Ce a urmat…e altă poveste. O poveste cu un oraș medieval, cu vizită la palat și în turnul cu prințese, cu cel mai spectaculos apus de anul acesta, privit dintre crenelurile Cetății de la Kavala, cel mai drag oraș al Greciei pentru mine. Și o altă poveste e lungul drum către casă, căci de n-ar fi…nu s-ar povesti. Și cum oameni mari suntem, să lăsăm poveștile și să mai păstrăm și pentru noi, căci nu toate pot fi spuse așa, la toată lumea…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu