17 septembrie 2017

Apuseni - o simpla poveste verde

Draga mea prietena, 

Iata ca dupa 3 ani de dorinta, am ajuns in Apuseni, intr-un binemeritat concediu de o saptamana. Dupa toate povestile de la prietenii care merg an de an aici, am plecat la drum intrebandu-ma in sinea mea, ce-mi va oferi mie muntele asta, ce-oi mai putea eu descoperi nou, fata de tot ceea ce stiam deja...cu o tona de bagaje, sa fie de toate, drumul a fost aparent scurt si calduros, pana la Rachitele, punct din care, pana in Poiana Glavoi, am crezut ca masinile or sa cedeze nervos :) – ne-a lasat in pana doar toba de esapament a Daciei lui Alex, ce a pus la grea incercare abilitatile de mecanici ale baietilor.

Sambata seara tarziu, descindem in renumita Poiana Glavoi, un fel de Fata Morgana a vacantelor mele aproape inexistente din ultimii ani.

Despre ce sa-ti povestesc mai intai? Despre zecile de masini insirate pe pajistile nesfarsite, despre soarele ce mangaie bland, cu ultimele raze, culmea molcoma si intesata de brazi, despre un freamat de oameni si placut urechilor de muntzoman, despre iarba verde si deasa, imbietoare ca o ispita,  corturilor neintinse? 


Poate ar trebui sa incep sa-ti povestesc despre Roda si Micu, pe care ii stiam tot din povesti, care ne au primit ca pe niste buni prieteni care nu s-au vazut de mult, cu placinte pufoase si cartofi prajiti cu telemea, aburind irezistibil. Da, e concediu, putem sa ne facem de cap si sa ne bucuram de traiul simplu si exact. Viata poate fi simpla, asta a fost prima impresie si cea care avea sa-mi fie laitmotiv in zilele urmatoare. Cu gand de liniste si detasare am venit catre muntii astia noi si plini de mister, cu inima impacata si cugetul liber, am plecat mai departe…


Seara la foc facem planul pentru urmatoarele zile, pentru trasee cu nume de poveste, Cetatile Radesei, Cheile Galbenei, Focul viu, Poiana Florilor, Cheile Somesului cald, Cascada Evantai, Avenul Bortig, Cetatile Ponorului...nu e graba, pare ca timpul are nesfarsita rabdare cu noi si sentimentul acesta deplin, ca avem timp ne aduce zambet si relaxare. Asa ne amagim deseori, ca avem timp si putem sa il si pierdem…dar aici alegem sa il castigam – noaptea se lasa rece cu bolta de stele si umezeala ce ajunge la os, vai de capul celor cu sac de dormit de vara…

Duminica in Glavoi incepe cu o cafea aburinda si sune de talangi mioritice, oile traverseaza versantul din fata noastra, ordonate si fara graba. Peste noapte, verdele a capatat nuante de alb, un strat gros de bruma a imbracat pajistile si ne-a luat pe nepregatite. De mult timp insa, nu am mai dormit asa bine, stii doar povestile mele de nesomn din noptile la cort, iata ca a venit timpul sa facem pace si sa ma bucur de natura – ajuta ce-i drept si iarba deasa, locul de cort perfect drept, linistea inalta din acest templu natural.

Despre traseele din aceasta zona n-am sa-ti povestesc foarte multe, muntii acestia i-am indragit repede altfel decat prin provocare sau adrenalina. Mi s-au insinuat in suflet tiptil, ca un dor sau ca o nostalgie, a unei existente primordiale, unde nu exista zbucium sau indoiala, unde fiecare adiere de vant are un rost, fiecare susur de apa inseamna limpezime, unde fiecare piatra te face sa deschizi larg ochii, unde lumina si intunericul se invaluie intr-un dans fara sfarsit, unde verdele inseamna viata si vindecare, unde povestea sta in ciripit de pasari sau ciugulit de zmeura, mure si afine, caci da, draga mea, am dat iama in boschetii de zmeur si ne-am infruptat din mure negre ca ochii de tigan si zmeura aromata ca promisiunea unui sarut.
Am pasit pe covor de muschi viu, printre copaci fosnitori si paduri aparent neatinse, la fiecare cot, ciuleam urechile asteptandu-ne la vreo intalnire misterioasa. Soare bland si inima usoara. Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua J

A ajuns si Robert in tabara, pentru a doua oara in doua saptamani – asta spune multe despre ce inseamna Apuseniul pentru noi. Alt traseu, alta echiipa, astazi suntem cu copiii, deci e agitatie si voie buna, asa se caleste rabdarea – mai ales a celor care nu sunt inca parinti – fiind totodata o ocazie sa devenim si mai responsabili. Pestera, sufe, lanturi, umezeala, pietre alunecoase, lumini si umbre tainice, traseu la lumina frontalei in mijlocul zilei, iata si provocarile si adrenalina, sa nu cumva sa ne culcam pe o ureche sis a ne relaxam de tot. Pasesc apasat si-mi amintesc de Camino, gandurile zburda in voia lor, pana se face liniste si devin una cu natura inconjuratoare, nu e semnal la telefon, nu sunt problem de rezolvat, nu sunt solutii de cautat, e asa cum trebuie sa fie – fiecare pe drumul lui, purtand intrebari sau certitudini. Suntem mici de tot si atat de efemeri in fata acestor Cetati, a acestor monumente naturale ce coplesesc prin grandoare si permanenta, ne lasa muti de fascinatie nedisimulata.

Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a treia J
Dar inainte de asta, a fost foc de tabara si a gatit Alex. Au fost povesti si a fost cantec de chitara. Oamenii dragi aproape. Cer cu mii de stele. Si frig umed de toamna.

Au mai fost zilele astea alte cetati. Pesteri si drumuri parca neumblate de alti oameni. Avenuri misterioase si lanturi prea putine pentru dorinta de explorare a fetelor, Poiana Ponor cu verdele total si linistea deplina, ape unduind bland peste pietre colturoase dar cunoscandu-si locul in ordinea fireasca a mamei-natura. A fost timp pentru citit si pentru stat in leagan, in serile umbroase sau la cea mai buna cafea, cea bauta cu prietenii, a fost iarasi trecerea oilor si cantecul talangilor, o alta chitara si cantece nemaiauzite la vreun foc de tabara. A fost hotararea Ioanei sa se apuce din nou de chitara. A fost catararea pe stanca a fetelor mici si ambitioase. Au fost serile calde la foc, cu paste iuti din hribii culesi de Irina, cu Roda si Micu si o pereche de tineri casatoriti ce nu stiau ce frumos e in Apuseni si ce minunatii se ascund La Grajduri (nume dat Poienii Glavoi), au fost hohote de ras si glume desuchiate, a fost un urcus imposibil si cateva pesteri, memorabile, Meziadul este fabulos, as fi stat acolo o zi intreaga, dar a fost, peste  toate, o stare de bine si o rupere de ritm ce m-a surprins si m-a acaparat total in cele cateva zile in afara civilizatiei.


Se poate trai simplu si frumos, cu inima usoara si fara indoiala, cu spatele drept si privind drept inainte. Chiar daca e greu si chiar daca drumul nu e usor. Chiar daca uneori ramai singura si te intrebi ce ai putea sa mai faci. Atunci cand stii ca ai facut tot ce ai fi putut, la un moment dat…mergi mai departe, caci timpul pare sa nu mai aiba atata rabdare…



PS. Pentru cand te vei hotari sa pasesti tu insati pe aceste meleaguri de basm, sa gusti din bunatatile simple de aici si sa cunosti pas cu pas tot ce e nou, iti las cateva repere, sa nu cumva sa le ratezi:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu