6 iunie 2015

Ziua 7 Santo Domingo de la Calzada - Belorado 23 km

"Sa nu te plangi niciodata ca viata e scurta,
Sa nu te plangi niciodata ca ranile sunt prea adanci,
Viata inseamna lupta. Deci mergi si te lupta,
Daca vrei sa fii om, sa invingi!

Sa nu te temi niciodata de vifor, de ceata,
Doar iarba se culca supusa sub lama coaselor;
Sa treci prin lume indragostit de viata,
Pana in maduva oaselor !"
..............................................
Astazi am mers ca un robotel. Puteti sa.mi spuneti Memo :) . M.a ajutat si vremea, racoroasa, inchisa, cenusie...Gratie antrenamentului din turele de munte, infotripurilor cand impachetam si despachetam in fiecare zi si faptului ca, acasa, fiecare dimineata e un minimaraton in contratimp, acum reusesc sa plec la drum in 10 - 15 minute, din momentul cand ma trezesc, spalat, imbracat, impachetat etc. Astfel incat la 6 ieseam pe usa casei batranesti in care am dormit bine, desi s.a racit vremea destul, am folosit prima data sacul de dormit pt caldura, nu doar pe post de cearsaf.

Drumul - Ca un robotel, cu miscari mecanice, pe un drum de tara plat, un sfert din cei 23 km doar asfalt, restul drum obisnuit, ca la tara la noi. Fara grija semnelor, nu prea aveam unde sa ma pierd, am lasat drumul sa.mi calauzeasca pasii, aveam lucruri mai importante la care sa ma gandesc. Am simtit nevoia sa ascult muzica, mare parte din timp, drumul a mers paralel cu autostrada cam jumatate din timp, iar zgomotul masinilor e destul de neplacut. Am vazut un camp de maci lila. Si roz. Si rosii, multi maci. Au aparut culturile de mazare si fasole in peisaj. M.am oprit la un moment dat pe marginea drumului si am mancat un sandwich improvizat...o cafea intr.un sat. Ciudate satele prin care am trecut. Darapanate, pustii, cat vor mai rezista oare? Mai au doar cativa locuitori. Erau 2 pisici undeva langa o fantana. Biserici vechi si inchise. Ruine stravechi ale fostelor cetati. Piatra...

Multa piatra. Drumul asta, cu totul, pare sa aiba ca lait-motiv piatra...plecand de la granita cu Franta, din Pirinei, unde stancile raman neclintite peste veacuri, continuind cu bolovanisul dinspre Roncevalles, drumurile abrupte de piatra ce se rostogoleste pe dealurile de dupa Pamplona, fie ca e drum de piatra, amenajat, de tara sau pietris, pur si simplu, sau nisip, cum am avut azi, piatra e mereu prezenta. Si dainuie, indiferent cate intemperii trec peste ea...oare cate pietre si ce bolovani caram si noi, in drumul asta prin viata?! Cat mai poate cara sufletul atata greutate, de ce nu le lasam in urma noastra, apasare, grija, nemultumire, invidie, minciuna, mandrie, pana sa putem spune cu sinceritate ca avem o inima usoara ?! Cat cantareste o inima curata? Cu siguranta, mai putin decat orice fir de nisip :)...

Cazarea - astazi am cautat iarasi Refugiul parohial pt pelerini, cel municipal, mai modern, nu m.a incantat f tare. Asa ca mi.am asezat rucsacul la coada, erau cativa din amicii de serile trecute deja ajunsi si am asteptat sa se faca 13.30 sa se deschida. E o veche cetate, are ziduri groase precum cetatile de la noi, cateva cuiburi de berze in varf, pe acoperis au crescut balarii...bai, spalator, bucatarie...si mai ales omenie - 2 voluntari ne.au primit cu multa caldura, ceai fierbinte si biscuiti....este incredibil ce stare de bine iti dau lucrurile astea marunte, cat de bine primit te simti, uiti de durere, de drum, de greutati sau de ziua de maine. Te simti "omenit" cum se spune la noi. Si e un lucru atat de simplu si firesc totodata; imi amintesc de vremea cand eram copil si nu trecea un om necajit pe strada sau sa strige la poarta dupa ceva de pomana si mama sa nu le dea ceva, oricat de neinsemnat ar fi fost...
Am prins pat jos. Sunt 10 paturi in camera. Si 24 de toate, in refugiu. Stau in camera cu un american, fetele de acum 2 nopti, 3 coreence si  un brazilian, Pedro. Care are niste bataturi in talpa infioratoare, besici umflate, pe care le inteapa cu acul si lasa ata prin ele, pt a nu se infecta, asa cum se recomanda...

Diseara la 7 vom avea o mesa sau slujba speciala pt pelerini, la care am fost rugati sa participam. In sat este o sarbatoare locala, voi merge sa vad ce se intampla de fapt.
Initial, dimineata aveam de gand sa merg mai departe, in urmatorul sat, aflat la 5 km distanta, pt a mai scurta din etapa de maine. Dar, avand un singur refugiu, exista riscul sa fie inchis sau sa nu mai fie locuri si n.am riscat. E prea bine aici iar talpile mele au fost de acord sa se opreasca :) . Si...a iesit soarele din nori :).

Astazi sunt 7 zile de cand merg :) - pare incredibil...nu stiu cate mai sunt, despre asta o sa scriu in alta zi, dar nu stiu cand au trecut...zile atat de frumoase, zile pline, zile intense, fiecare unica. Fiecare zi din viata noastra e unica si nu mai revine, niciodata. Nu o vom mai simti la fel, a doua oara. Noi nu vom mai fi aceeasi. Ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata... un gand bun pt voi toti !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu