19 iunie 2015

Ziua 20 - Villafranca del Bierzo - La Faba - O Cebreiro 30 km

Dupa o seara linistita si odihnitoare, fara sforaituri sau alte zgomote, trezirea la 5 a fost floare la ureche, am mai lenevit un pic, cu pregatiri cu tot, am plecat ca de obicei, la ora 6. Singura, Carl a plecat mai devreme, Esther inca se pregatea. N.am mers mult si, la iesirea din oras, dupa pod, m.am intalnit cu Carl. Aseara, discutand despre traseul de astazi, am aflat ca sunt 2 rute, conform ghidului, una periculoasa, dar foarte grea, pe munte, una pe drum obisnuit, recomandata...indiferent pe care o alegeam, ghidul spune ca asta ar fi cea mai grea etapa de pe Camino...hotarasem sa merg pe cea pe munte, ei doi pe cealalta, intentionau sa se opreasca in La Faba, cu vreo 5 km inainte de O Cebreiro.

Bun...am trecut podul la iesirea din oras, dar nici urma de traseu alternativ, alte semne sau ceva panou...asa ca am mers pe drumul principal, dupa marcaj, paralel cu un drum national (presupun, pt ca autostrada era mai incolo), cu regretul ca nu sunt pe celalat traseu - care n.a durat mult, pt ca am inceput sa povestesc cu Carl, cat in romana cat in engleza, beneficiul fiind de ambele parti, fiecare si.a exersat cunostintele de limba romana/engleza :). Zona seamana cu Cheile Bicazului, soseaua serpuieste printre munti impaduriti, nu se mai zareste piatra deloc. E frig, 13 grade si bate vantul, vreme perfecta pentru mers, facem 5 km intr.o ora.
Carl povesteste despre baietii lui, care l.au incurajat sa vina aici dar n.ar facr niciodata un astfel de drum. El e inginer, a fost in Guatemala, cu un proiect de voluntariat, pentru constructia unei scoli. La fel, in Peru, mi.a povestit despre excursia la Machu Pichu, una din destinatiile aflate pe lista mea de lucruri de facut in urmatorii ani. Ajungem in primul sat, sat de munte, adormit, simplu, cu case mici si modeste. La iesire, zaresc 2 tufe de zmeura, cu fructe uriase, coapte, astfel incat micul dejun de fructe e asigurat :). Mai mergem cativa km, ne ajunge Esther din urma, ne oprim la cafea - oameni pe care ii recunosc dar cu care n.am stat de vorba - facem si poze, nu se stie daca ne mai intalnim. E interesant cum, de fiecare data cand ne despartim, nu ne spunem la revedere ci Buen Camino, e salutul universal aici, constienti fiind ca se poate da ne vedem mai tarziu sau sa nu ne mai vedem niciodata...cu ei am facut schimb de numere de telefon si email, amandoi vor sa vina in Romania. In plus, nu stii ce se poate intampla, zilele trecute, la coborarea de pe munte, a avut loc un  accident, un danez a cazut destul de rau si a ajuns la spital, multi au probleme cu picioarele, tendinita, cu genunchii, bataturi, etc

Sunt multi pelerini in dimineata asta, merg in grupuri sau singuri. Ii las la cafea, Carl vrea sa mearga mai incet mai departe, are si destul timp si il doare un picior foarte tare, l.a afectat mult coborarea abrupta de acum 2 zile. Merg repede, incet incet se incalzeste, azi urcam de la 527 m la 1306 m altitudine. Ma ajunge Esther, zice ca a vazut un anunt ca poate inchiria un cal pentru a ajunge la O Cebreiro, dintr.o localitate din traseu. Ea e pasionata de echitatie, visul ei e sa aiba propria scoala/ferma pt calarie :) - e un amestec de Lidia si Virginia fata asta...ii intalnesc si pe colegii de camera italieni din Ponferrada, au dormit la alt alberg azi noapte. E uimitoare relatia care se creaza pe acest drum, intre oameni diferiti, de nationalitati diferite, chiar si daca nu stai f mult de vorba cu ei, te intrebi pe unde sunt, cat au mers, unde se opresc, fara sa.ti dai seama, nu te mai simti singur ci simti ca apartii unei mari familii cu o poveste comuna, alcatuita dintr.un numar nesfarsit de povesti. Si mi.e limpede ca n.am mers degeaba astazi pe aceasta ruta, castigul zilei de azi este omul si povestile lui. In plus, ziua e inca tanara...

Nu stiu ce peisaje am ratat, dar ceea ce vad e incredibil - am ochii verzi de atata verde crud, in decor sunt nuci, stejari, castani, mesteceni, inveliti intr.o iedera cotropitoare, ferigile sunt cat mine de inalte, lianele curg din copaci, asteptand , eroi sa lunece pe ele...e un labirint verde, in care singurul indiciu este susurul apei din prapastia de sub drum
Inca un sat, cuminte, verde cu multe flori, sub cele 2 autostrazi suspendate, amenintator, deasupra noastra...un castel pe un varf de deal se iteste in padure. Niste vacu rumega nepasatoare la agitatia din jur. Un sat care se cheama "La Herghelii", de aici se pleaca pe cal, cine doreste. Pe un islaz, 2 cai albi ce par desprinsi din basme, indiferenti si ei.
- or avea si animale, in padurile astea?!
- cu siguranta, nu vezi ca si.au facut nevoile in mijlocul drumului ?!
Spiridusii...credeam ca au ramas pe undeva. I.auzi...glasuri cristaline de copii, daaa, sunt italienii, odihniti, se pare, care vorbesc in continuare si asculta muzica la telefon :).

S.au dus deja 19 km...se ingusteaza drumul, urcam de la 600 m la 950 m in mai putin de 2 km, cararea e pietroasa, intre 2 maluri de pamant, pasarile ciripesc de mai mare dragul, cade padurea pe noi - si miroase a balega, am citit undeva ca Galicia miroase a balega, ne cam apropiem :). Ajung in La Faba, spre uimirea mea e un sat mic, in padure, are 3 alberg.uri, 2 baruri si un magazin, case n.am vazut decat daramate, si biserica. La iesire, o poteca ingusta, plina de balegar, trebuie sa aiba o armata de vaci oamenii astia(care oameni ?!), soarele arde, e deja ora 12. Va amintiti cum erau pedepsiti in vechime raufacatorii si nu numai, pusi in jug deasupra unui foc pe care se presara balegar uscat...cumplit.
Mai urc ceva timp...ma gandesc la pelerinii de acum sute de ani, cum or fi mers pe.aici, fara vibram, fara lotiune de plaja, fara cafea sau inghetata, wi.fi si alte mofturi, doar credinta, drum si osteneala, sacrificiu si umilinta...

La 1000 si ceva de m, soarele e sus, am o umbra mica, mica...stiti ce gust are arsita ?! Cand vreti caldura, ganditi.va ca si uscaciunea, e tot caldura. Un pas, apoi inca unul. Acum stiu cum se simt fachirii care calca pe carbuni aprinsi. Respiratia incinsa se amesteca cu praful uscat si aspru, broboane de sudoare curg pe tample, buzele uscate de vant ating apa neindestulatoare. Apa se prelinge incet pe gat, dar se evapora instant prin mii de pori sub vipia amiezii.
Din ultimul sat nu.mi mai amintesc decat mirosul intepator de balegar, 2 batrani garboviti venind cu vacile de la pascut, 2 caini ciobanesti negri tolaniti lenesi in mijlocul strazii, o fantana cu apa incredibil de rece. Apa, ce bucurie, ce miracol. In casti, canta Puiu " ma veti simti alaturea de voi...."

Urc in continuare, mai am pana la 1306 m. Se vad brazi, brazii mei dragi, verzi si tineri, multa feriga, un soricel mort - de.atata frumusete poate ?! Adie vantul, vant de munte si se tot inteteste, ajung pe culme, de jur imprejur munte si verde si senin, unde sa privesc mai intai si cum sa pastrez pentru totdeauna atata maretie ? Dati.mi un trup, voi muntilor, dati.mi voi suflet si aripi sa zbor, da.mi tu libertatea ta, vantule, ochi de cer si maini de verde papadie, sa fiu eu cea mai mica fata a lumii, sa ma infasor in intregul ei necunoscut....Am ajuns.

O Cebreiro, satul muzeu, unul din cele mai vechi refugii de pe Camino, inseamna cateva case de piatra neagra, transformate in restaurante sau pensiuni, o biserica si un alberg, pe varful muntelui...de vis. Privelistea e la 360 grade, pare un loc suspendat, deasupra tuturor muntilor si vailor de jur imprejur...in sec al IX lea, calugarii benedictini intampinau si protejau pelerinii ajunsi aici - Biserica Santa Maria la Real a fost construita in sec al IX lea si este cea mai veche biserica conservata integral de pe Camino. Legenda spune ca aici s.a petrecut o minune, in anul 1300 - un taran credincios, intr.o noapte de iarna grea, s.a luptat cu viscolul si nametii de zapada, pentru a ajunge la biserica la slujba. Calugarul care trebuia sa tina slujba, ar fi gandit "ce prostanac si taranul asta, vine pe vremea asta pana aici, doar pt o bucatica de paine si un pic de vin". In acel moment, ostia si vinul s.au transformat in carne si sange...in prezent, potirul si ostia sunt parte a blazonului galez :).

In aceasta regiune sunt traditionalele Pallozas, constructii de origine celta, din piatra, joase, ovale, si cu acoperis de stuf. In aceste case, oamenii traiau impreuna cu animalele lor, cele din O Cebreiro au fost locuite pana in 1960, astazi fiind exponate de muzeu. Un rol important in pionieratul si evolutia pelerinajului pe Camino a avut preotul Elias Valina, care a promovat Drumul in lucrarea sa de diploma si a marcat pentru prima data cu sageti galbene drumul din Franta pana la Santiago. In prezent, sageata galbena este principalul indicator de drum si simbol pentru Camino de Santiago.

Cazarea - exista un singur alberg aici, 106 locuri, arata excelent, foarte curat, dotat cu tot ce e nevoie, mai putin usi sau perdele la dusuri :). Interesant este ca pentru turistii care ajung aici cu masina sau cu autocarul nu se asigura cazare, sunt directionati spre alte unitati de cazare, care functioneaza dupa alt regim. De asemenea, din respect pt pelerini, cei care au ajuns aici cu masina si vor sa.si inceapa pelerinajul de aici, nu sjnt cazati pana la ora inchiderii refugiului, prioritate avand cei ce vin de departe... am pat la etaj si companie tinerii italieni plini de veselie :) - deci, o zi frumoasa si o seara ce se anunta interesanta ! Pana la Santiago au mai ramas 151 km :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu