16 iunie 2015

Ziua 18 - Rabanal del Camino - Cruz de Ferro - Foncebadon - Ponferrada 36 km

"Tu nu cunosti senzatia asta, ca.i prea stramt in tine, ca n.ai aer de.ajuns?!
Mi.e inima sura ca o minge de sare lucrata in ocne. Cine nu cunoaste truda si setea inchise intr.un bulgare de sare, sa stea deoparte!
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati, la raspantii de drum: ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea! "
...............................................................
Ziua de astazi a fost cea mai asteptata de pana acum, datorita incarcaturii deosebite si a traseului pe care urma sa.l fac - munte si nu numai ! Asa ca am plecat la ora 6.15, ghinion, o data cu un grup de adolescenti italieni, aparuti de ieri, intr.o excursie de scoala :D. Foarte energici, curati, cu chef de glume si muzica la telefon tare. La ora 6 jumate dimineata, prin padure...caci, astazi am urcat, de la 1152 pana la 1495 m, in prima parte a zilei...cararea e usurica, pe alocuri lina, pe alocuri cu piatra lata, colturoasa, rasare soarele fara sa.l mai vedem, pasarile canta si italienii vorbesc, vorbesc, rad, se imping...ii ignor o perioada, ii las sa treaca inainte, dar merg incet. Ma gandesc ca asta e antrenamentul pt invazia pelerinilor pe Camino, de la Sarria incolo(Compostela, atestatul de pelerin se obtine daca ai mers cel putin 100 km pe jos, adica de la Sarria la Santiago); sau, pur si sinplu e un test al rabdarii mele, sa nu uit ca ne e dat sa traim intre oameni, nu in pustie...ma detasez si merg mai departe, peisajul e idilic, apar si niste vaci roscate la un moment dat, apoi indicatorul de Foncebadon.

Foncebadon
In sec al XII, se infiinteaza aici refugiul San Salvador de Monte Irago, secole de a randul, calugarii de aici ocupandu.se de pelerini si asigurand drumul catre munte. Ulterior, satul este parasit si devine o ruina.
Satul este renumit pentru scena in care eroul lui Coelho, din Jurnalul unui mag se lupta cu demonii proprii, intruchipati de un caine negru, intr.o noapte din calatoriacsa initiatica....citisem multe povesti de groaza despre acest loc, care spun ca intalnesti aici cele mai ascunse spaime, materializate in ce nu te astepti...era un caine mare in mijlocul soselei, pazea vacile. Satul arata ciudat, multe ruine si case paradite, nici daramate dar nici intretinute, un amalgam de moarte si nou, se construieste, au aparut cateva alberg.uri noi, un restaurant, exista si o ferma bio. E o agitatie de gara, in sat, unii vin, altii pleaca. Are o frumusete aparte locul asta, de cimitir...
Ma opresc si eu la cel mai amarat bar, cu mese de lemn scorojit si scaune din buturugi de copaci...e intim, are semineu si un aspect rustic cald, cafea la liber si lapte fierbinte, biscuiti, ma simt ca acasa, imi pun cafea, o savurez si ma bucur de lumina blanda a diminetii. Gazda ma intreaba cum ma simt, daca ma doare ceva...ma simt extraordinar, nu ma doare nimic incat sa spun.

Merg mai departe, cararea e pe lespezi taioase, imprejur sunt tufe de flori mov si galbene, cerul la fel de albastru, inca e racoare. Al doilea loc important pt astazi era Crucea de fier...

Cruz de Ferro
(Crucea de Fier) se afla pe un platou din Muntele Irago si reprezinta cel mai inalt varf al drumului spre Santiago de Compostela, 1495 m. Este cel mai modest si mai impresionant loc de pe Camino. Pe un mare morman de pietre, pe un par de stejar, se afla o cruce de fier (originalul se afla la Museo de los Caminos din Astorga). Istoria aparitiei acestui loc este invaluita in mister. Se spune ca a fost fie un indicator de drum, fie un altar inchinat zeului roman Mercur, protectorul calatorilor si al drumetilor, fie o piatra de hotar ce delimita teritoriile. Mai tarziu, a fost preluat de crestini...astfel incat, de 1000 ani, exista traditia ca pelerinii sa depuna la picioarele acestei cruci o piatra, o piatra adusa de acasa si purtata de ei pe drumul spre Santiago. Este un gest simplu dar incarcat de semnificatii, de eliberare a poverii sufletesti, de a lasa aici grija, durere si orice apasare.

Piatra este simbol al permanentei si al durabilitatii; totodata, e asimilata apasarii sufletesti, care ne macina, greutatilor pe care, bieti Atlasi, le ducem pe umeri incarcati de obida...gestul de a duce cu tine o piatra, luata de acasa, unde e normalitatea si confortul vietii pe care o traiesti, de a o purta sute de km, pe acest drum pe care, prima data renunti la orice gram in plus, si de a o lasa la picioarele crucii, printre alte mii de pietre, semnifica sacrificiul,  purificarea, renuntarea, catharsis.ul fara de care nu poti spera la o noua viata, la un nou eu, la liniste, la seninatate-facand aceleasi lucruri mereu, nu te poti astepta la alt rezultat.

Am ajuns repede la locul crucii...multa agitatie, fotografii de grup ale tinerilor italieni. Am multa rabdare.
Pietrele mele, caci am adus 2, nu una, sunt din muntii cei mai dragi mie, (cum altfel, cand de ani de zile car acasa pietre de pe toti muntii?), Piatra Craiului si Ceahlau. 2 pietre mici, albe, una neteda, una colturoasa, una pt ganduri, una pentru suflet, caci gandul si sufletul nu merg intotdeauna pe aceeasi poteca...
In mainile mele, pietrele astea au greutate, au o poveste, au amintiri, sunt reci, dar vibreaza, caci poarta in ele toata caldura, flacari in noapte. In mijlocul mormanului de pietre, sunt doar o picatura intr.un ocean de dorinte si durere, caci, ce e lacrima unui om pe langa hohotele grele ale Universului ?! Le asez pe pamantul rece, rosu si umed, caci in pamant se vor intoarce toate, doar piatra va dainui. Las aici tot ce e trist, nemultumire, frustrare, durere, regret, repros, intuneric, caci am o inima vie, de copil, o inima usoara cat un fir de nisip, pe care doar vantul il va purta uneori. Pasesc cu sfiala peste pietre desenate, inimi de hartie, inimi sfaramate, scrisori mototolite si niciodata trimise, scoici, fotografii, rugaciuni, iconite, jucarii - cumplita senzatia ca pasesti peste sufletele oamenilor, condensate in simple pietre....
Las in urma crucea de fier, pietrele si un soare arzator. In fata e un cer senin de ma dor ochii, muntii mei dragi si drumul pana la capat.

La Manjarin exista un refugiu, in care se sta ca pe vremea templierilor, este amenajat din lemn si folie plastic, rudimentar, fara apa, fara caldura, pentru cine doreste aventura adevarata :).

Suntem multi astazi, dar impanziti pe tot muntele. M.am intersectat cu Esther, unguroaica de ieri, astazi suntem fiecare cu gandurile, dorintele si rugaciunile proprii. Ma fascineaza florile astea mici, liliachii, care cresc din piatra...ma asez pe o lespede calda, o mica pauza si privesc zarea nesfarsita - imi amintesc de fotografiile lui Cosmin din Alpi, poate nu e atata grandoare, dar sunt munti in culori, verde, aramiu, galben, liniste si pace, am munte sub picior, am munte in ochi, in suflet...noi nu vom cuceri vreodata vreun munte, doar muntele ne va castiga definitiv.

Ajung intr.un alt sat, astazi sunt multe, e aruncat peste deal, subt case noi, construite din piatra asta caramizie la culoare, cu acoperis negru...apoi, deschidere de jur imprejur, coboram inca vreo 200 m in altitudine, biciclistii trec in viteza pe langa noi. Alt sat, altfel, cu strazi inguste si pietruite, ca un labirint, ruine, foste case darapanate, cu ferestre hade din care tasneste intunericul, case noi, cu muscate in glastra si scari lucioase...parca e din alta lume satul acesta, mi.ar placea sa raman aici...
Drumul e lung si tot coboram, e un fel de Transfagarasan, mai mic, se merge pe sosea sau pe langa sosea. Mult verde, munte, muunte, pe versantul celalalt vad o carare sapata in stanca, ce bine o fi pe acolo pe la umbra...al nu stiu catalea sat, e deja ora 13.30, cald si mai sunt 8 km...trecem un rau, frumos amenajat, cu malurile pietruite. Nu rezist si.mi racotesc cateva minute picioarele...de vis !
Ultimii km au fost, bine.nteles, pe sosea...orasul se vedea de departe, dar a durat o vesnicie pana sa ajung :) - soare, asfalt incins, 32 grade...pana am ajuns la Ponferrada.

Ponferrada este capitala regiunii El Bierzo, este locuit de 2000 ani, numele provine de la podul existent peste Rio Sil, Ponce Ferrada,Podul de fier. Aici exista un castel, Castilo del Temple, construit de catre cavalerii templieri, constructie inceputa in anul 1178 si finalizata in 1282, avand o suprafata de 8000 mp.

Cazarea - cu greu am gasit Albergul San Nicholas de Flue, este donativo si are 176 locuri :) - bucatarie, bai destule, doar 4  locuri in camera...in schimbul unui zambet de pelerin obosit, am obtinut pat pe pamant, nu cred ca picioatele mele mai puteau urca si niste scari in plus pe ziua de azi :). E relativ nou si arata excelent, gradina mare, sala de lectura, maseur, o capela proprie...

Beau un pahar de vin in amintirea celor ce au fost si in cinstea celor ce vor fi. Va fi bine si la vara cald :) !

Ziua de astazi in cifre arata astfel - am urcat de la 1152 pana la 1495 m altitudine, apoi am coborat pana la 544 m, unde suntem acum. Durata traseului a fost de 9 ore si 20 min din care mers efectiv a fost 8 ore si 45 min. Pana la Santiago mai sunt 202 km....unde s.au dus ceilalti ?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu