26 iunie 2015

Ziua 27 - Finisterre - Ramas bun

"Adevarul e ca aici, la mare, totul se simplifica. Dispar lucrurile marunte care.mi imbacsesc existenta. 

Redescopar ca esentiale sunt Viata, Iubirea si Moartea. 

Restul e spectacol. Si, ce rost ar avea sa protestezi?! Nimeni nu ne.a fagaduit nimic la nastere !" ( Aventuri solitare - O. Paler)

****

Prima zi, dupa o luna, cand nu m.am trezit la 5 :), romanii plecasera deja cu primul autobuz spre Finisterre sau Muxia, nici ei nu stiau bine, in alberg e liniste si o atmosfera de hotel, oamenii beau cafea si citesc, in sala de mese sau pe canapele, in locuri special amenajate - e un loc perfect si pentru turisti, au si camere single, duble, triple, e ieftin si curat, aproape de centrul istoric dar departe de agitatia specifica acestuia. 

Fara graba. Asa am plecat, din nou, pe drumuri...la pas, pe strazile Santiago-ului, printre spanioli grabiti intr.o zi normala de lucru, turisti entuziasti si pelerini cu miile. Am gasit o cafenea departe de centrul istoric - eleganta si intima, cu parinti si copii, la cafea sau o prajitura.  Am baut o cafea in tihna, pe ritmurile melodiei The Unforgiven de la Metalica. Am umblat fara directie pe strazi, am respirat aerul de dimineata, am zambit celor ce se grabeau spre catedrala-astazi era ziua lor cea mare :). 

La amiaza, am plecat spre Finisterre...ciudat sentiment sa merg cu autobuzul, dupa atata amar de vreme - vad pelerinii intrand in oras, sagetile galbene, pe drum, caci El Camino merge pana la Finisterre, mi se pune un nod in gat si as vrea sa cobor...privesc pe fereastra, in gol si.mi vin in minte imagini din ultimele saptamani...
Eszter e deja acolo, mi.a rezervat pat intr.un albergue unguresc - 2 tineri au venit pe camino acum cativa ani, apoi nu au mai plecat, au cumparat aici o casa si au transformat.o in acasa, pentru unguri si cine mai vrea sa vina...e o casa adevarata, cu un living galben si primitor, cu scoici peste tot, camere frumoase si baie ca acasa...

Oceanul...unde e oceanul ?! La 5 minute de refugiu...mi.am invins tentatia de a merge intai pe plaja, cu rucsacul in spate. Intalnirea a fost simpla, de parca ne am fi cunoscut dintotdeauna. Nisipul fin si insinuant, fierbinte si neted, desi soarele abia iesise din nori, apa rece cat sa te trezeasca la realitate, o ceata amagitoare peste apele ce par una cu cerul - si culoarea, culoarea aceea care ti se lipeste de ochi si n.o mai uiti niciodata, verde smarald si negru petrol si gri, atatea nuante de gri...mergem pe faleza sa vedem Farul...ce dor ne era sa mergem. Porturile au o tristete aparte. De Minulescu. De adio. Zbatere de pescarusi rataciti.

Se spune ca, in timpuri de mult apuse, celtii mergeau pe Calea Soarelui (asa era cunoscut pelerinajul El Camino) si se opreau abia la Finisterre. Aici, pe Monte del Facho (247m), in locul unde acum se afla farul, celtii celebrau Soarele si faceau diverse ritualuri de fertilitate. Se presupune ca Templul fenician al soarelui, Arasolis ar fi fost tot aici.

Pe vremea romanilor, Oceanul Atlantic purta numele de Mare Tenebrosum, Marea Intunecata, si se credea ca aici este Capatul Pamantului :).
Dupa ce a fost descoperit mormantul Apostolului, traditiile crestine si pagane s.au amestecat. Santo Cristo de Fisterra, reprezentare crestina venerata in sec al XIV lea, sub forma unei statui de lemn, a cazut dintr.o corabie in timpul unei furtuni si a ajuns pe valuri la Finisterre. In prezent, se afla in biserica Santa Maria das Arenas.

Farul de la Cabo Finisterre are o inaltime de 17 m si a fost construit in anul 1853, lumina lui ajungand pana la 57 km departare, in larg. De la Capul Fisterra este dirijat circa 70% din transportul naval mondial.

Multe superstitii. Multe traditii. Ultimele dorinte. Lacrimi, multe lacrimi. Multi pelerini ii intalnim pe drum, vin direct de la Santiago cu rucsacul in spate. Ce bine au ales !  Farul pare desprins din alta lume, asezat pe un varf de peninsula, supravegheaza totul, ape, oameni, munte. Urcam pe munte, in cautarea unor pietre misterioase care implinesc dorinte :) - sunt prea obosita pentru a.mi mai dori ceva. Zarea se largeste, panorama te lasa fara cuvinte, iti taie respiratia...nu exista cuvinte pentru cata frumusete are locul acesta - salbatic si uman, simplu dar stralucitor, pustiu si cu o energie fantastica, te cucereste fara sa mai poti da inapoi. Si cerul si marea s.au unit intr.o imbratisare de culoare...albastrul nu e destul, verdele e inselator, albul aduce claritate iar griul contureaza in tuse groase o poveste fara de sfarsit. Coboram. A trebuit sa merg pana la capatul pamantului sa pot spune te iubesc. Aici poti pune ultima stampila,daca vrei, la km zero...the end, asa scrie pe ea :).


Stiti cum se intuneca dintr.o data ochii unei femei cand e foarte suparata ?! Din limpede devin tulburi si cenusii, prevestind o furtuna...pana sa ajungem inapoi in sat, asa si a schimbat fata oceanul - apele au devenit tulburi si cenusii, norii au coborat pe valuri si s.au facut una cu intinderea nesfarsita...unde e soarele ? Unde s.a dus seninul ?! Marea intunecata isi merita numele...

Finisterre e un sat de pescari. Cu multe blocuri. 2 biserici. Un colt de lume uitata parca. Unde uiti de tine. Si de toate. Daca ma pierd vreodata, aici ma voi regasi...Vama Veche, dimineata devreme cand e pustiu si numai soarele lasa loc de speranta. O stare de spirit e capatul pamantului. Rasufli usurat. Poti muri si poti invia. Dincolo de acest punct, nu mai e altceva. O usa se inchide definitiv si alte ferestre se deschid. Sa ducem ritualul la bun sfarsit...

Traditia spune ca, o data ajuns aici, trebuie sa faci baie in ocean. Sa arzi hainele cu care ai venit de pe drum sau ceea ce iti aminteste de ce ai lasat in urma, inainte de apusul soarelui. Toate astea pentru a fi un om nou....oricum, nu vei mai fi niciodata la fel. Focul arde. Purifica. Mistuie. Unde arde foc nu mai ramane decat cenusa. Catharsis...

Apune soarele. Langa o cruce, pe Costa Dal Morte, un foc mic palpaie incetisor. Oameni. Vin. Poze. Fiecare cu gandurile si dorintele lui. "Pacat ca nu vom putea niciodata impartasi, nimanui, ce am simtit, pe acest drum", spune Eszter. Asa simt si eu. Niciodata nu voi putea pune in cuvinte ceea ce simt....E o veselie stranie, cu lacrimi in ochi. De ce s.or rusina oamenii de lacrimile lor ?! De ce nu se rusineaza cand mint...? Ca atunci cand bei, sa.ti ascunzi tristetea sau teama. Si pari atat de vesel. Ard haine. Arde hartie. Ard amintiri. E aproape intuneric. Stranie lumina pe ape. S.a sfarsit.

Am invatat pe drumul acesta ca e atata bogatie, atata frumusete si atata iubire in jurul nostru, cat nu vom putea primi noi vreodata...oamenii tanjesc dupa iubire. Se imbolnavesc in lipsa ei. Dar le ia uneori o viata sa inteleaga ca doar daruind vor primi. Cersim iubire acolo unde nu e nimic. Ne multumim cu resturi si cautam in pustiu. Cand e atat de simplu sa daruiesti, sa te daruiesti, neconditionat. Intreg. Pe deplin.

Am ars pana la capat. Pana la capatul pamantului :). In final, suntem doar noi, fata in fata cu sufletul si cu constiinta noastra. Cu temerile noastre. Cu emotiile si sentimentele noastre. Cu putin noroc, cu cineva langa noi. E atata minciuna pe lume si atat de putin adevar. Nimeni nu stie ce e in spatele ochilor ce cauta mereu ceva, altceva. Nimeni nu stie ce e in sufletul oamenilor nici macar atunci cand il tii in palma, intr.un apus uitat de lume...Ce doare mai mult, tacerea noptii si freamatul valurilor sau tipatul ascutit al pescarusilor flamanzi ?!

Drumul acesta se incheie aici. Pe malul unui ocean intunecat si furios. In larg, o barca isi deschide panzele pentru plecare. Toti plecam. Nori negri si vant aspru. Nisip fin, neted si lucios, ii voi purta urmele o vreme. Fara regrete, fara suflete ranite, fara cale de intoarcere. Pentru ca am o inima de copil, usoara cat un fir de nisip. Despartirile au mereu miros sarat de mare albastra si maini inghetate. 

Ramas bun.

25 iunie 2015

Ziua 26 - Santiago de Compostela - Finisterre - povestea merge mai departe !

Suntem cu totii aici, am ajuns la destinatie. Am mers pe Camino, urnarind semnele pana in fata Catedralei...ma uitam la ceilalti pelerini, cu capete plecate, obositi, prafuiti, cu hainele sau bocancii atarnati de rucsac, sa se usuce, dar zambind cu totii, cu bunavointa, cu seninatate. Paseam incet, fara graba, intr.un oras primitor, nici vechi nici nou, fara o culoare anume, dar cu o liniste aparte - nu claxoane, nu agitatie, nu nebunie (poate din cauza ca era sarbatoare?!).

In toata perioada asta, de cand am hotarat ca plec, si cat am fost plecata, am avut o stare de liniste interioara si un calm cum nu am avut niciodata - nu.mi explic de ce, nici nu ma intreb de ce. Pe drum, spre Santiago, stiind ca e ultima zi, ma intrebam - bine, si acum, ce urmeaza ?!

A fost o zi plina astazi, mai obositoare decat cea de ieri in care am mers 48 km. Bucuria nu e deplina daca n.o imparti cu oameni, se pare - sau cel putin asta am vazut astazi. Am ajuns in piata din fata catedralei si m.am asezat pe piatra calda a caldaramului - tot piatra...imprejur, oamenii isi faceau fotografii, se imbratisau, se felicitau, unii cu rucsacul in spate inca, abia sositi, altii in hainele de oras, unii s.au intins pe jos, sa.si odihneasca oasele obosite, altii fumau o tigara, altii aveau o bere in mana...era un baiat care, de la intrarea in oras a mers descult...doamne, cat imi doresc sa merg descult, pe iarba verde si rece de la munte, de acasa...suntem aici, cu totii. Alta lume. Fiecare cu dorintele lui, implinite sau nu. Fiecare cu gandurile lui, senine sau intunecate. Fiecare cu rugaciunile lui, de multumire, sau de recunostinta. Fiecare, cu iertarile lui...dar ne leaga aceeasi emotie, acelasi drum.

Drumul acesta se sfarseste aici. Dar adevaratul drum incepe de maine,  sau de poimaine, sau intr.o zi oarecare, cand intoarcerea la realitate se va intampla firesc, cand provocarea nu va mai fi necunoscutul si aventura, ci cotidianul, rutina, banalul. Cum voi reusi sa pastrez emotia, bucuria, pacea, in viata de dupa Camino ?! Creste in mine un alt drum, alte intrebari iau locul celor rezolvate, raspunsurile se asaza firesc, au aparut pe neasteptate si in fiecare zi, s.a facut lumina si s.au elucidat mistere. Claritate. Luciditate. Senin. Astfel incat nu mai e loc de vorbe goale si mestesugite, degeaba, masti false in spatele carora e doar o alta imagine, meticulos construita, dar niciodata ceva real, forme fara fond si iluzie.
Oamenii care conteaza raman. Exista. Si stii ca vor fi acolo, mereu.Te poti baza pe ei, cand ai nevoie. Nu dispar, la prima adiere de vant. Sunt acolo, oricand si oricum. Daca sunt oameni.

Ma uitam in jur, la pelerinii care au parcurs sutele de km la pas, fiecare cu alta motivatie - de multe ori, stii sau nu stii de ce pleci, dar la final vei gasi alta motivatie, te vei regasi pe tine altfel, te vei raporta altfel la tot ce se intampla in jurul tau. Oameni de toate varstele, adolescenti, tineri, batrani...nimeni nu intreaba ce faci, cu ce te ocupi in lumea reala, cat esti de important - aici esti pelerin si atat. Adica om obisnuit. Nici mai bun, nici mai rau decat ceilalti.
Lumea asta mare nu incepe si nu se termina cu tine, nici unul dintre noi nu este axis mundi, oricat de mult ne.ar placea sa ni se dea importanta. Suntem simple faclii sau stelute sau licurici, care, in trecerea lor, lumineaza o lume, mai mica sau mai mare, depinde doar de noi. Daca aducem lumina sau intuneric.
Dar, in lumea noastra mica, a fiecaruia dintre noi, cel putin o data, lumea cuiva incepe si se termina cu noi. Pentru cineva. Pentru cineva, putem face diferenta, putem fi cineva. Putem fi totul. Putem schimba vieti, in bine sau in rau. Putem mutila suflete. Sau le putem salva. Depinde doar de noi, intotdeauna...

La ora 12 este mesa pentru pelerini, o slujba speciala in cinstea pelerinilor care ajung aici. Fiecare pelerin, indiferent de motivul pentru care a facut pelerinajul, trece prin locul special amenajat sa imbratiseze statuia Apostolului Iacob - un gest simbolic, o atingere ce te elibereaza de povara pelerinajului - atunci se incheie pelerinajul propriu zis, cand aduci aici, in Catedrala omagiul si truda si recunostinta ta de pelerin, le lasi si pleci cu o inima curata si usoara, cu speranta. Caci, ce rost are sacrificiul tau, fara speranta ?! Ce rost are orice sacrificiu, fara gandul ca foloseste la ceva, cuiva, candva ?!

Compostela...atestatul de pelerin vine ca o incununare si recunoastere a eforturilor tale, din partea forurilor indrituite in acest sens. Textul este in latina, inclusiv numele pelerinilor, de aceea, uneori pare ciudat :). Dupa acest drum, compostela si pasaportul de pelerin capata o importanta aparte - caci, pe langa amintirile tale, daca le pierzi, singura modalitate de a le regasi este sa faci drumul din nou, de la capat :).

Dupa o lunga plimbare prin oras, am revenit in piata Catedralei. Ne.am intins pe dalele de piatra incalzite de cerul senin si am uitat sa mai plecam, e atata lumina si atata caldura incat poti sa ramai aici, lipit de piatra, una cu piatra innegrita de vremuri demult apuse, pentru totdeauna...am simtit astazi multa recunostinta. Pentru lumina, pentru sanatate, pentru drum, pentru putere, pentru lumea mea, asa mica, dar plina cu oameni buni, oameni pe care i.am purtat in gand, poate fara sa stie uneori.
Oamenii care mi.au fost alaturi in fiecare zi, cu o vorba buna, un gand, un mesaj sau o rugaciune, si care mi.au facut drumul mai usor. Oameni care s.au bucurat pt fiecare pas si pt fiecare km din drumul meu. Care si.au facut timp sa citeasca ce am apucat sa scriu, desi am scris pentru mine, pentru sufletul meu, sa nu uit niciodata ceea ce trebuie pastrat si sa uit definitiv ceea ce nu merita amintit. Oameni carora stiu ca le pasa, fie ca o arata, fie ca nu. Am noroc de oameni buni in viata mea, mereu am avut. Oameni care si.au pus amprenta si au lasat o urma, in viata mea. De la care am ce invata. Langa care pot fi eu. Cu care ma pot bucura sau intrista, caci toate sunt pentru noi.
Va multumesc si sunteti in gandurile mele, mai mult decat pot spune :)

Dar nu putem ramane in piata, ne asteapta alte drumuri. Lucruri simple, de exemplu, sa mancam pe ziua de azi, pana la ora 6, si eu si Eszter mancasem cate un mar, se pare ca uneori emotiile tin de foame :). Asa ca, dupa atata singuratate, am gatit impreuna. Am stat la masa, relaxate si savurand bucatele improvizate. Am baut un pahar cu vin rosu. Am ras. Am facut fotografii :). Apoi am iesit in oras, sa ne intalnim cu Margaret, nemtoaica de care va spuneam...nu stiu unde sunt italienii, vor ajunge maine probabil, vreau sa ma intalnesc si cu ei, inainte sa plec acasa. O seara cu oameni. Multa veselie si relaxare pe strazile din Santiago. Liniste. Din cand in cand, bat clopote la catedrala. Le aud de pe dealul de unde stam, dogite de atata timp cat a trecut peste ele...suntem 10 oameni in camera, pelerini cu totii. Cu totii plecam maine sau poimaine la Finisterre, la Capatul Lumii, asa cum i se spunea o data. Pentru ca drumul nu se sfarseste niciodata. Noi da. Si, daca de aici, poti pleca oricand inapoi, sa refaci pelerinajul in sens invers (si multi fac lucrul acesta), in viata noastra, drumul are un singur sens...

Unde vom pleca de aici? Incotro ne vom indrepta ?! E si maine o zi, pentru alte destinatii. Sunt aici, dar cine stie unde, cu adevarat ?! Fiecare zi, pe rand. Astazi e despre liniste, implinire si bucurie. Cu oameni, oamenii aceia pentru care, uneori, ne sunt zbuciumate noptile...

24 iunie 2015

Ziua 25 - Santa Irene - Monte del Gozo - Santiago de Compostela 24,5 km

Se spune ca, in pelerinajul tau, vei intalni persoane care iti vor aduce aminte de persoanele importante din viata ta, vei fi pus in fata unor intamplari similare unora ramase nerezolvate, te vei izbi de probleme a caror rezolvare nu ai gasit.o inca, in viata de zi cu zi. Depinde de tine cum le vei gestiona, daca le vei rezolva sau in ce mod.

Cred cu toata inima ca acest drum este o metafora, un drum incarcat de simboluri. Am fortat putin limitele pentru ca mi.am dorit sa ajung la Santiago pe 24. Sanzienele. O cifra cu o semnificatie aparte pt mine. Pentru a avea timp. Pentru ca asa s.au asezat toate.

Drumul - am plecat la 6.15, pe ceata si intuneric, obosita, desi cazarea a fost cea mai relaxata din toate, refugiu nou, foarte curat,vecini italieni si francezi, liniste. Putina lume la prima ora, drumul merge prin padurea de eucalipt, frumoasa si ciudata in acelasi timp. Pare ca drumul s.a intins subit, s.a facut lin si sta in fata noastra, fara urma de obstacol. Astazi nu ma mai grabesc. Astazi nu se mai grabeste nimeni, unii canta, altii fluiera, cativa adolescenti striga si rad in hohote. Nu stiu cati km mai sunt, nici nu ma mai intereseaza.
Astazi.
Atat stiu. Ca astazi voi fi acolo.
Pe marginea soselei, copacii fara padure nu mai au nimic inspaimantator, sunt aproape umani, au brate de crengi, intinse spre cer, in rugaciune, poate dorinte, poate recunostinta. Alt gard cu cruci - din hartie, lemne, batice, lucruri - ma intreba cineva ce semnifica - rugaciuni, dorinte, vise, ramasite ale trecerii oamenilor pe aici. E o liniste ciudata. Innorat bine. O lumina cetoasa. Nu adie boare de vant. Vreme perfecta pentru mers.
Alta padure. Un caine mort, mancat de viermi, zace la marginea padurii incredibil de verde. Desertaciunea desertaciunilor, totul e desertaciune.... Ajungem repede la Monte del Gozo - Muntele bucuriei, la 5 km de oras de unde inainte se vedea tot orasul vechi, catedrala, piata etc. Acum nu se vede nimic. E ceata, e verdeata, sunt blocuri inalte. Si aici, pelerinii au lasat incaltari, haine, pietre scrise, rugaciuni sau urme ale trecerii lor.
Intram in oras, tacuti, fiecare cu asteptarile, gandurile, dorintele, rugaciunile lui-cate se vor implini? Cate au devenit deja realitate ?! Zambim neincrezatori, chiar am ajuns...?

Santiago de Compostela, telul  pelerinajului, este, dupa Ierusalim si Roma, cel de.al treilea mare loc de pelerinaj al lumii crestine. Nascut din si pentru cultul Sfantului Apostol Iacob, orasul este astazi o capodopera de arta arhitecturala si culturala, un oras universitar viu si modern, capitala a Regiunii Galicia si cel mai ploios oras din Spania. Pentru a ajunge la Catedrala, trecem pe Rua Dos Concheiros(denumita astfel dupa vanzatorii de scoici), Rua de San Pedro si intram pe Porta do Camino, una din cele 7 porti ale orasului; trecem pe langa Igrexia de Santa Maria do Camino, Praza de Cervantes, Praza de Inmaculata, unde se gaseste cladirea manastirii benedictine San Martin Pinario, sec al XVI lea si ajungem in fata Catedralei, in Praza do Obradoiro. In spatele fatadei baroce a catedralei se afla Portico de la Gloria, creat de catre Maestrul Mateo. Figura centrala a coloanei din mijloc este o reprezentare a Sfantului Iacob, iar deasupra troneaza Christ Eliberatorul, inconjurat de cei 4 apostoli. Baza acestei coloane a fost atinsa de milioane de pelerini, in prezent se interzice acest obicei pastra de mii de ani.
Figura ingenuncheata in fata altarului se presupune a fi a Maestrului Mateo, condamnat sa nu.si vada niciodata capodopera - mai este denumit si Santo d'os Croques, Sfantul Nucilor de cap, fiindca superstitia spune ca, daca se atinge de 3 ori capul sau cu fruntea noastra, se primeste o parte din talentul si geniul sau :).

Poate cel mai renumit element al catedralei este botafumeiro, cadelnita uriasa din argint ce cantareste 50 kg - in prezent, este folosita doar la ocazii, este atarnata de cupola, sustinuta fiind de o franghie lunga de 35 m. In trecut, rolul cadelnitei era sa acopere mirosul ingrozitor al pelerinilor :).

Catedrala are o lungime de 94 m si este dominata de figura Apostolului Iacob, se spune ca pelerinajul este incheiat doar in momentul in care pelerinii l.au imbratisat si sarutat pe Sf Iacob.

Prima oprire a fost la catedrala. M.am gasit cu Eszter. Apoi am fost la biroul pentru pelerini, pentru a lua Compostela, atestatul de pelerin, dovada ca am facut cei 747 km pe jos. Acolo...o moldoveanca, va imaginati surpriza mea sa aud dulcele grai moldovenesc, dupa atata vreme...am mers apoi sa cautam cazare...eu alesesem deja un alberg, al unui Seminar ;). Pe cand ne chinuiam sa descalcim harta cu stradutele imbarligate ale orasului, ne.a luat in primire o doamna...care lucreaza langa alberg si vorbeste perfect engleza.

Albergul este...un castel. Pe un deal verde, cu o panorama impresionanta asupra orasului. Nu sunt paturi etajate. E muuult loc. Curatenie. E perfect. Si mai sunt 3 romani care au facut Camino de la Plata, vin din Portugalia - vorbesc romaneste, uitasem ce frumos suna !

A iesit soarele ! Un soare cald si un cer incredibil de senin !

Pelerinajul meu se incheie aici. Despre emotiile zilei acesteia, in episodul urmator :). Drumul acesta s.a terminat, dar povestea merge mai departe, maine voi pleca la Capatul Pamantului - Finisterre :). Pace si Iubire !

23 iunie 2015

Ziua 24 - Palas de Rei - Melide - Arzua - Santa Irene 48 km

Dupa cum va spuneam, ieri a fost zi pentru odihna, zi scurta...doar ca socoteala din mintea mea nu se potriveste intotdeauna cu ceea ce se intampla :). Dupa plimbarea de seara in oras(care oras n.are nimic extraordinar, e linistit si atat, cateva cafenele, o biserica, supermarket etc), scurta si nesatisfacatoare, a urmat noaptea...bucuria de a avea pat pe pamant s.a terminat repede, in patul de deasupra a stat un tip care mirosea intr.un mare fel...de fapt, a fost cea mai proasta cazare din toate zilele, din punctul asta de vedere- un cuplu de italieni care s.au ciorovait incontinuu, un spaniol care fluiera, unul care canta(el canta frumos probabil, dar se auzea prost ;), iar asta cu mirosurile a fost cireasa de pe tort. Asa ca somn mult prea putin, la 6 fara zece ieseam pe usa albergului. Singura, bine.nteles, cine sa mai plece pe ceata si intunericul asta ?!

Drumul - vreo ora cel putin, am mers cu frontala, destul de greu, in 15 minute am iesit din oras, am intrat in padure pentru inceput cu o panta abrupta...ma dor toate incheieturile, oasele si ce.o mai fi pe.acolo.... pe intuneric, sunt cu toate simturile in alerta. Panou informativ cu rute alternative, doar 3. Cobor mult, cu atentie la pietre, umede, la vreascurile rupte ce se aud prin padure, la ploaia care pare sa stea cu noi astazi...drumul intersecteaza o autostrada in constructie. Urmeaza un sat, in care canta cocosii. Buna dimineata ! Se lumineaza. Alta bucata de padure, alt sat, adica 3-4 case. Apar si oamenii. Iarasi padure, verde si intunecoasa. Coboram mult si abrupt. De ce coboram, ca de urcat n.am urcat astazi...?
La 9 jumatate sunt la Melide, km 50, dupa bornele indicatoare. In realitate, sunt mai multi. Dar da bine la moral, uneori. Mai avem 2 cm pe harta, vorba lu Flori. Si, daca mirosul de balega nu era suficient, dupa oras a aparut si mirosul de porci...azi vad ca le observ si pe cele negative :), mai ales.
Pe la km 19, ma ia durerea de gambe, o durere ascutita si sacaitoare - saracele, nu stiu ce le asteapta pe ziua de azi. Pentru ca, dupa ce m.am tot gandit si razgandit, calcule si variante, m.am gandit ca as putea sa nu raman la Arzua (30km), ci sa mai merg o bucata...sa vedem. Pe la km 22, durerea din gamba dreapta cedeaza. Buuun, sa mai mergem, poate trece de tot. Si ploaia asta nebuna, marunta, deasa si insistenta...
Ajung la Arzua, pe la 13.00, am facut cei 30 km. Problema este ca, daca merg mai departe, asta inseamna sa ajung la Santa Irene, inca vreo 15 km, pt ca celelalte localitati sunt mici si foarte mici si nu au unitati de cazare, doar una din ele, cu 3 km inainte de Santa Irene. Asa ca, ma asez la un cafenea la un colt de strada, mananc un sandwich, mai beau o cafea si ma hotarasc sa plec. Cumva, se opreste si ploaia, parca nici nu ma mai doare asa tare...

Si plec. 15 km, dupa cei 30 facuti inainte inseamna destul de mult. Cam 4 ore. Sau mai mult, depinde pe unde cedezi :). Dar, azi nu aveam altceva de facut. Decat de mers, drum si iar drum, vremea rece e perfecta pentru mers, altitudinea e cam aceeasi, doar ca dealurile nu.s plate, urci si cobori pana te plictisesti. La un moment dat, au inceput sa ma doara iarasi picioarele...si ce daca te doare, strangi din dinti si mergi mai departe, nici o durere nu dureaza la nesfarsit...stiu ca poti, oricum nu te poti intoarce. Vrei Santa Irene, n.ai decat sa mergi pana acolo...
Am pus castile si muzica...am cantat si am dansat singura in mijlocul drumului - mai era un negru la vreun km inaintea mea, si un baiat care s.a culcat la un moment dat pe marginea drumului...nu m.au mai interesat bornele cu km, care devpe la 68, au tot scazut, 50, 40, 30, 21 etc....mi.am adus aminte de o scena de zilele trecute, o mama cu 2 fete adolescente - mama se intinsese efectiv pe marginea drumului, direct pe asfaltul incins, cu capul pe rucsac, sfarsita...cam asa as fi facut si eu astazi. Dar, se pare ca nu stiu si nu vreau sa renunt, am resurse de hotarare de care nu stiam, trebuie doar sa fortez limita de confort...
N.are sens sa va mai spun iarasi despre peisaje, vaci, cai, pajisti, autostrada, sate pustii, oricum le.am vazut ca prin vis, am marsaluit cu pasi marunti dar hotarati, stiind ca pot, nu m.am oprit decat sa incarc telefonul, pana la Santa Irene, adica un fel de Sfanta Irina noastra :).

Cazarea - am cautat tot albergul municipal, mai era inca unul, adica vreo 60 locuri in tot satul...noroc cu vremea asta ciudata, ca hoardele de pelerini au ramas mai in urma, si am gasit loc de cazare. Bine, nici nu face nimeni 48 km intr.o zi, asa de nebun :D. Refugiul e nou si foarte curat. Are bucatarie. Are si o cana mare. Si lingura :). Deci pot sa gatesc, o supa la plic, nu de alta, dar nu exista decat un bar la vreo 2 km, in capatu celalalt de sat...si nu mi e chiar atat de foame :)

Lectia zilei de astazi, pt mine...poti ajunge unde vrei, daca vrei neaparat - dar se poate sa nu gasesti, la capatul drumului, ceea ce.ti imaginai (nu vreau sa ma gandesc ce ar fi trebuit sa fac, daca nu mai erau locuri).

22 iunie 2015

Ziua 23 - Portomarin - Palas de Rei 25 km

"Inimile oamenilor nu se leaga doar prin armonie. Se leaga si mai adanc prin rani. Se unesc prin fragilitatea si durerile fiecaruia dintre ele. Nu exista liniste fara tipete de durere, eliberare fara sange varsat, acceptare fara pierderi acute. Asta sta la baza adevaratei armonii." (Murakami)
.............................................................
Ce suntem pentru oamenii de langa noi ?
Suntem binecuvantare sau blestem? Povara sau bucurie? Le suntem zambet sau lacrima?
Ce rol jucam in viata celor dragi?
Copil sau adult ? Parinte sau invatator? Iubit sau prieten? Strain sau sufletul pereche?
Ce le daruim, celor pe care ii consideram importanti si pentru care suntem importanti ?
Lumina sau intuneric? Speranta sau abis? Putere sau slabiciune? O vorba buna sau ocara? Atentie sau indiferenta? Ii ajutam sa creasca sau ii doboram usor?
****
Aseara am fost cu totii la Portomarin - adica noi cei din grupul nostru micut, care mergem singuri ziua dar care ne regasim seara la refugiu si schimbam cateva impresii-  Eszter, care a avut ieri zi luuunga, 41 km, pentru ca a ramas o zi in urma, fata din Germania care are 3 baieti, si care are cam acelasi ritm de mers cu mine si cei 2 italieni, care, desi in varsta, tin pasul cu noi, fiindca vor sa mearga pe jos si la Finisterre. E asa placut sentimentul sa.i regasesti seara pe cei cu care ai impartit o buna bucata de drum, cu care ai stat de vorba si ii cunosti oarecum, intre zecile de fete noi ce apar in fiecare seara si a caror poveste n.o stii. Pentru astazi, toti aveam planificata zi scurta, 25 km, doar Eszter se grabeste putin...

Drumul - dimineata am avut timp si de mic dejun, briose cu lapte, am plecat pe la 6 si ceva, pe o ceata deasa si umeda. Galicia e renumita pentru vremea ei capricioasa, iar Santiago de Compostela este cel mai ploios oras din Spania. Pana la primul sat sunt 8 km, prin padure, cararea e acceptabila, semne suficiente, racoare si un vanticel subtire pe la urechi - vreme perfecta pentru mers. Pe drum, muuuulti oameni, pare ca aici se afla toti oamenii pe care nu i am vazut in 4 saptamani :) - pelerini nou nouti, mirosind a parfum, imbracati frumos, cu betze noi, sosete albe impecabile, albi la piele, cu niste rucsacele mici de nu le vezi, conversand de zor, la ora 6.30 - 7.00 dimineata. Daa, vorbeste pizma, ar spune unii, dar noi ceilalti ne distingem de ei ca oile albe de cele negre, arsi de soare, plini de praf, cu cearcane, ditamai rucsacul in spate, mergand sontac, sontac....cu mersul, exagerez putin, pentru ca am bagat viteza, in incercarea de a.i depasi si a gasi un pic de liniste - ia.ti gandul, uite un grup de adolescenti marsaluind in tacere, ii depasesc unu cate unul, peste juma de km, alt grup...ii depasesc, gasesc ceva familii cu copii cu tot, caminand (in Spania, exista acest cuvant, a camina, avand in vedere amploarea si vechimea acestui fenomen).
In primul sat, ma opresc la cafea, Eszter e deja acolo, are picioarele lungi, merge mai repede ;), la terasa sunt deja peste 30 pers care beau, mananca, vorbesc...plecam mai departe, lasam in urma o mare alpina deasa, ceata se ridica iar la 8.45 e deja mult prea cald. Bornele cu numarul de kilometri ramasi pana la Santiago raman si ele in urma, 83, 82, 81, 77, 75...cine ik mai numara? Ca ieri, erau stalpii cu 566 km :). Merg o bucata de drum cu Eszter, apoi ne intersectam cu italienii, ii intrebam de destinatie, radem cu totii, mereu ne dorim mai mult, asa ca raspunsul e mereu "vediamo dopo". E inca devreme, este timp. Eszter vrea sa plece acasa mai devreme, ii e dor de prietenul ei, face calcule, cat merge, pana unde, joi ar trebui sa fie la Santiago sau mai devreme. Problema e ca nu prea poti ramane la alberg in acelasi oras 2 nopti la rand, decat daca esti bolnav...si nu e cazul . Trebuie facute rezervari la autocar, tren, check.in la biletul de avion - detalii organizatorice, bibe ati revenit la realitate, visul frumos s.a terminat :).
Eu nu na grabesc foarte tare, urmatoarele 2 zile sunt pline ochi, sunt in grafic, mai bine decat am sperat - si.apoi, lucrurile se vor intampla asa cum trebuie, nu neaparat cum vreau eu....

Pe la jumatatea drumului, intr.un sat oarecare, la o rascruce, vad o oarecare agitatie si voci pline de veselie, ma opresc si eu si zaresc pe marginea drumului, pe o piatra lata neagra scris frumos "free hugs" - tinerii imparteau imbratisari si zambete, cui avea nevoie de ele - am zambit larg si mi au dat lacrimile, ce simplu si ce important, cateodata.

Spre orele amiezei, ma apropii de Palas de Rei, am hotarat ca raman, e foarte devreme, intr adevar, dar nici inca 15 km nu mai fac astazi, la caldura ce se anunta. Pe ultima suta de metri, multe fetze noi, nu mai recunosc pe nimeni - 4 negrese, un grup de 3 asiatice, pelerini cu alt ritm, alte etape de parcurs, lumea merge mai departe cu sau fara noi, nici nu ne asteapta, nici nu sta in loc pana ne gandim noi daca sa traim sau nu...un tata paseste apasat si incetisor, poarta pe rucsac fotografia fiului sau, mort, cu mesajul "pentru tine, dragul meu, pana la capat..."

Acum 2 zile la O Cebreiro, adica a doua zi dupa ce am plecat noi, a murit o fata de 28 ani, a cazut din picioare pur si simplu, se presupune ca din cauza efortului si a oboselii...mor povesti, se nasc povesti....sunt tineri care s au cunoscut aici si acum merg impreuna, tinandu.se de mana. Sau cupluri care merg impreuna. Familii. Perechi care se ciondanesc si se cicalesc reciproc. E amuzant uneori. Dar mai mult trist.

Am ajuns la Palas de Rei. Imi place, un orasel de provincie nici vechi dar nici modern, ca un sat de vacanta. Gasesc refugiul, se deschide la ora 13.00, mai am de asteptat o ora. Sunt a treia, la rand - ajunge si Eszter, ea pleaca mai departe, desi e f obosita, zice ca ar avea prea mult timp liber pt ea si o napadesc gandurile, asa ca mai bine merge. Fata din Germania pleaca si ea la drum. Ne vom mai vedea, zilele astea, cu siguranta...

Cazarea - refugiul municipal, adapost standard, curat, racoros, simplu. Atat de simplu incat la bucatarir nu au nimic, nici macar o farfurie si un pahar cum avea cel de aseara - aseara ma pregateam sa mananc, am inteles ca nu se gateste si mi am luat naut, ton, ceapa, am facut o salata delicioasa...cand mi am dat seama ca nu am lingura sau furculita cu ce sa o mananc :). Am doar un cutit, care nu ma ajuta f mult in cazuri de astea. Am imprumutat o lingura si s.a rezolvat. Astazi...aceeasi problema, du.te la magazin si cumpara ceva de mancare, dar fara tacamuri - in afara de sandwich.uri :) - asta da provocare. Dupa ce le voi rezolva si pe astea, sa vad ce mai are de oferit orasul acesta. Si odihna, musai !

21 iunie 2015

Ziua 22 - Samos - Ferreiros - Portomarin 36 km

Daca ajungeti pe aici, sa vizitati Manastirea Samos - o jumatate de ora, cat este turul cu ghid, e insuficienta, dar obtineti informatia de care aveti nevoie. Intrarea este 3 euro. Eu am stat si la mesa de la ora 19.30, incredibil de simpla si am avut norocul sa ascult orga cea cu 3850 tuburi, nu se poate descrie in cuvinte, e inaltator cum se aude.
Aprindeti o lumanare sau inchideti ochii si ascultati Sonata 6 Paganini...
Am vazut manuscrise din anul 1640, scapate intacte din incendiul ce a distrus mare parte din biblioteca manastirii in anul 1951, Fantana Nereidelor din curtea interioara, picturi ale Celiei Cortez, dupa restaurare, cu scene din viata sfantului Benedikt, portaluri romanice si biserica propriu zisa, ce imbina stilul romanic si gotic.
..............................................................
Drumul - dupa ziua plina de energie de ieri, astazi am fost in scadere de forma-dimineata la 6  era o ceata de nu se vedea soseaua, nu stiam nimic de drum, am tot oscilat daca sa aleg Portomarin pt astazi, adica vreo 37 km sau Fereirros, vreo 25. Am plecat cu tipa din Germania, care are 3 baieti si nu stie de ce e aici (inca) dar care merge cam in acelasi ritm cu mine - si tot singura mereu, ne vedem doar seara la refugii si dimineata la plecare, uneori la cafea :). In primul sat, drumul se imparte in 2, ruta prin padure si ruta pe sosea...ceata totala, n.aveam dispozitie sa orbecaiesc iarasi prin padurile groazei :). Ea a plecat pe acolo, eu pe marginea soselei, 11 km pana la Sarria. Si o ceata....nu se vedeau copacii de pe marginea drumului, rece si umezeala, vreme perfecta pt mers...
La Sarria am ajuns relativ repede si gata obosita, la cafea eram in stare sa ma bag in pat sa dorm :). Dar pelerinii treceau, treceau, asa ca m.am urnit si am plecat si eu...am vazut orasul din mers, se construieste mult si semnele ne.au tot dus si intors...
Sarria exista inca dinaintea romanilor, fiind fortareata a tribului romanic Seurros. Strada cea mai frumoasa este cea din centrul orasului, Rua Mayor, impodobita cu case din sec al XVIII lea. Din castelul medieval a ramas doar turnul, la iesirea din oras puteti admira panorama asupra orasului(daca nu este ceata) si se gaseste Convento de la Magdalena, cu rol de refugiu, pe vremuri.

De la Sarria, incepe distractia-adica invazia de pelerini noi nouti care fac ultimii 100 km pt a.si putea lua Compostela, atestatul de pelerin sau pur si simplu pentru plimbarea de duminica...nu va puteti imagina cata lume - potecile s.au umplut de mimoze in maieu.uri, sa se prinda bronzul, baieti frezati si parfumati care mai de care, toti avand atarnata pe rucsac scoica si taraind pe asfalt, convingator betele proaspat cumparate, cu varf metalic. Ori m.am salbaticit eu...ori e prea mult :).
Cum necum, iar am ajuns pe o ruta pe care nu intentionam sa merg astazi. Din Sarria, erau 2 alternative, dar atat m.am invartit prin oras, incat am ajuns la Barbadelo, unde nu voiam, mi se parea un ocol inutil. Oricum, astazi corpul meu a zis"n.ai decat sa te descurci, eventual impinge.ma si pe mine la deal, la vale", greu cu energia, desi cu psihicul stau chiar bine. Am experimentat tot felul de drumuri, pe langa calea ferata, pe langa sosea, prin paduri, pe langa si prin apa, praf cat incape si dealuri, multe dealuri, am urcat si.am coborat de mi s.a luat :D. Aproape de pranz, am mancat un sandwich din mers, se apropiau 2 grupuri de elevi - adolescenti, cu ceva camera de luat vederi, probabil vreo excursie, fusesera lasati de un autocar intr.unul din sate, iar ideea ca o sa mergem impreuna mi.a dat atata energie incat am prins viteza de.a binelea :). In unul din satele care miros incredibil a balega, am gasit borna cu km 100, pana la Santiago - cum s.ar spune, am intrat in linue dreapta !

La Ferreiros era deja cald bine. Un sat din vreo 10 case, cu alberg, aveam unde sa raman, dar nici o tragere de inima - in zare, pe dealul celalalt, se zareau casele albe cu acoperis negru din Portomarin. Pauza 5 minute, o inghetata, intreb cati km mai sunt, mi se raspunde ca 9...bun, maxim 3 ore, iau apa si plec. Cararea buna dar, la cat am tot coborat, ma gandeam ca o sa ajung sub nivelul marii...si soare, soare, soare, vreo 36 grade...la un moment dat se vede un lac, seamana cu marea dintre munti :) - dar e verde si intunecos, dincolo de el e orasul. Traversez podul, pare nesfarsit si vad in capatul lui niste trepte, orasul e cumva pe deal...serios, dupa 36 km mai trebuie sa urc si 50 scari?! Doar daca vrei sa ajungi la cazare si sa scapi de soarele asta nebun....

Pana sa.l vizitez, sa va spun ca orasul e relativ nou, dateaza din anii 60, cand, pe Raul Mino s.a construit barajul Embalse de Belasar. Vechiul sat, unul din cele mai infloritoare din Galicia a disparut sub ape. Bisericile San Nicolas si San Pedro au fost desfacute piatra cu piatra si reconstruite in noul oras. De aici, mai sunt 89 km pana la Santiago.

Cazarea - refugiul Xunta de Portomarin e nou, construit in 2004, arata cam la fel cu cel din O Cebreiro, modern, curat, se dau asternuturi de unica folosinta, nu au bucataria utilata cu nimic, deci nu se poate gati, nu au perdele la dus si e cam departe de oras :). Dar dupa o zi torida in care, desi fara chef si fara energie, am ajuns la destinatie si intr.un timp rezonabil, nu mai am nimic de carcotit :). Duminica placuta !

20 iunie 2015

Ziua 21 - O Cebreiro - Triacastela - Samos 33 km

Frumos satul asta - O Cebreiro- asa aproape pustiu :) - cateva fotografii, o plimbare scurta, apoi la alberg sa gatesc ceva...ceva insemnand omleta ca altceva e cam greu de cumparat de pe aici. Dar, bucataria cea rosie si mare si frumoasa e dotata cu aproape nimic, adica un set de vase din alea de se iau pe munte, 2 linguri de lemn, o sticla de ulei si o capatana de usturoi :). Cum era cam tarziu sa ma intorc la restaurant, am incropit o omleta fara sare dar cu usturoi si cu paine a fost foarte buna :). La desert, niste seminte ca le car cu mine de cateva zile si cum n.am vreun film de vazut... apoi somn, cu dopurile de urechi, ca deh, suntem vreo 60 persoane in camera :)
..............................................................
Astazi se anunta o zi simpla, 31 km pana la Samos, pe una din rutele existente, multe sate pe traseu, nimic neobisnuit :). Dupa 8 ore de somn, m.am trezit cu o hotarare si o energie cum nu stiu daca am avut in vreo zi din cele care au fost - nu mai numara zilele care mai sunt, bucura.te de ele, mi.a spus cineva - asa ca, am plecat de la refugiu pe intuneric, mai devreme sau mai tarziu, trebuia s.o fac si pe asta ! Prima parte a drumului, prin padure, peste deal, intuneric desavarsit, frontala nu inseamna nimic, ca oricum nu erau semne, un rasarit albastriu incepea sa se arate, o mare alpina de vis in vaile din dreapta...aripi sa zbor imi mai trebuiau :). De dimineata, de cand ma trezesc, dupa cele 6-7-8 ore de mers, pana ma apuc de scris am sentimentul ca am trait o saptamana, nu cateva ore...nu stiu cand si cum se duc orele, cert e ca uneori nu mai stiu ce am facut la primele ore, atat de multe se intampla sau traiesc..
Drumul e bun, dupa ce am iesit dintre copaci am tot mers pe buza dealului, avand permanent deschidere catre o panorama de vis - vai nesfarsite, pajisti in diverse nuante de verde, o cariera de piatra dezafectata, drumuri rasfirate peste dealuri...primele 2 sate prin care trec sunt adormite, e normal, abia s.a luminat, mult balegar si miros de borhot, undeva la un colt de casa, o batrana are o farfurie cu clatite sa le vanda pelerinilor....multe muste si miros inchis...Mi.e mila. Ies la un drum national si vad un monument, un pelerin cu nana streasina se uita in zarea deschisa...pe marginea drumului, tufe de fragi :) - micul dejun, nici o sansa sa mor de foame pe aici. Cararea ingusta incepe sa coboare, recunosc portiuni de drum din unele scene din filmul "The way". Dupa o coborare abrupta si o panta ce .mi taie respiratie, alt sat, are si terasa si cafeaaaa. Pauza scurta, 15 minute.
Ma tot intersectez cu un grup de francezi, bine dispusi si treziti devreme presupun - la fiecare km, cate unu, doi isi fac nevoile in drum, zambindu.mi dezinhibati cand trec pe langa ei :). Ii las in urma, as comenta ceva, dar ce treaba am eu ?! Coborarea se accentueaza, ma tot gandesc la albatrosii veseli din Ceahlaul de anu trecut, m.au ajuns "blestemele" lor cu coboratul...de la 1306 m pana la 542 m astazi...noroc ca picioarele mele sunt odihnite, nu ma mai doare nimic, la un moment dat, de voie de nevoie alerg :) - astfel incat, la ora 10.30 aveam 20 km  facuti, un record pt drumul asta - la 21 km ajung la Tricastela, punctul terminus pentru etapa standard de astazi. La intrare, exista un exemplar dintr.o specie de castan care are circa 800 ani si un diametru de 8.5 m.

Tricastela inseamna 3 cetati, care, se presupune, ar fi existat candva aici. In afara de cele 3 refugii, aici a existat si o inchisoare pt pelerini, atestata in prezent printr.o singura placuta - probabil nu erau toti asa cuviosi :). Orasul asta nu.mi spune nimic, cateva terase si alberg.uri, nici un motiv sa mai raman. La iesire, se bifurca drumurile, stanga spre Samos, dreapta spre San Xil. Eu am San Xil.ul in etapa de maine, dupa Samos...vin 3 pelerini, imi spun ca spre Samos drumul e plat, drept, adica sosea, dupa cum pare, ei se duc la San Xil, e mai spectaculos. Bun, sa se duca,azi nu vreau aventura. Si plec, pe marginea soselei, spre Samos, 9 km cica, munte, stanga dreapta, senin, frumos, o veselie...
Dupa vreo 3 km, indicatorul de pelerin ma scoate din sosea, undeva in stanga, buuun, la 3.5 km tre sa fie o localitate, conform programului din telefon. Un drum secundar, o frumusete, apa susura, tufele cu fragi imi fac cu ochii, pauza 5 min, mai mananc vreo 2 pumni de fragi si plec mai departe. Gasesc pe jos o copie xerox dupa o pagina din ghid, etapa Tricastela - San Xil 18 km....

Samos.ul e undeva in stanga hartii mult, e o ruta mai veche, oarecum secundara si cu ocolire. Da, dar are o manastire din sec al V lea...mai merg ceva ceva, intru intr.un fel de sat, fara nume, peste o punte saracacioasa - sat e un fel de a spune, cam 5 case si vreo 2 daramate...e liniste, dintr.un sopron, o batrana cu fata alba si mainile tremurande pe baston ma priveste fix, nu raspunde la salut...aleea e ingusta si murdara, ma strecor rapid, undeva in lateral scartaie o poarta...unde or fi oamenii ?! inca o femeie pe banca de la poarta, da din cap cand ma vede, dar nu vorbeste...la iesire, e un cimitir mare si frumos...deci aici sunt :). Ma simt ca intr.un film de groaza. Chiar ma intrebam, zilele trecute, unde.si ingroapa mortii, ca n.am prea vazut cimitire.
Ies din sat si intru intr.un fel de jungla...ce a fost ieri a fost poveste, aici e o carare ingusta, in dreapta un zid din lespezi ce pare de veacuri, in dreapta hau si copaci, in vale un rau zgomotos si repede. Merg repede, sunt singura si se aud trosnind crengi. Copacii sunt monstruosi, parca cineva s.a jucat cu ei si i.a mutilat,cad peste carare, pe alocuri, iedera si radacinile au spart zidul de piatra care s.a pravalit in carare. Ma strecor, n.as vrea sa ma prinda intunericul pe aici, muma padurii mai lipseste sa apara dintre liane...semne sunt si nu sunt, uneori cate o sageata cam stearsa. Filmez, n.o sa ma creada nimeni ca am fost pe.aici...
Intru in alt sat, pustiu, prima casa e ca o inchisoare, fara acoperis si cu gratii la ferestre - sa nu se ascunda pelerinii inauntru, de frica, probabil. La iesire, indicator catre un alberg al pelerinilor, la 0.5 km, multumesc, eu n.as ramane aici peste noapte nici sa ma plateasca cineva! Imi fuge gandul la fata care a disparut pe Camino, in aprilie...nu ma mai intreb cum, aici poti disparea linistit, de voie sau de nevoie fara sa te gaseasca nimeni, in veci !
Intru din nou in padure, curbe stramte in culoarul asta existent prin vegetatia abundenta...vad un indicator, e o localitate, se cheama Lastres (ce ironie !!!), dar...nu e nici pe harta mea, nici pe harta de la plecarea din Tricastela...exista semne, sa mergem dupa ele !
- daca n.ai vrut sa iei un ghid, sa mergi dupa ghid...
- crezi ca a trecut cineva pe.aici in ultima suta de ani ?! Tu nu vezi ca semnele abia se mai vad?!
Buun, sa nu intram in panica, satul aproape inexistent, vreo 7 case, nici un om, 2 ogoare cu ceapa si cartofi, ceva fan cosit. La iesire, vad pt prima data in viata, un semn care interzice sa.ti faci nevoile in natura - ce ironie, poate doar sa nu faci pe tine de frica :) !!! Merg mai departe, orbecaind dupa sageti galbene, mai trec o apa si.un pod, hopa, sageata si.a schimbat culoarea, e albastra...ca si situatia :)
Intre timp s.a facut 12 jumatate, dupa calculele mele, ar fi trebuit sa fiu acum la albergue...sunt 30 km si nici urma de Samos sau de vreo localitate de pe harta...unde oi fi, Dumnezeu stie, probabil pe o ruta alternativa nefolosita. Atata timp cat sunt semne, drumul asta duce undeva. La un moment dat, cobor pe o ulita ingusta plina de pietre. Un pelerin batran si murdar, cu barba lunga si o sticla de vin in mana sta pe un bolovan si bolboroseste de unu singur. Imi spune Buen Camino si in spatele lui la vreo 10 m vad un indicator micut si vechi de Samos...o familie cu 2 copii, cam curatei, coboara si ei in josul ulitei, n.as baga mana in foc ca au venit pe acelasi drum :).

Satul abia se vede dintre copaci...cateva case, destul de mari si noi, o ulita care duce la un pod frumos, metalic, cu model de scoici, in dreapta se zareste o cladire impunatoare, tre sa fie Manastirea sau Refugiul pt pelerini aferent manastirii. In stanga, o terasa micuta, 5 pelerini veseli, ma opresc si intreb de refugiu - zambind, unul dintre ei se ridica si ma invita la masa, ei au vizitat manastirea si pleaca mai departe la Sarria, poate mi.e foame si sa ma odihnesc un pic. Refuz politicos dar insista. Hm, e 1 jumate si am nancat doar niste fragi, mere si o cafea, deci merge si niste mancare - ei sunt din Australia, o familie impreuna cu fata lor de 24 ani :) - au plecat astazi din Tricastela si mai au inca 9 km pana la finish. Fac ochii mari cand aud ca eu vin de la O Cebreiro, unde ei au fost cu o zi inainte...buna mancarea, un platou cu ceva branzeturi si carnuri afumate spaniole, spun multumesc frumos si plecam fiecare pe drumul lui - in 25 iunie ar trebui sa fie si ei in Santiago, deci se poate sa ne mai intalnim ;).

Ma indrept spre cladirea impunatoare si sunt uimita...e mult peste ce se vede de la distanta - imi revine calmul si zambesc - dupa fiecare drum cu peripetii, stiu ca ma asteapta ceva unic, deosebit - ce va fi astazi ?! - simt ca drumul asta mai are inca multe sa.mi arate !

In Samos exista Monasterio de Samos, fondata in sec al V-VI lea, una din cele mai vechi existente in lumea vestica, fiind in prezent sub patronajul Sf Benedikt. Biserica se poate vizita, cu putin noroc, puteti asculta orga cu cele 3850 tuburi. Biblioteca manastirii are 30000 manuscrise istorice, dar acestea nu sunt accesibile publicului. Mi se confirma ca sunt muuulte variante de drum, vad pelerinii venind din mai multe directii.

Cazarea - exista 3 alberg.uri in Samos, desi e un satuc mic, dar cu istorie impresionanta, 2 private, care costa 10 euro si unul pe langa manastire, donativo...ma opresc la acesta din urma, vreau sa vizitez si Manastirea, inauntru e modest, sunt 70 locuri, si racoare, la un casetofon vechi canta Vanghelis, hospitaleros sunt 2 voluntari foarte amabili...ce mi.as putea dori mai mult ?! Nu stiu ce.mi va mai oferi ziua de astazi sau cea de maine, dar sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce primesc - de multe ori, pare incredibil !

19 iunie 2015

Ziua 20 - Villafranca del Bierzo - La Faba - O Cebreiro 30 km

Dupa o seara linistita si odihnitoare, fara sforaituri sau alte zgomote, trezirea la 5 a fost floare la ureche, am mai lenevit un pic, cu pregatiri cu tot, am plecat ca de obicei, la ora 6. Singura, Carl a plecat mai devreme, Esther inca se pregatea. N.am mers mult si, la iesirea din oras, dupa pod, m.am intalnit cu Carl. Aseara, discutand despre traseul de astazi, am aflat ca sunt 2 rute, conform ghidului, una periculoasa, dar foarte grea, pe munte, una pe drum obisnuit, recomandata...indiferent pe care o alegeam, ghidul spune ca asta ar fi cea mai grea etapa de pe Camino...hotarasem sa merg pe cea pe munte, ei doi pe cealalta, intentionau sa se opreasca in La Faba, cu vreo 5 km inainte de O Cebreiro.

Bun...am trecut podul la iesirea din oras, dar nici urma de traseu alternativ, alte semne sau ceva panou...asa ca am mers pe drumul principal, dupa marcaj, paralel cu un drum national (presupun, pt ca autostrada era mai incolo), cu regretul ca nu sunt pe celalat traseu - care n.a durat mult, pt ca am inceput sa povestesc cu Carl, cat in romana cat in engleza, beneficiul fiind de ambele parti, fiecare si.a exersat cunostintele de limba romana/engleza :). Zona seamana cu Cheile Bicazului, soseaua serpuieste printre munti impaduriti, nu se mai zareste piatra deloc. E frig, 13 grade si bate vantul, vreme perfecta pentru mers, facem 5 km intr.o ora.
Carl povesteste despre baietii lui, care l.au incurajat sa vina aici dar n.ar facr niciodata un astfel de drum. El e inginer, a fost in Guatemala, cu un proiect de voluntariat, pentru constructia unei scoli. La fel, in Peru, mi.a povestit despre excursia la Machu Pichu, una din destinatiile aflate pe lista mea de lucruri de facut in urmatorii ani. Ajungem in primul sat, sat de munte, adormit, simplu, cu case mici si modeste. La iesire, zaresc 2 tufe de zmeura, cu fructe uriase, coapte, astfel incat micul dejun de fructe e asigurat :). Mai mergem cativa km, ne ajunge Esther din urma, ne oprim la cafea - oameni pe care ii recunosc dar cu care n.am stat de vorba - facem si poze, nu se stie daca ne mai intalnim. E interesant cum, de fiecare data cand ne despartim, nu ne spunem la revedere ci Buen Camino, e salutul universal aici, constienti fiind ca se poate da ne vedem mai tarziu sau sa nu ne mai vedem niciodata...cu ei am facut schimb de numere de telefon si email, amandoi vor sa vina in Romania. In plus, nu stii ce se poate intampla, zilele trecute, la coborarea de pe munte, a avut loc un  accident, un danez a cazut destul de rau si a ajuns la spital, multi au probleme cu picioarele, tendinita, cu genunchii, bataturi, etc

Sunt multi pelerini in dimineata asta, merg in grupuri sau singuri. Ii las la cafea, Carl vrea sa mearga mai incet mai departe, are si destul timp si il doare un picior foarte tare, l.a afectat mult coborarea abrupta de acum 2 zile. Merg repede, incet incet se incalzeste, azi urcam de la 527 m la 1306 m altitudine. Ma ajunge Esther, zice ca a vazut un anunt ca poate inchiria un cal pentru a ajunge la O Cebreiro, dintr.o localitate din traseu. Ea e pasionata de echitatie, visul ei e sa aiba propria scoala/ferma pt calarie :) - e un amestec de Lidia si Virginia fata asta...ii intalnesc si pe colegii de camera italieni din Ponferrada, au dormit la alt alberg azi noapte. E uimitoare relatia care se creaza pe acest drum, intre oameni diferiti, de nationalitati diferite, chiar si daca nu stai f mult de vorba cu ei, te intrebi pe unde sunt, cat au mers, unde se opresc, fara sa.ti dai seama, nu te mai simti singur ci simti ca apartii unei mari familii cu o poveste comuna, alcatuita dintr.un numar nesfarsit de povesti. Si mi.e limpede ca n.am mers degeaba astazi pe aceasta ruta, castigul zilei de azi este omul si povestile lui. In plus, ziua e inca tanara...

Nu stiu ce peisaje am ratat, dar ceea ce vad e incredibil - am ochii verzi de atata verde crud, in decor sunt nuci, stejari, castani, mesteceni, inveliti intr.o iedera cotropitoare, ferigile sunt cat mine de inalte, lianele curg din copaci, asteptand , eroi sa lunece pe ele...e un labirint verde, in care singurul indiciu este susurul apei din prapastia de sub drum
Inca un sat, cuminte, verde cu multe flori, sub cele 2 autostrazi suspendate, amenintator, deasupra noastra...un castel pe un varf de deal se iteste in padure. Niste vacu rumega nepasatoare la agitatia din jur. Un sat care se cheama "La Herghelii", de aici se pleaca pe cal, cine doreste. Pe un islaz, 2 cai albi ce par desprinsi din basme, indiferenti si ei.
- or avea si animale, in padurile astea?!
- cu siguranta, nu vezi ca si.au facut nevoile in mijlocul drumului ?!
Spiridusii...credeam ca au ramas pe undeva. I.auzi...glasuri cristaline de copii, daaa, sunt italienii, odihniti, se pare, care vorbesc in continuare si asculta muzica la telefon :).

S.au dus deja 19 km...se ingusteaza drumul, urcam de la 600 m la 950 m in mai putin de 2 km, cararea e pietroasa, intre 2 maluri de pamant, pasarile ciripesc de mai mare dragul, cade padurea pe noi - si miroase a balega, am citit undeva ca Galicia miroase a balega, ne cam apropiem :). Ajung in La Faba, spre uimirea mea e un sat mic, in padure, are 3 alberg.uri, 2 baruri si un magazin, case n.am vazut decat daramate, si biserica. La iesire, o poteca ingusta, plina de balegar, trebuie sa aiba o armata de vaci oamenii astia(care oameni ?!), soarele arde, e deja ora 12. Va amintiti cum erau pedepsiti in vechime raufacatorii si nu numai, pusi in jug deasupra unui foc pe care se presara balegar uscat...cumplit.
Mai urc ceva timp...ma gandesc la pelerinii de acum sute de ani, cum or fi mers pe.aici, fara vibram, fara lotiune de plaja, fara cafea sau inghetata, wi.fi si alte mofturi, doar credinta, drum si osteneala, sacrificiu si umilinta...

La 1000 si ceva de m, soarele e sus, am o umbra mica, mica...stiti ce gust are arsita ?! Cand vreti caldura, ganditi.va ca si uscaciunea, e tot caldura. Un pas, apoi inca unul. Acum stiu cum se simt fachirii care calca pe carbuni aprinsi. Respiratia incinsa se amesteca cu praful uscat si aspru, broboane de sudoare curg pe tample, buzele uscate de vant ating apa neindestulatoare. Apa se prelinge incet pe gat, dar se evapora instant prin mii de pori sub vipia amiezii.
Din ultimul sat nu.mi mai amintesc decat mirosul intepator de balegar, 2 batrani garboviti venind cu vacile de la pascut, 2 caini ciobanesti negri tolaniti lenesi in mijlocul strazii, o fantana cu apa incredibil de rece. Apa, ce bucurie, ce miracol. In casti, canta Puiu " ma veti simti alaturea de voi...."

Urc in continuare, mai am pana la 1306 m. Se vad brazi, brazii mei dragi, verzi si tineri, multa feriga, un soricel mort - de.atata frumusete poate ?! Adie vantul, vant de munte si se tot inteteste, ajung pe culme, de jur imprejur munte si verde si senin, unde sa privesc mai intai si cum sa pastrez pentru totdeauna atata maretie ? Dati.mi un trup, voi muntilor, dati.mi voi suflet si aripi sa zbor, da.mi tu libertatea ta, vantule, ochi de cer si maini de verde papadie, sa fiu eu cea mai mica fata a lumii, sa ma infasor in intregul ei necunoscut....Am ajuns.

O Cebreiro, satul muzeu, unul din cele mai vechi refugii de pe Camino, inseamna cateva case de piatra neagra, transformate in restaurante sau pensiuni, o biserica si un alberg, pe varful muntelui...de vis. Privelistea e la 360 grade, pare un loc suspendat, deasupra tuturor muntilor si vailor de jur imprejur...in sec al IX lea, calugarii benedictini intampinau si protejau pelerinii ajunsi aici - Biserica Santa Maria la Real a fost construita in sec al IX lea si este cea mai veche biserica conservata integral de pe Camino. Legenda spune ca aici s.a petrecut o minune, in anul 1300 - un taran credincios, intr.o noapte de iarna grea, s.a luptat cu viscolul si nametii de zapada, pentru a ajunge la biserica la slujba. Calugarul care trebuia sa tina slujba, ar fi gandit "ce prostanac si taranul asta, vine pe vremea asta pana aici, doar pt o bucatica de paine si un pic de vin". In acel moment, ostia si vinul s.au transformat in carne si sange...in prezent, potirul si ostia sunt parte a blazonului galez :).

In aceasta regiune sunt traditionalele Pallozas, constructii de origine celta, din piatra, joase, ovale, si cu acoperis de stuf. In aceste case, oamenii traiau impreuna cu animalele lor, cele din O Cebreiro au fost locuite pana in 1960, astazi fiind exponate de muzeu. Un rol important in pionieratul si evolutia pelerinajului pe Camino a avut preotul Elias Valina, care a promovat Drumul in lucrarea sa de diploma si a marcat pentru prima data cu sageti galbene drumul din Franta pana la Santiago. In prezent, sageata galbena este principalul indicator de drum si simbol pentru Camino de Santiago.

Cazarea - exista un singur alberg aici, 106 locuri, arata excelent, foarte curat, dotat cu tot ce e nevoie, mai putin usi sau perdele la dusuri :). Interesant este ca pentru turistii care ajung aici cu masina sau cu autocarul nu se asigura cazare, sunt directionati spre alte unitati de cazare, care functioneaza dupa alt regim. De asemenea, din respect pt pelerini, cei care au ajuns aici cu masina si vor sa.si inceapa pelerinajul de aici, nu sjnt cazati pana la ora inchiderii refugiului, prioritate avand cei ce vin de departe... am pat la etaj si companie tinerii italieni plini de veselie :) - deci, o zi frumoasa si o seara ce se anunta interesanta ! Pana la Santiago au mai ramas 151 km :)

18 iunie 2015

Ziua 19 - Ponferrada - Cacabelos - Villafranca del Bierzo 25 km

Ia ghiciti cine a ajuns aseara tarziu la refugiu, pana atunci linistit :) ?! - grupul vesel de copii italieni, rupti de foame, arsi de soare, murdari si la fel de galagiosi...au facut ochii mari cand au dat cu ochii de mine si si.au vazut de treaba, spalat, gatit, mancat etc...astfel incat dorinta mea de a ma odihni a devenit irealizabila, a fost galagie pana tarziu in noapte, apoi unul din cei 2 batranei italieni colegi de camera a inceput sa sforaie incredibil - ziua e un om tare discret si politicos, dat noaptea se dezlantuie sforaind :) - dopurile de urechi fiind la fundul rucsacului, nu mi.a ramas decat sa sper ca voi dormi astazi...

Pe o stanca neagra, intr.un vechi castel
Unde curge.n vale un rau mititel....

Cam asa a inceput ziua mea...Am plecat la 6, stiam ca astazi e zi scurta, 25 km, cu multe localitati pe parcurs, prima oprire la Castel, pt poze pe dinafara, apoi pe niste stradute inguste, pana la un parc urias, la iesirea din oras, care are si un stadion de fotbal. Doar cateva masini si ceva caini tulburau linistea diminetii, in jumatate de ora eram la iesire, care era de fapt, urmatoarea localitate - case mici, multa verdeata, o tabara inchisa, si muuulte, multe semne. Daca in orasele mari e greu sa te orientezi uneori, semnele lipsind sau trecand neobservate, in localitatile mici e mult mai simplu, sunt sageti sau placute sau indicatoare la fiecare 100 m.
La iesire, am vazut iarasi veverite. Dupa al doilea sat, mi am luat gandul de la cafea, era prea devreme. Dar...trecand pe langa gradinile oamenilor, imi faceau cu ochiul niste cirese, rozalii si carnoase...asa ca la ora 7.30 dimineata luam micul dejun de fructe din ciresul altcuiva - doar 2 pumni, am multumit frumos pt ele si am plecat mai departe :). Peste vreo 7 km  a venit si cafeaua, apoi drum, drum, drum, pe sosea sau pe o carare paralela cu ea. Multa vie, multe cirese si pentru cei care vor veni mai tarziu, se vor coace merele, perele, prunele, smochinele...
Multi pelerini, fiecare in ritmul lui, pe drumul de astazi. Dupa durerile de dimineata, cand abia ne miscam, mi.am adus amintecde ce spunea zilele trecute o nemtoaica - in ritmul asta o sa avem solduri ca Shakira...asta daca o sa mai avem picioare pana atunci, i.am raspuns. Undeva pe niste dealuri, stateau ciresii pe marginea drumului, cu cirese rosii, mici, asa cum erau cele din vecini, in copilarie :) - da, nu m.am putut abtine, am lasat rucsacul jos si m.am apucat de cules...de vreo 3 zile visez la cirese - sa le dea Dumnezeu sanatate, ca tare bube au fost :). Ultimii 7 km i.am facut pe drum de tara si in sandale, le.am purtat pt prima data si n.a fost chiar rau. Am ajuns la Villafranca del Bierzo la orele pranzului cand soarele ardea deja destul de tare. O tura scurta de oras, cautand albergul pe care il voiam eu, cel de pe langa biserica San Nicolas de Real...

Villafranca del Bierzo se numea "Mica Compostela" in evul mediu. Pelerinii bolnavi sau prea slabiti, care nu mai puteau continua pelerinajul, puteau primi aici eliberarea, pe treptele de la Puerta del Perdon din Iglesia de Santiago(sec al XIX lea), care se deschide in prezent doar in anii sfinti, la fel ca portalul sacru din catedrala din Santiago. E un oras de munte elegant, linistit dar cu foarte multi turisti si cladiri medievale - Castillo Palacio de los Marqueses, biserica Colegiata de Santa Maria, Iglesia de San Francisco, Iglesia San Nicolas.

Cazarea - Albergul San Nicolas de Real arata ca un castel - dependinta a bisericii cu acelasi nume :) . Situat in centrul orasului, intr.o cladire de secole care gazduieste si un hotel de 3 stele cu un restaurant elegant, unde canta muzica jazz, albergul e simplu, curat, nu are paturi etajate, dormitoarele au zece paturi ceea ce e chiar rezonabil, bai mari si multe si o bucatarie cum imi place mie :). Era si pustiu cand am ajuns, am fost prima pe ziua de astazi, chiar ma gandeam ca o sa dorm singura... Asa ca, m.am dus la cumparaturi hotarata sa gatesc ceva in seara asta. Am cumparat pui, rosii, morcov, usturoi aveam, sa vedem ce iese :).
Ma intorc in camera, mai vad inca 4 paturi ocupate si, aratand spre mine,o aud pe Esther, (unguroaica de acum 2 zile): "there she is ! We we're just talking about you !!!" Hm....de bine, sper :) !
Si o voce delicata, din patul de vis a vis, ma intreaba "de unde din Romania esti ?!". Zambesc, caci accentul era putin ciudat, ma intreba un barbat grizonat, cu 2 ochi albastri mari, canadian de origine, a mers astazi cu Esther si ea ii povestise despre mine, el curios sa ma intalneasca sa mai exerseze cunostintele de limba romana. Carl are radacini in Moldova, la Cernauti, e a treia generatie de romani stabilita in Canada, mama lui l.a invatat romaneste :) - inca vorbeste si intelege destul de bine, ne conversam in romana, ceea ce pentru mine e uluitor...a fost in Romania in 1979, la mare :).

Si daca tot m.am apucat de gatit...s.a umplut refugiul de miros de mancare, astfel incat toti au trecut pe la bucatarie sa vada ce fac de mancare :) - Carl mi.a tinut companie, povestind despre mama lui si felurile de mancare romanesti pe care obisnuia sa le gateasca... Astfel incat, o zi simpla, de drum, s.a transformat dintr.o data, datorita oamenilor :). Pe langa cele 38 grade care sunt afara, si aici inauntru, la masa noastra, e cald si bine, pentru ca impartim bucatele, impresiile si o bucata de drum.

16 iunie 2015

Ziua 18 - Rabanal del Camino - Cruz de Ferro - Foncebadon - Ponferrada 36 km

"Tu nu cunosti senzatia asta, ca.i prea stramt in tine, ca n.ai aer de.ajuns?!
Mi.e inima sura ca o minge de sare lucrata in ocne. Cine nu cunoaste truda si setea inchise intr.un bulgare de sare, sa stea deoparte!
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati, la raspantii de drum: ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea! "
...............................................................
Ziua de astazi a fost cea mai asteptata de pana acum, datorita incarcaturii deosebite si a traseului pe care urma sa.l fac - munte si nu numai ! Asa ca am plecat la ora 6.15, ghinion, o data cu un grup de adolescenti italieni, aparuti de ieri, intr.o excursie de scoala :D. Foarte energici, curati, cu chef de glume si muzica la telefon tare. La ora 6 jumate dimineata, prin padure...caci, astazi am urcat, de la 1152 pana la 1495 m, in prima parte a zilei...cararea e usurica, pe alocuri lina, pe alocuri cu piatra lata, colturoasa, rasare soarele fara sa.l mai vedem, pasarile canta si italienii vorbesc, vorbesc, rad, se imping...ii ignor o perioada, ii las sa treaca inainte, dar merg incet. Ma gandesc ca asta e antrenamentul pt invazia pelerinilor pe Camino, de la Sarria incolo(Compostela, atestatul de pelerin se obtine daca ai mers cel putin 100 km pe jos, adica de la Sarria la Santiago); sau, pur si sinplu e un test al rabdarii mele, sa nu uit ca ne e dat sa traim intre oameni, nu in pustie...ma detasez si merg mai departe, peisajul e idilic, apar si niste vaci roscate la un moment dat, apoi indicatorul de Foncebadon.

Foncebadon
In sec al XII, se infiinteaza aici refugiul San Salvador de Monte Irago, secole de a randul, calugarii de aici ocupandu.se de pelerini si asigurand drumul catre munte. Ulterior, satul este parasit si devine o ruina.
Satul este renumit pentru scena in care eroul lui Coelho, din Jurnalul unui mag se lupta cu demonii proprii, intruchipati de un caine negru, intr.o noapte din calatoriacsa initiatica....citisem multe povesti de groaza despre acest loc, care spun ca intalnesti aici cele mai ascunse spaime, materializate in ce nu te astepti...era un caine mare in mijlocul soselei, pazea vacile. Satul arata ciudat, multe ruine si case paradite, nici daramate dar nici intretinute, un amalgam de moarte si nou, se construieste, au aparut cateva alberg.uri noi, un restaurant, exista si o ferma bio. E o agitatie de gara, in sat, unii vin, altii pleaca. Are o frumusete aparte locul asta, de cimitir...
Ma opresc si eu la cel mai amarat bar, cu mese de lemn scorojit si scaune din buturugi de copaci...e intim, are semineu si un aspect rustic cald, cafea la liber si lapte fierbinte, biscuiti, ma simt ca acasa, imi pun cafea, o savurez si ma bucur de lumina blanda a diminetii. Gazda ma intreaba cum ma simt, daca ma doare ceva...ma simt extraordinar, nu ma doare nimic incat sa spun.

Merg mai departe, cararea e pe lespezi taioase, imprejur sunt tufe de flori mov si galbene, cerul la fel de albastru, inca e racoare. Al doilea loc important pt astazi era Crucea de fier...

Cruz de Ferro
(Crucea de Fier) se afla pe un platou din Muntele Irago si reprezinta cel mai inalt varf al drumului spre Santiago de Compostela, 1495 m. Este cel mai modest si mai impresionant loc de pe Camino. Pe un mare morman de pietre, pe un par de stejar, se afla o cruce de fier (originalul se afla la Museo de los Caminos din Astorga). Istoria aparitiei acestui loc este invaluita in mister. Se spune ca a fost fie un indicator de drum, fie un altar inchinat zeului roman Mercur, protectorul calatorilor si al drumetilor, fie o piatra de hotar ce delimita teritoriile. Mai tarziu, a fost preluat de crestini...astfel incat, de 1000 ani, exista traditia ca pelerinii sa depuna la picioarele acestei cruci o piatra, o piatra adusa de acasa si purtata de ei pe drumul spre Santiago. Este un gest simplu dar incarcat de semnificatii, de eliberare a poverii sufletesti, de a lasa aici grija, durere si orice apasare.

Piatra este simbol al permanentei si al durabilitatii; totodata, e asimilata apasarii sufletesti, care ne macina, greutatilor pe care, bieti Atlasi, le ducem pe umeri incarcati de obida...gestul de a duce cu tine o piatra, luata de acasa, unde e normalitatea si confortul vietii pe care o traiesti, de a o purta sute de km, pe acest drum pe care, prima data renunti la orice gram in plus, si de a o lasa la picioarele crucii, printre alte mii de pietre, semnifica sacrificiul,  purificarea, renuntarea, catharsis.ul fara de care nu poti spera la o noua viata, la un nou eu, la liniste, la seninatate-facand aceleasi lucruri mereu, nu te poti astepta la alt rezultat.

Am ajuns repede la locul crucii...multa agitatie, fotografii de grup ale tinerilor italieni. Am multa rabdare.
Pietrele mele, caci am adus 2, nu una, sunt din muntii cei mai dragi mie, (cum altfel, cand de ani de zile car acasa pietre de pe toti muntii?), Piatra Craiului si Ceahlau. 2 pietre mici, albe, una neteda, una colturoasa, una pt ganduri, una pentru suflet, caci gandul si sufletul nu merg intotdeauna pe aceeasi poteca...
In mainile mele, pietrele astea au greutate, au o poveste, au amintiri, sunt reci, dar vibreaza, caci poarta in ele toata caldura, flacari in noapte. In mijlocul mormanului de pietre, sunt doar o picatura intr.un ocean de dorinte si durere, caci, ce e lacrima unui om pe langa hohotele grele ale Universului ?! Le asez pe pamantul rece, rosu si umed, caci in pamant se vor intoarce toate, doar piatra va dainui. Las aici tot ce e trist, nemultumire, frustrare, durere, regret, repros, intuneric, caci am o inima vie, de copil, o inima usoara cat un fir de nisip, pe care doar vantul il va purta uneori. Pasesc cu sfiala peste pietre desenate, inimi de hartie, inimi sfaramate, scrisori mototolite si niciodata trimise, scoici, fotografii, rugaciuni, iconite, jucarii - cumplita senzatia ca pasesti peste sufletele oamenilor, condensate in simple pietre....
Las in urma crucea de fier, pietrele si un soare arzator. In fata e un cer senin de ma dor ochii, muntii mei dragi si drumul pana la capat.

La Manjarin exista un refugiu, in care se sta ca pe vremea templierilor, este amenajat din lemn si folie plastic, rudimentar, fara apa, fara caldura, pentru cine doreste aventura adevarata :).

Suntem multi astazi, dar impanziti pe tot muntele. M.am intersectat cu Esther, unguroaica de ieri, astazi suntem fiecare cu gandurile, dorintele si rugaciunile proprii. Ma fascineaza florile astea mici, liliachii, care cresc din piatra...ma asez pe o lespede calda, o mica pauza si privesc zarea nesfarsita - imi amintesc de fotografiile lui Cosmin din Alpi, poate nu e atata grandoare, dar sunt munti in culori, verde, aramiu, galben, liniste si pace, am munte sub picior, am munte in ochi, in suflet...noi nu vom cuceri vreodata vreun munte, doar muntele ne va castiga definitiv.

Ajung intr.un alt sat, astazi sunt multe, e aruncat peste deal, subt case noi, construite din piatra asta caramizie la culoare, cu acoperis negru...apoi, deschidere de jur imprejur, coboram inca vreo 200 m in altitudine, biciclistii trec in viteza pe langa noi. Alt sat, altfel, cu strazi inguste si pietruite, ca un labirint, ruine, foste case darapanate, cu ferestre hade din care tasneste intunericul, case noi, cu muscate in glastra si scari lucioase...parca e din alta lume satul acesta, mi.ar placea sa raman aici...
Drumul e lung si tot coboram, e un fel de Transfagarasan, mai mic, se merge pe sosea sau pe langa sosea. Mult verde, munte, muunte, pe versantul celalalt vad o carare sapata in stanca, ce bine o fi pe acolo pe la umbra...al nu stiu catalea sat, e deja ora 13.30, cald si mai sunt 8 km...trecem un rau, frumos amenajat, cu malurile pietruite. Nu rezist si.mi racotesc cateva minute picioarele...de vis !
Ultimii km au fost, bine.nteles, pe sosea...orasul se vedea de departe, dar a durat o vesnicie pana sa ajung :) - soare, asfalt incins, 32 grade...pana am ajuns la Ponferrada.

Ponferrada este capitala regiunii El Bierzo, este locuit de 2000 ani, numele provine de la podul existent peste Rio Sil, Ponce Ferrada,Podul de fier. Aici exista un castel, Castilo del Temple, construit de catre cavalerii templieri, constructie inceputa in anul 1178 si finalizata in 1282, avand o suprafata de 8000 mp.

Cazarea - cu greu am gasit Albergul San Nicholas de Flue, este donativo si are 176 locuri :) - bucatarie, bai destule, doar 4  locuri in camera...in schimbul unui zambet de pelerin obosit, am obtinut pat pe pamant, nu cred ca picioatele mele mai puteau urca si niste scari in plus pe ziua de azi :). E relativ nou si arata excelent, gradina mare, sala de lectura, maseur, o capela proprie...

Beau un pahar de vin in amintirea celor ce au fost si in cinstea celor ce vor fi. Va fi bine si la vara cald :) !

Ziua de astazi in cifre arata astfel - am urcat de la 1152 pana la 1495 m altitudine, apoi am coborat pana la 544 m, unde suntem acum. Durata traseului a fost de 9 ore si 20 min din care mers efectiv a fost 8 ore si 45 min. Pana la Santiago mai sunt 202 km....unde s.au dus ceilalti ?!

Ziua 17 - Hospital de Orbigo - Astorga - Rabanal del Camino 38 km

Drumul merge inainte, de mii de ani, cu aceeasi neclintire, in fata miilor de pelerini aflati in cautare - devine oglinda, devine judecator, devine dusman sau prieten de nedespartit. Depinde doar de tine - daca i te supui, daca il infrunti, daca i te alaturi sau il negi pana te va izbi gandul ca nu poti scapa, prins in vraja lui, nu.ti ramane decat sa mergi....
Merg mai departe si privesc inapoi, cu uimire, cu tristete, cu furie si nostalgie, la o viata care pare proiectata undeva la linia orizontului si in fata careia ma regasesc spectator. Stiti ce culoare are regretul ? Remuscarile? Gandul "cum ar fi fost daca...". Stiti, cu siguranta...Momentul acela cand iti dai seama ca nu poti schimba nimic din ce s.a intamplat deja. Nu te poti intoarce. Esti tu, plus toate amintirile, neimplinirile, bucuriile si tristetile trecute. Lumina si intuneric. Inger si demon. Fericire si durere. Unde voi ajunge tot cautand in abisuri ? Pe ce drum voi pasi, cand soarele se va ridica si ne va da inca o sansa ? Pe ce drum ma voi intoarce, fara sa mai pasesc acolo unde inca e intuneric?! Cum voi gasi cararea catre inima mea? A ta ? A lui ? A noastra ?!
...............................................................
Dimineata devreme, aproape intuneric - la iesirea din sat, 2 sageti, una inainte, una spre dreapta pe sosea, spre Astorga, pe drum de tara, peste munte :). Deci la dreapta, eu si in urma mea, o alta femeie. Multe femei pe drumul asta, singure sau insotite, tinere sau in varsta, cu rucsac, fara rucsac, unele merg fara sa stie, altele stiu exact de ce....

Cerul e senin, inca inainte sa rasara soarele, un albastru ca in pozele lui Doru. Merg peste deal, drumul e bun si.s putine semne, rasare soarele, un rasarit rosu, si se face lumina, e mai simplu de urmarit cararea- daca am invatat ceva e ca drumul asta merge inainte, nu faci stanga sau dreapta decat daca sunt f bine semnalizate. La 4 km, primul sat, Villares de Orbigo, mare, elegant, cu case noi si muuulte flori la ferestre si in curti, sageti peste tot, nici o sansa sa te ratacesti...ies din sat, incep sa apara culturile...vad pt prima data sfecla si cartofi. Undeva in lateral, vrejul de fasole al lui Jack, niste rugi de fasole uriasi de.a dreptu'...ia uite, o tarla de usturoi !
-ia si tu o capatana de usturoi...
-usturoiul merge cu mamaliga si peste...
-ma lasi cu mamaliga ta?! Merge si cu ton de nevoie, e singurul peste pe care.l avem astazi !
Am luat si eu o capatana de usturoi, recunosc :) - au un usturoi urias, aproape copt de tot, si era oricum smulsa din pamant, s.ar fi stricat in cateva zile :D. Si da, acum la sfarsit de zi, rucsacul miroase a usturoi...si in camera putin.
Mai merg o vreme, cararea e neteda si lina, intalnesc o ferma de vaci cu niste vitei adorabili, cum ar zice Ioana. Pe deal, 2drumuri proaspat terasate si pregatite pt asfaltare, se intersecteaza, nici urma de semn...o carare aproape nevazuta, undeva on lateral, pe o piatra micuta, vopsita in galben, cineva a desenat cu markerul negru o sageata si a scris Camino.....acasa, eu nu am incredere in semnele oficiale, de.aia ajung pe la Soveja :), iar aici merg dupa pietre vopsite....trec dealul, rasare un alt sat, inca vreo 5 km, la intrare au 2 terenuri de tenis si un imens loc de joaca pt copii cu leagane si tobogane si alte chestii care nu stiu la ce folosesc. E pustiu, bine.nteles, biserica e din sec al XIII lea, dar vis a vis vad alberg.ul,deschis, arunc un ochi, sunt oameni inauntru...e 7.30 ! Intru, inauntru e cald, o femeie bruneta, frumoasa ma intampina cu un zambet larg. Beau o cafea, incantata, va fi o zi buna, lunga si grea, dar buna....da, sunt unul din oamenii aceia pe care ii cuceresti cu o cafea buna si un zambet sincer. Un zambet care face mai mult decat 100 cuvinte.

Plec mai departe cu si mai multa energie, culorile se perinda, doar cerul bleu-ciel :) ramane de vis;
-ia uite, e cineva!
-vad, ce face?! Culege ceva din copac...
-astia.s stejari, ce sa culeaga?! Se uita la noi...
Da, se uita la noi cu ochii aia mari, frumos desenati pe fata de gips...un pelerin, de gips, imbracat cu hainele celor care au trecut pe acolo(are si un bocanc), cu ochi mari, ficsi si o mustacioara rasucita, priveste cam sinistru la o raspantie de drum, de langa o cruce cu alte mesaje scrise pe piatra...
La orizont, se contureaza muntii, spre care ne indreptam cu pasi marunti. Astazi urcam la 1152 m, la Rabanal del Camino. Dupa o vreme, pe marginea drumului ini atrage atentia o spirala din pietre, pe nisipul fin si 4 colturi din ziduri de caramida, simuland o incapere. Inauntru, diverse simboluri conturate din piatra, undeva langa, un altar inchinat soarelui. O taraba ofera trecatorilor racoritoare si fructe, aud din spatele ei o voce curioasa, Hello, how are you, where are you from ? De sub tejghea apare un cap ciufulit, aproape roscat, ten masliniu, ars de soare, apartinand unui barbat la vreo 30 ani, descult, cu blugii suflecati si cu chef de vorba. Cum nu cumpar nimic, imi vad de drum, precizeaza insa"mi casa es tu casa", serios?!, referindu.se probabil la terenul viran din spatele tarabei...la revedere aud, dupa cativa metri, zambesc, oamenii si povestile lor...

La 10.30 sunt la Astorga. 16 km, mai sunt 20...
Pe vremea romanilor, la Astorga se exploatau minele de aur din muntii Teleno si Medulas, in secolul I, devenind un important punct de rascruce al drumurilor. In sec XI, devine un popas renumit al pelerinilor, aici intalnindu.se Camino Francez si Camino Via de la Plata, care vine din Sevilla. Ca si cladiri renumite, e de amintit Palatul Episcopal, construit dupa planurile lui Antonio Gaudi si Catedrala. Din 1963, in Palat functioneaza Museo de los Caminos, muzeu al pelerinajului la Santiago de Compostela.

In urma cu vreo luna jumatate, in zona Astorgai a disparut o fata, din Statele Unite. Au fost organizate cautari, de catre familie, autoritati si pelerini dar inca nu i s.a dat de urma. De aceea, autoritatile sunt in alerta si au tot avertizat pelerinii sa nu circule singuri in portiunea de drum Astorga-Rabanal del Camino. Astfel incat, la cafea la Astorga s.a lipit de mine o unguroaica care spunea ca mai merge inca zece km dupa oras dar ii e teama sa mearga singura. Am vizitat orasul din mers, scurt si frumos, mi.a placut in mod special Palatul Episcopal al lui Gaudi si am plecat. Era amiaza, si, ca niciodata, erau pe drum atatia pelerini cati nu am vazut in toate zilele pe Camino :) ... avand companie, am si vorbit...cat nu am vorbit in ultimele 3 saptamani de cand sunt plecata :)). Drumul simplu si frumos, pe langa o sosea aproape parasita. Padure, dealuri, peisaje ca la noi la munte...cer senin si nori fabulosi, un vanticel placut sa nu murim de cald...ultimii km sunt mereu cei mai grei, plumb am in picioare, pe soseaua incinsa simt cum imi fierb picioarele si.mi cresc alte bataturi in talpa...la un moment dat, ridic ochii din pamant si vad pe langa noi, un alt gard de cruci, mai multe si mai intunecate decat cele vazute ultima data...dar ajungem la destinatie...e ora 2, in sat e lumina si foarte multa lume, nu stiu de unde vin toti oamenii astia :).

Cazarea- la magazinul din centru ni se spune sa mergem la alberg sa ne cazam, sa ne alegem un pat, sa facem dus, sa ne simtim bine, ca vine ea mai tarziu sa ne ia banii...frumos. Albergul e micut, 30 locuri intr.o veche cladire de piatra, e frig inauntru, pt cele 35 grade de afara. Are o curte micuta in spate cu iarba verde, pe care pasesc talpile mele obosite dar recunoscatoare...ma duc sa gatesc paste olio alio e peperoncino...doar n.am carat usturoiul ala degeaba :)

14 iunie 2015

Ziua 16 - La Virgen del Camino - Hospital de Orbigo 29 km

"Am avut bucurii si tristete am avut,
In iubire am crezut si sperante-am risipit
Ochi frumosi m.au privit, inimi calde m.au iubit
Mii de stele am cules..."
........................................
Va spuneam ca mi.a placut mult la Mansilla de los Mulas, in special refugiul - cabana. In aceeasi incinta a functionat o vreme Muzeul Etnografic, pe pereti existand inca o multime de panouri cu informatii despre Camino, istorie, vestimentatie, traditii, superstitii, rute, etc. Unul dintre ele povestea despre Homo Viajor :) - omul care calatoreste, care este facut sa umble, de.a lungul veacurilor si cum s.a ajuns la pelerinaj, o calatorie, un drum incarcat de simboluri si spiritualitate, cu semnificatie(uneori religioasa).  

Gandul m.a dus, bine.nteles, la oamenii pe care.i cunosc eu si care si.au pus, intr.un fel sau altul amprenta asupra mea, oameni care mi.au daruit sau m.au invatat diverse lucruri, in cele mai interesante feluri. Oamenii-lectii, de la care ai mereu ceva de invatat, din vorbe, din fapte, din taceri. Oamenii-carti, care.ti vor oferi mereu o explicatie, argumente, bine documentate. Oamenii-poveste, care te vor fermeca mereu, cu o poveste, o snoava, reala sau inventata, care.ti vor lasa mereu speranta de "va urma". Oamenii-cantec, care duc muzica in ei, canta si cand tac, care ne imblanzesc suflete si inmoaie inimi cu un vers, cu un cantec, care aduna in cele cateva acorduri emotii si doruri de.o viata, atat de firesc. Oamenii-culoare, care ne umplu imaginatia cu forme, linii, nuante, creaza din nimic si fac din alb si negru, o lume. Oamenii care fac...cei care fac lucrurile sa mearga, sa se intample, care ajuta, care repara, care au idei si solutii pt ele...si visatorii, care cred, spera, viseaza inalt si par cu capul in nori, care scormonesc dupa samanta de bine in orice se intampla si pastreaza farama de speranta, de frumos, se izoleaza de rutina, de lancezeala sau meschinarie si mai ales, nu renunta......fiecare din ei, ne modeleaza, ne ajuta sa devenim, sa crestem sau sa ramanem. Intr.un fel sau altul, purtam cu noi, in drumul nostru, atingerea si o urma a celor cu care ne.am intersectat, care ne.au stat alaturi, care au trecut prin viata noastra sau care au plecat.

Aseara am ras cu pofta inainte de somn. Va spuneam ca nu am mai intalnit nici unul dintre pelerinii cunoscuti, doar fete noi, alte grupuri, aseara, la refugiu multi francezi si majoritatea in varsta. Unul dintre ei, un neindemanatic in felul lui, la ora culcarii, s.a apucat sa impacheteze...a scapat pe jos gelul de dus, apoi a inceput sa fosgaie, apoi a scapat rucsacul (statea in patul de sus), sotia sau cine era doamna de langa el, il admonesta de zor in soapta, unii deja dormeau. Apoi a scapat o cutie de pastilute (sau zaharina ce.o fi fost) care s.au raspandit peste tot in dormitor...ne.a pufnit rasul pe toti :).
Dimineata s.au trezit o parte din ei, parca n.as fi plecat singura - au iesit pe poarta inaintea mea 2 tineri, tinandu.se de mana :) - asa ca am plecat dupa ei. La iesirea din oras, panou cu drum alternativ pe Camino...dupa patania cu Via Romana am invatat macar sa citesc ce scrie, sa retin distantele si sa fac poza hartii :) - ca oricum, tot pe coclauri am ales sa merg, varianta pe autostrada e cam greu de ales.

Drumul - am plecat, ei inainte, eu la vreun km in spatele lor. In spatele nostru rasarea soarele, mai convingator si dorit, dupa atatea zile ploioase. La iesirea dintr.un tunel, ei fac imediat stanga, pe o carare ingusta, desi semnul era la intrarea in sat, la vreo 200 m...ii las sa se duca in drumul lor si merg dupa semne. Mai apare si un cal alb frumos intr.o gradina, uite cate semne :) - soseaua urca incetisor, intru in sat, ies din sat, nimeni, pustiu si liniste. Din sat, ies pe deal, unde am de jur imprejur lumina si stralucirea unui rasarit cum n.am vazut de mult timp, auriu si albastru, galben cu rosu, roz si gri, intr.o feerie de neuitat...multe poze, prea sarace insa. Imi ies in cale iepuri de camp, speriati de prezenta lui "guliver" pe strada lor asa de dimineata. Ajung in al doilea sat, sper la o cafea...satul e mic, pare parasit, case vechi incuiate sau cu afis pe geam "se vende"; vad porti si ferestre albastre ce.mi amintesc de fascinanta Tunisie. 

Pe o usa neagra roasa de timp e incrustata o floare trista - va pieri o data ce se va gasi cineva sa deschida si sa schimbe usa. La iesirea din sat, o fantana si 2 banci noi, contrastand puternic cu atmosfera decrepita din jur. Ma latra un caine, sunt pe strada "calle del cano". Un refugiu albastru la fel ca cele din muntii nostri, construit din donatiile pelerinilor, cu o noua harta, distante si explicatii.

Ies din nou in camp...s.a terminat Meseta, dar Castilia mai are imca frumuseti de aratat - e o dimineata perfecta, a plouat recent, e reavan pamantul si nici o urma, pasesc cu incredere, alti pasi ma vor urma. Sunt urme adanci de tractor, sapate nemilos in argila moale candva. Duc albastru in ochi si triluri de pasari necunoscute in suflet. E verde, e galben, e pamant necultivat, zumzet, soare cald si vant lin, atata viata. Drumul merge inainte, nisip caramiziu. Nisip pe coapse. Senin.

Al treilea sat. Pustiu. Nici urma de bar, magazin, oameni...nici urma de cafea. Cu ce.or trai oamenii astia oare?! Nu munceste nimeni pe aici ?! Mananc un mar, beau niste apa, mai departe...ar mai fi vreo 12 km, daca informatiile sunt corecte. La un moment dat, drumul ma scoate in autostrada, pt putin timp, un ocol apoi pe sub pod, alte semne, alte lanuri de grau, combine care secera si tractoare care ara. Intalnesc intr.un sat 4 nemti rotofei care pleaca de la alberg...e ora 11 :). Ii las in urma, intalnesc 3 masini pe sosea. 

Ma sacaie o pietricica in papuci, ma sacaie niste ganduri, maruntisuri care rod. Norii ma fascineaza mai departe, ajung la cafea, un bar comunal curat, dar trist rau si pustiu. Unde.or fi oamenii astazi ?! Mi se spune ca mai sunt vreo 4 km pana in localitatea care ma intereseaza. Bun, soare, vant, drum de tara care ocoleste inca 2 sate. In toate, am vazut turle de biserica cu berze in varf, multe. Cum se spune barza in engleza ?!

Ajung la Puente de Orbigo, e altceva decat pana acum. Astazi nu l.am mai intalnit pe baiatul cu palarie, dar, sub pod, 2 carute cu coviltir si o satra de tigani sunt in centrul atentiei celor de pe pod...cel mai lung pod de piatra de pe drumul spre Santiago, cu cele 20 arce ale sale, acest pod a fost construit in sec VIII si se numeste Paso Honoroso - cel viteaz, dupa o poveste :). 

In anul 1434 nobilul Suero de Quinones a promis ca va sta 15 zile inainte si 15 zile dupa data de 25 iulie, ziua Sfantului Santiago, impreuna cu 9 camarazi si va lupta impotriva oricarui cavaler care va dori sa treaca podul. Prin aceasta fapta nobila, dorea sa se elibereze de banda pe care o purta la gat, datorita iubirii nefericite ce il subjuga, pentru o nobila doamna. Numerosi cavaleri au raspuns provocarii, dornici  de a.si dovedi curajul, puterea si indemanarea in lupta. Timp de o luna, Don Suero si camarazii lui au invins 166 cavaleri, astfel incat acesta a fost eliberat de acea banda pe care o purta la gat :) - nu se stie daca aceste fapte de vitejie l.au eliberat si de dragostea nefericita...

Dupa pod, se afla localitatea Hospital de Orbigo, unde in sec XII a fost fondat un refugiu pt pelerini, de catre Cavalerii Ordinului Ioanit si capatul etapei mele de astazi. Aveam de ales intre un alberg mai nou, Albergue Verde, despre care citisem impresii pe internet si un Albergue parohial, patronat de Cavalerii Ordinului de Malta. L.am ales pe cel de.al doilea :)

Cazarea - aflat pe o straduta oarecare, aproape trece neobservat, dar crucea cavalerilor de malta si insemnele lor specifice sunt peste tot. Intri intr.o curte interioara racoroasa, cu multa verdeata, un perete de casa pictat cu munti si padure si cer albastru, te primeste o fata blonda care intai te invita sa iei loc, iti da un pahar cu apa rece, apoi iti povesteste ce au si ce nu. Au de toate, bucatarie, bai, spalatorie, o alta curte cu banci si iarba verde, culme de rufe adevarata, wi.fi care nu merge :) - lemn peste tot, mobilier vechi, ponosit pe alocuri dar locul e foarte primitor, cate o floare pe ici pe colo, chiar intr.o pereche de bocanci, poze cu pelerini, multe informatii. Imi place. Deseara la 9 avem intalnire, toti pelerinii, pt a povesti despre drumul nostru...

Numele acestui orasel m.a dus cu gandul la faptul ca acum 7 luni, eram in spital, in perfuzii...cu o mare spaima, multe temeri si intrebari...am incredere ca ma voi intoarce "vindecata"din aceasta calatorie, intr.un fel sau altul. Pt mine, a inceput numaratoarea inversa. Nu stiu cati km am facut pana acum, nici cati mai sunt...nici nu mai conteaza, conteaza ca fiecare pas mai adauga ceva sau mai lasa ceva in urma, simt ca praful nu se aduna degeaba, iar drumul inca nu mi.a aratat tot ce era de aratat...