15 mai 2015

Drumul meu - 700 km pas cu pas

Drumul e important, nu destinatia – auzim deseori aceasta afirmatie si totusi, suntem mereu pe fuga, sa ajungem - undeva -  sa mai bifam ceva, sa ne incadram in programe supraaglomerate, traim si visam in viteza si ne plangem, ca nu avem timp, pentru noi, pentru ceilalti, pentru toate…

Camino de Santiago pare sa fie o "bucla" temporala, un vis al prezentului, de regasire a credintei, a sperantei, a esentei umane, de redescoperire a celor mai tainice cotloane ale sufletului omenesc – intoarcerea  la varsta de aur a umanitatii, la simplitate si autentic, la libertate, la sacru. Unii pornesc la drum din credinta. Altii de curiozitate. Altii pentru a-si depasi limitele. Altii pentru a petrece un concediu inedit si cu costuri minime. Unii isi gasesc aici prieteni, altii isi gasesc linistea sau raspunsurile cautate indelung. Altii se descopera sau se regasesc. Se vindeca. Renasc. Se intorc impacati. Sau razvratiti. Dar, schimbati cu siguranta…..

Pentru ca nimic nu mai poate fi la fel, dupa ce ti-ai luat inima in dinti, sa pleci de acasa o luna (sau mai mult), sa lasi in urma familie, prieteni, indatoriri, comoditate, pentru o idée, pentru un drum, pe care cu gandul déjà pasesti, pentru un vis imposibil de explicat, rational si cu argumente….
Nu stiu daca un astfel de drum te transforma intr-un pelerin – cuvant folosit din ce in ce mai rar pentru cei care calatoresc mult, din loc in loc, si mai mult pt cei care merg la locuri de pelerinaj, considerate sfinte - cred ca mai degraba te nasti, cu gena aceasta, a drumurilor fara sfarsit.

Mai cred cu tarie ca un astfel de drum e cel mai sigur drum catre sine – cum altfel te vei cunoaste, decat fata in fata cu tine insuti, in cea mai lucida singuratate, fara masti, scuze sau caldura pe care ti-o da confortul, traind simplu si aproape de inceputuri, cu sinceritate – carand in spate tot ce ai nevoie, umil, caci nu esti cu nimic mai presus decat cei aflati pe acelasi drum, iertand si uitand, pas cu pas, catre o destinatie – care poate fi o varianta mai buna a ta, o performanta, o victorie, o pauza, pana la urmatorul drum, caci oare, viata noastra nu e doar un drum spre moarte ?!

Se spune ca exista trei provocari, pe Camino care se refera la trup, minte, suflet. Prima parte este provocarea trupului, care nu e obisnuit sa mearga atat de mult. A doua etapa e provocarea mintii, sunt portiuni de drum, in Meseta, de exemplu, unde nu ai ce sa privesti, decat intinderi fara culoare si drumul. Iar cand mintea e libera, trebuie intr-un final sa te gandesti la ale tale. A treia parte e provocarea sufletului, care departe de casa, munca si cotidian, vede viata altfel si supune intrebarii deciziile importante ale vietii.

Camino de Santiago este drumul meu pentru luna iunie;  Am ales ca punct de plecare Pamplona, capitala regiunii Navarra, renumia pentru luptele cu tauri din timpul sarbatorii San Fermin. De aici, imi voi lua pasaportul de pelerin(credentialul), documentul care atesta calitatea de pelerin (aici se aduna stampile din fiecare loc in care poposesti, refugiu, biserici, muzeem restaurante si care dovedesc ca ai facut drumul pe jos, pe bicicleta sau calare etc), dupa care, voi strabate cei 700 km, pe jos, pana la Santiago de Compostela, locul unde, in Catedrala, se spune ca se afla moastele Sfantului Iacob. Am la dispozitie 27 zile. Asta inseamna sa merg in medie  26 km pe zi.

De ce plec…..e intrebarea care mi s-a tot pus si la care am 100 raspunsuri sau nici unul – pentru ca imi doresc altceva, o provocare si o poveste, o iesire din cotidian si o pauza din caruselul in care ma aflu de ceva vreme, un pic de senin in furtuna nesfarsita din mine, imi doresc sa vad lumea cu alti ochi, pentru ca nu am plecat niciodata asa singura, pe cont propriu, intr-o tara  care ma intriga, in care nu cunosc limba, oamenii, nimic, desi sunt luni intregi de cand ma vad acolo, pe acest drum, cu o indarjire care nu-i a mea. Pentru ca am credinta ca pot face asta. Pentru ca nu caut nimic. Nu fug de nimic. Dar ma astept sa gasesc orice. Sa traiesc orice. Sa simt. Sa vad lumea. Sa cunosc oameni si povesti, e atata sete de oameni in mine, cu cat mai mult caut singuratatea…

Fiecare din noi, ne traim propriul Camino, aici sau altundeva, inauntru sau in afara…fiindca se apropie momentul sa plec, daca as putea, as lua cu mine…
-pe Puiu, cu visele lui si toate cantecele care-ti lasa speranta vie, oricat de gol ti-ar fi sufletul;
-pe Flori, desi isi doreste alte drumuri, pentru ca e om de nadejde si-mi aduce un plus de echilibru;
-pe Catalin, pentru ca si datorita lui, sunt mai hotarata sa plec in cautarea viselor mele si sa renunt mai putin;
-pe Dragos, pentru energia pozitiva si zambetul nelipsit – abtibild pt suflet, vorba cuiva J
-pe Irina, pentru indarjirea si detasarea cu care abordeaza fiecare problema, fie ca e varf de munte sau bataie cu zapada;
-pe Tibi si Mariana, pentru ca, intr-un fel, sunt mereu pe drumuri, calatori de profesie; 
-pe Cosmin, pe Nico si pe Max, pentru ca sunt un sprijin moral constant si gasesc mereu un cuvant bun pt mine, cand am nevoie (bidonul si pelerina vor fi cu mine, oricum :);
-pe Ioana, cu care am planificat impreuna acest drum, desi imi va fi dor de ea cat nu pot spune;
-si.......pe multi din oamenii faini ale caror povesti imi umplu viata si care mi-s dragi cat ei nu stiu si fara de care viata mea ar fi mai fada, mai goala si mai lipsita de sens….acei oameni pentru care as merge pana la capatul lumii si inapoi…

In drumul meu, o sa am nevoie de un gand bun. Poate o rugaciune. Poate un zambet. De la voi toti. Pentru care va sunt recunoscatoare, de acum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu