7 octombrie 2014

La raul Piedra am sezut si-am plans


Motto: Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

„La sfarsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.”

Nu am citit destul Coelho incat sa am o parere bine conturata despre ceea ce scrie. Am insa 3 carti pe noptiera, care ma asteapta sa le „devorez” pe o vreme numai buna de citit. 

„La raul Piedra am sezut si-am plans” este o poveste al carei fir epic curge repede, cu dialoguri scurte si neterminate, putine descrieri si multa introspectie. O poveste frumoasa, cu multe pasaje ce pot fi citate si care lasa loc intrebarilor-intrebari pe care, poate, ni le-am pus fiecare, vreodata. Nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a facut sa-mi amintesc de povestile de dragoste pe care le-am trait – mici sau mari, „dragostele” sunt unice si irepetabile, pentru ca eu nu o sa mai traiesc niciodata varsta, emotia si conjunctura de atunci… 

Mi-a adus aminte cata nevoie  avem de ea - „Iubirea ne poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie sa o acceptam, fiindca ea este hrana existentei noastre. Daca o refuzam, vom muri de foame vazand ramurile pomului vietii incarcate de roade, fara a cuteza sa intindem mana si sa culegem fructele”

Mi-a adus aminte ca dragostea e-n noi– doar oamenii se schimba si noi, o data cu ei –viata ne invata sa fim puternici si sa ne ascundem sentimentele-
Iubirea ne face poate sa imbatranim inainte de vreme si ne reintinereste cand tineretea s-a dus. Cum sa nu-ti amintesti insa momentele acelea? Tocmai de-aceea scriam, ca sa-mi prefac tristetea in nostalgie, singuratatea in amintiri. Pentru ca atunci cand imi voi fi terminat de povestit mie insami povestea asta, sa mi-o pot azvarli in Piedra… Numai atunci…ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.Toate povestile de dragoste sunt la fel.”

Ca uneori, trebuie sa riscam. Sa credem ca miracole exista. Daca exista credinta, macar cat bobul de mustar....

“Trebuie sa riscam. Vom intelege pe deplin minunea vietii doar cand vom lasa sa se intample imprevizibilul. In fiecare zi Dumnezeu ne da, o data cu soarele, o clipa in care ar fi cu putinta sa schimbam tot ce ne face nefericiti. In fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine.
Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua descoperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de prînz, într-unui din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există — un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.
Fericirea e uneori o binecuvîntare — dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noastre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii — totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor, vom putea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.”

Va recomand aceasta carte, e o lectura placuta – fie doar pentru atmosfera calda, intrebarile fara raspuns si dilemele (aproape) omenesti ale personajelor :)

„Ştiu că dragostea şi barajele sunt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească întreaga construcţie - şi vine o clipă când nimeni nu va mai putea stăpâni forţa viiturii. Nu mai contează ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem păstra lângă noi pe fiinţa iubită - a iubi înseamnă a pierde controlul.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu