6 iulie 2014

Cupa Dr Gh Iacomi Poiana Stanilelor 2014



Fără poveşti, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gîndului şi al speranţei, fără iubire. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Ceahlăul e un munte cîntat de poeţi şi înţesat de poveşti; cărturarii îl aseamănă Olimpului sau Pindului. Sihaştrii au vieţuit aici din cele mai vechi timpuri, lăsand în urma lor nume precum Ghedeonul,Bîtca Popii, Turnul Sihastrilor sau La Chilii. Legendele spun că încă din vremea dacilor şi înaintea lor, Dumnezeu cobora pe Ceahlău şi umbla desculţ prin poieni, oprindu-se la cîte o stînă să mîngîie mioarele sau să stea la taclale cu ciobanii. Se spune că aici ar fi fost Kogaionul, muntele sfînt al dacilor, aici se afla Jiltul Zeilor, Masa Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul lui Traian, Stînca Dochiei şi alte locuri ce au zămislit legende.


Atîta frumuseţe, istorie şi spiritualitate la un loc e greu de gasit în altă parte. Stîncile sale, nu foarte înalte, au forme ciudate, chipuri de zîne adormite sau zei păgîni ce au născut sute de poveşti pe care bătranii le istoriseau în serile de iarnă, la gura sobei. 


Cupa Dr Gh Iacomi, editia a 22-a a fost, în acest an, invitaţia la a cunoaşte Ceahlăul altfel, la pas molcom, pe poteci de munte umbrite de tainice păduri, de a păşi pe poarta de piatra a Stănilelor, pentru a scrie împreuna o filă de poveste dedicată omului de munte Gheorghe Iacomi, la 100 ani de la naşterea domniei sale. 


Povestea organizării unui astfel de eveniment capătă uneori tuşe groase, iscă provocări aparent de nerezolvat, fiecare pagină pare o proba de rezistenţa. Aş aminti aici pe cei care au muncit împreuna, dupa voinţa sau putinţa, Nicoleta, coordonator de bază, Adi, pe post de “alergător” în toate direcţiile, Petrica, Florin, Florentina, Iulian, pentru lupta cu stînca dedicată căţărării, Florin Apopii, Puiu, pentru că ne-a găsit, Nea Tomiţa, pentru solidaritate, Lidia şi Ciprian, Cătălin, pentru muzică, Bobo şi Cătalin Rusu, pentru tocana delicioasă, Oana si Luci pentru ajutorul nepreţuit la bucătărie, Tavi şi Claudiu, pentru prezenţa prelungită în tabără, Sergiu, pentru ajutor constant şi toţi cei care, la vedere sau nu, ne-au stat alături.


Au raspuns invitaţiei noastre oameni dragi din cele 4 zări, prieteni nenumăraţi (pînă pe la 200) şi nerăbdători să ne revadă, să ne cunoască şi să se lase fascinaţi de splendoarea muntelui. Poiana Stănilelor s-a colorat si mai mult devenind o tabără de corturi generoasă, oaspeţii au coborît ca-ntr-o poveste, dinspre Ardeal, Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, începînd cu ziua de miercuri, pînă sîmbătă dimineata în zori de zi. S-au intrecut în probe cluburi de frunte, Focul Viu Focşani, Gioni Baboş Bucureşti, Albatros Galaţi, Floare de Colţ Fieni, Şandru Oneşti, Veniti cu noi Bacău, Bradul Izvoru Muresului, Silva Campina.


Daca seara de vineri este de regulă pentru a intra în atmosferă, apropiere şi stat la taclale, la focul de tabără sau la un cîntec de munte, ziua de sambătă este una dedicată competiţiei, cunoaşterii şi depăsirii limitelor. Traseul de regularitate a început (cu tradiţionalele 5 minute) dimineaţa in jur de ora 8.30, cu aer curat, cer senin şi oameni curiosi. Drumul e mereu prilej de vorbă, motiv de meditatie si autocunoaştere; pîlcurile de munţomani au împînzit poteca aspră străjuită de stînca poleită în razele soarelui generos de dimineaţa. Jgheabul lui Vodă e din nou călcat de bocanci grei, urcusul ne reduce la tăcere şi în speranţa că sus, pe culme, vom zări caprele negre. Gardul Stănilelor ne duce cu gandul la legenda lui Stănilă, cioban sarac care, în timpuri stravechi, a paşit pe aceste meleaguri împreună cu oile lui. Auzise ca aici se gasesc cele mai bogate paşuni din întreaga Moldovă, dar şi cel mai blînd soare lăsat de Dumnezeu pe pamant. Intr-o zi, Stanila s-a îndrăgostit de frumoasa Maria, fata celui mai bogat cioban de prin acele parti. Pentru că Stănilă era un cioban sarac si nu avea multe oi, Maria nu l-a  vrut, cu toate că el avea o inimă de aur. De supărare,  Stănila a cautat cele mai înalte stînci din acele locuri si s-a aruncat de pe ele, de atunci, acestea purtîndu-i numele.

“La Pălărie”, avem pauză de belvedere asupra Poienii Stănile, a Pietrei Sure, a Gardului Stănilelor, a Jgheabului lui Vodă şi asupra munţilor de la Pietrosul Rodnei si al Bistritei, de la piramida Giumalăului pînă la Piatra Singuratică a Haşmasului.


Drumul urcă îngăduitor spre Piatra Lăcrămată, a cărei legendă se pierde în negura uitării-ursitoare rea, blestemată să dăinuie ca stană de piatră sau  simbol înlăcrimat al unei dragoste neîmpărtaşite, spre schit, loc de meditaţie şi rugăciune, oprindu-se apoi la Cabana Dochia. Aici avem pauză de masă, alte poveşti şi panorama largă asupra Gurii Plînse, Piatra Miresei, Acele Detunatei. O bună parte dintre participanţi au luat drumul spre Varful Toaca, căutînd florile de colţ, atît de gingaş surprinse în fotografii.



Ziua e încă tînără, aşa că pornim spre Poiana Maicilor, înfruntînd grohotişul, jnepenii şi afundîndu-ne apoi în pădure. E linişte şi veselie. La refugiu, ne aducem aminte de o iarna din capăt de lume, găsim aceeaşi Masă Dacică si Coloana Dorică. Coboîam la Clăile lui Miron, unde ne pun pe gînduri alte legende:



Ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, fusese dăruit cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni altul. Şi atât de frumoase erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită.



Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, Butu trebui să plece la război, iar Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură mare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. 


Ne ispiteşte oboseala, dar Poiana Maicilor e aproape. Iesim la lumină, ni se deschid înainte poieni de un verde crud, mai respirăm, mai poposim, apoi  drumul se înfunda in pădurea întunecoasă, drumul e noroios şi tabăra aproape. Am ajuns…putem să trecem la urmatoarele probe. Iubitorii de înalţimi se intrec în proba de căţărare, cei “orientaţi” aleargă la proba de orientare. Soarele apune încetisor, in tabără începe să miroase a mîncare caldă, se pregateşte culturalul. 


Atmosfera e caldă, oamenii veseli, se aprind luminiţe în iarbă, lampioane se ridică spre cer, poate în semn de mulţumire, pentru zile atît de frumoase, poate în semn de recunoştinţă, pentru cît de norocoşi suntem…se aprinde focul, la căldura lui, inimile se deschid, chitările încep sa cînte în liniştea noptii, sub un cer neîncăpător pentru cîte stele scînteiaza. Poezie, umor si cantec; oameni frumoşi, zîmbete şi poveşti de suflet se amestecă pînă se duc stelele la culcare. Mîine va fi o zi mai bună…


…Pentru că avem şi premii, şi diplome şi încă un rucsac de amintiri. Nu mai e loc de tristeţe, e atîta soare şi atît albastru, se strang mîini, se schimbă impresii, suntem recunoscători şi déjà cu gîndul la urmatoarea ieşire…


A fost greu, dar mai mult frumos; fiecare zi, fiecare om cu povestea lor. Muntele ne primeşte cu îngăduinţa, pe fiecare; e leac pentru minte si trup, alinare pentru suflet, învăţătura şi taina, deopotrivă. Veniţi la munte, să-l cunoaşteti, să-i descifraţi înţelesurile, să păşiţi pe poteci, fată în faţă cu propria persoana…Noi vom fi acolo, de fiecare dată, parte vie a poveştii noastre, a oamenilor ce nu pot trăi fără munte, fără credinţă, fără speranţă….

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu