28 februarie 2014

Scrisoare de ramas bun

"Am păstrat în suflet gânduri, vorbe, glume
Zâmbetul ce iartă plânsetul hain
Am păstrat în minte feţe fără nume
Una câte una, pentru totdeauna
Vremea însă n-am putut s-o ţin"

In drumul meu, adun atatea amintiri, dac-ai sa treci, voi sti sa te adun....fredonez de cateva zile aceasta melodie, usor ritmata, dar trista, ca multe din cantecele pe care le ascult in serile de munte. De mult nu mai scriu pentru mine, evit sa mai astern in cuvinte ganduri sau trairi dosite in colturi de inima (presupunand ca inima e asa colturoasa, incat sa poata ascunde :). Suntem invatati sa ne cenzuram, sa ne controlam emotiile, sa nu ne aratam slabiciunile, sa crestem autocontrolul pana obtinem reactiile "normale" - emotia e confundata si etichetata drept slabiciune, sensibilitatea e o boala incurabila, romantismul, un rau fundamental. 

Si totusi, eu mai scriu scrisori. Eu am curajul (sau inconstienta) sa scriu ce simt. Uneori tacerea e apasatoare. Uneori distanta doare. Desi ambele ne dau sentimentul de siguranta, intr-o lume plina de compromis sau prejudecati. E o urma de egoism in marturisile acestea - eliberarea mea poate insemna impovararea celui caruia i-am impartasit gandurile mele - fara sa-si doreasca asta....Exista "scapare", stergi totul cu buretele si revii la starea dinainte. Inchizi orice cale de comunicare, pentru ca nu te intereseaza sau pentru ca asa e cel mai simplu, ce treaba ai tu cu gandurile mele ?! Nu exista raspuns bun sau potrivit. Nu e loc de raspuns, decat daca...

Mi-era dor sa scriu o scrisoare. Foaia alba, rece si imaculata ma provoaca...sa scot la iveala ce-am mai bun si mai rau, nu e loc de diplomatie si recuzita intre mine si tine. Literele se astern ghiduse si taioase, curgerea lor capata proportii de aparenta drama - cui ii pasa de intunericul din dosul ochilor albastri ? Cand noaptea e adanca si zambetul pierdut; se spulbera misterul, se adanceste golul si ne vom regasi straini, usurati si apasati de vorbe spuse mult prea devreme; Cine stie unde incepe si cum se sfarseste povestea ? Nici nu conteaza

Nu mai cer nimic. Nu mai astept nimic. Odata scriam scrisori de dragoste....astazi, de ramas bun. Nu ma mai tem de nimic. Am facut pace cu fluturii, nu mai caut linistea, m-as plictisi teribil. Savurez pe indelete indoiala, distanta, ezitarile si uimirea - nemarturisita. Nu e loc de vinovatie, nu e loc de intrebari apasatoare sau raspunsuri silite. E doar libertate intre noi. Pe care o numim, nedrept, singuratate :) ; Glasul tau n-are unde sa ma strige si nu ma va gasi nicaieri - ma-nvalui in uitare si ma acopar de necunoscut (cea mai cuminte fata a lumii :)... Ramas bun.

2 comentarii:

  1. E foarte multa tristete in postarea asta....poate prea multa...

    RăspundețiȘtergere
  2. Cam cata e si-n viata...sau in povestile unora dintre noi...poate prea multa

    RăspundețiȘtergere