27 ianuarie 2014

Ciucas - Tu esti Muntele Alb...

Te vei căţăra degeaba 
Pe pereţi abrupţi şi stânci
Sufletu-ţi va fi mai rece
Dacă seara n-ai să cânţi...

Vei uita ce-nseamnă munte
Dacă nu vei şti s-asculţi
Cânt de dor şi de iubire
Noaptea printre brazi cărunţi

   

Tura in Ciucas o speram de ceva vreme; vremea buna si lipsa zapezii ne-a dat curaj, asa ca am planificat-o pentru weekendul 25-26 ianuarie. Cu 2 saptamani inainte, Sergiu ne-a ademenit cu fotografiile din tura lui solitara, clare, de-un albastru senin, ca o zi de primavara. Dupa ce am dat de stire in toate colturile tarii (exagerez, bine-nteles), au inceput telefoanele, Bucuresti, Galati, Pucioasa, Ploiesti, Roman, Brasov, Piatra Neamt; Confirmarile au inceput sa vina, de la prieteni, de la oameni pe care nu-i cunosteam si care nu mai mersesera pe munte cu noi, de la oameni cu care nu mai vorbisem din liceu (merci, Anca). 20 de la ei, 20 de la noi, plus 2 albatrosi.
Toate bune si frumoase, asezate ca niciodata, rezervarea ok, cu 2 zile inainte incep stirile despre vremea ce va fi: ninsoare, viscol, coduri foarte colorate:) ; Surpriza mea  a fost sa primesc un singur telefon cu intrebarea” ce facem, mai mergem?”, restul fiind hotarati sa nu dea inapoi; Am plecat, conform planului, sambata dimineata, la 4, pe o ninsoare de vis, cu fulgi mari si pufosi, convinsi ca nici un cod nu ne sta in cale. La Sfantu Gheorghe, era primavara, la Brasov incepea déjà distractia. Vestile dinspre Bucuresti-Ploiesti nu erau grozave, drumurile inzapezite, restrictii, se circula greu, la Muntele Rosu nu se poate urca, ne spun albatrosii, ajunsi cu o seara inainte, asa ca trecem la "reconfigurare traseu”, urcam pe Valea Berii, marcaj cruce albastra, traseu cu dificultate medie, drumul e acoperit cu zapada afanata, proaspata, ninge incontinuu si e viscol. Facem jonctiunea cu grupul de la Bucuresti si purcedem;

Urcam incet, fiecare cu gandurile si trairile proprii; in stanga, un parau curge incetisor, o casa parasita se ofera adapost, la vreme de restriste; in stanga, o cabana cocheta sfideaza vecina cu ziduri decojite si  trecatorii; are obloanele trase si hornul acoperit de zapada – nu asteapta oaspeti!

Cararea urca lin, printre brazii déjà impovarati de zapada; Fantana e tot acolo, Sergiu ne povesteste cate-n luna si stele, doar rucsacii prea plini ne ingreuneaza viata :); pe langa noi, trece masina celor de la Cabana ce duce pasagerii mai sensibili: copiii, femeile si batranii (exista si o exceptie :))).

Ajungem pe platou, dupa 2 ore, viscolul dusmanos ne intampina cu bratele deschise, zarim cabana si respiram usurati; miroase a ciorba calda, zambetul reapare, cabana e si mai primitoare, pentru ca inauntru sunt oameni dragi, veniti de departe, pe care nu speram sa-i revedem in plina iarna.

Incercam sa ajungem pe varf, asa cum planificasem; ne luptam cu viscolul puternic vreo 500 m, intram in zapada pana la brau, nu e carare, nu vedem nimic, zapada ne intra in ochi, ne ustura fata. Renuntam, deocamdata, ne multumim cu o baie de zapada, atat de asteptata. Se lasa seara, chitarile pot intra in scena, cu rugaminti sau fara; sunt 4 chitaristi, plus juniorii, asa ca, sa ne bucuram !

Am inima cat o paine calda, proaspat scoasa din cuptor :); mi-s dragi oamenii acestia, veniti de departe, prin zapada, viscol, padure, pe care nu i-a atins isteria codurilor, care zambesc si canta, oameni simpli si calzi, pe care ii vad prea rar, care au atatea sa-si spuna sau nimic, pentru ca noaptea e mereu prea scurta si muntele nu de-ajuns de aproape. Noaptea ne ascunde de viscolul taios ce suiera la ferestre, caldura ne inmoaie, sau poate cantecele, urcam la mansarda, unde Puiu si Tibi isi impart chitara prieteneste, spre incantarea celor care rezista tentatiei somnului. Imi primesc cele 2 melodii "cersite" si-mi trece supararea de vorbe si de oameni. Mai plutesc, mai zambesc, mai traiesc… caci afara sunt nametii si-s putine lucruri sfinte…. Dormim repede, cu acelasi sentiment de timp irosit, dimineata ne-ntalnim la micul dejun, cu gand de plimbare.

Plecam, din nou catre varf, marcaj banda rosie, zapada s-a asezat in nameti generosi, cararea e ingusta, si ne afundam, pana la brau…inaintam in 2, 3, 4 membre, fiecare dupa posibilitati. Culmile sunt unite cu cerul, totul e alb si gri, linia orizontului pare la indemana oricui, nici urma de stanca, de piatra, totul e zapada...

Muntele alb ma reduce la tacere, nu-mi ajung ochii si sufletul, sa ma umplu de nemarginirea argintie… e atat de frumos ca doare… imi doresc sa ma intind la umbra unui brad si sa visez vise albe si nevinovate, fara sfarsit… am uitat de mine, am uitat ca exista lumea de dincolo de linia alba si nedefinita si molcoma a muntelui acestuia ciudat de primitor.


Un incident minor ma trezeste la realitate. Suntem responsabili, fiecare, pentru noi(sau ar trebui sa fim), indiferent de varsta din buletin, nu e loc pentru joaca sau riscuri inutile, nu aici.

Nu mai ajungem pe varf, nu mai avem timp… mai facem o baie de zapada, ne bucuram copilareste de fulgi si iarna, ne umplem sufletul de frumusete, inainte de a reveni la realitatea colorata a codurilor de iarna, venita prea devreme….Coboram cu totii pe Valea Berii, pana la masini, pe acelasi drum, acoperit de circa 50-70 cm de zapada, mai alunecam, mai cadem, dar inca zambim. Pana si despartirea e alba, si pentru mai putin timp; masinile sunt ingropate in zapada, baietii dau la lopata cu indarjire; culoarea zilei e rosu, pentru cei din Bucuresti si aflati in tranzit, respectiv, portocaliu, pentru cei din Piatra Neamt .

Suntem o echipa faina, zic eu. Simt ca am oameni de nadejde langa mine. Simt ca se vor intampla lucruri frumoase mai departe. Pentru ca se poate trai frumos. Pentru ca mai cred in prietenie. Pentru ca muntele ne aduce impreuna. Chiar cand suntem atat de departe. Si ne face fericiti....

14 ianuarie 2014

legenda florii de papadie


In fiecare zi, mi-e dor de tine. In fiecare zi, tanjesc dupa soarele necrutator din luna lui cuptor. Dupa roua ce-mi uda talpile goale, pe iarba rece, dimineata devreme. Dupa lumina inselatoare a focului din vreascuri umede sau scanteietoare. In fiecare zi, mi-e dor de tacerea din noi. De linistea inserarii. De caldura sau taisul unei priviri.


Papadia e, probabil, cea mai banala floare pe care o stim. O intalnim aproape pretutindeni, o ignoram deseori; Stiati ca nu creste in loc umbros, ci doar in locuri cu soare, sau in calea unui izvor subteran?! Cautand informatii despre aceasta planta, am gasit si o legenda frumoasa, ar fi pacat sa nu v-o impartasesc...

"La inceput, Dumnezeu a trimis un inger pe pamant, sa intrebe toate plantele cum vor sa arate. Numai papadia nu stia cum dorea sa arate si ingerul i-a mai lasat o zi, sa se gandeasca. 

In ziua aceea, papadia s-a rugat, s-a gandit si s-a razgandit, pana a dat cu ochii de Soare, apoi s-a hotarat ca vrea sa arate ca El. Stia ca vrea sa fie galbena si frumoasa, stralucitoare si calda, ca soarele. Apoi a  vazut Luna si se razgandi. Vroia sa arate ca ea. Sa fie alba, rece, mandra si frumoasa. Apoi a vazut stelele si-i placura si acelea. Cand veni ingerul nu mai stia ce sa-i spuna: vroia sa fie ca soarele, ca luna, ca stelele. Asa ca Dumnezeu i-a indeplinit toate dorintele. De aceea papadia este la inceput galbena ca soarele, apoi alba si daca sufli peste ea se imprastie precum stelele :) "


O alta versiune a acestei legende, spune ca Ingerul cauta pe pamant floarea preferata, intreband din loc in loc unde si-ar dori acestea sa creasca; nemultumit de raspunsurile primite de la lalele, trandafiri, violete, a intrat in vorba cu papadia, care isi dorea sa creasca oriunde ar putea fi gasita de copii, pe dealuri, in poienite sau chiar pe marginea drumului, in sate si orase, pe pajisti sau printre pietre, pentru a putea face fericit pe oricine. Ascultand-o, Ingerul a exclamat"Tu esti floarea care-mi place cel mai mult! Vei inflori pretutindeni unde apare primavara si vei fi numita Floarea Copiilor"

Adevarate sau nu, mie imi plac povestile. Avem nevoie de un strop de magie, de un zambet, de o imbratisare, macar din cand in cand. Avem nevoie de soare, indiferent in ce forma. Sa fiti sanatosi si sa iubiti, in fiecare zi !

6 ianuarie 2014

Ce-mi doresc eu mie :)

...a inceput anul fara dorinta traditionala de la miezul noptii...fara lista de pe blog....fara un raspuns la intrebarea "ce-ti doresti pentru anul acesta?"....dar a inceput cat se poate de bine, cu prieteni, cu drumuri, 2 ture de Ceahlau, din care una, de exceptie (plecare din Izvorul Muntelui, prin Poiana Maicilor, Claile lui Miron, Jgheabul cu Pamant, Tirbuson, Cabana Dochia, prin ceata si viscol, apoi, catre Piatra Lacrimata, Saua La palarie, Stanile, Brana Ocolasului Mare, pe un apus si-un senin dureros de frumos); pentru februarie, se anunta un infotrip in Israel, asa ca ...ce sa-mi mai doresc, oare ?!

Imi doresc sanatate, pentru mine si ai mei, liniste si forta sa depasim momentele de impas, ce vor aparea, inevitabil.... 
Imi doresc oameni buni si frumosi in jurul meu, imi doresc oameni sinceri si deschisi, oameni optimisti sau macar increzatori ca solutii exista, doar sa le cauti...
Imi doresc sa nu-mi pierd speranta, sa-mi pastrez zambetul de fiecare zi, sa-mi regasesc seninatatea in ciuda norilor ce vin neanuntati, sa fiu mai buna, sa citesc mai mult, sa fac mai mult sport, poate totusi scap de cele kg in plus :), sa urc pe munte oricand si oricat, sa nu cunosc oboseala sau plictiseala..... 

Sa am oamenii dragi mai aproape, mai des, mai mult, oricand :)
Si mai ales, imi doresc o dragoste maaaaare sau mult mai multa dragoste :)

Sa ajung in Apuseni
Sa raman in Delta pana ma plictisesc(asta e chiar imposibil, dar macar vreo saptamana)
Sa ajung la Praga sau sa revin la Paris
Sa revad Grecia, de care mi-e dor in fiecare zi....

Si mai am, dar nu va spun :)

3 ianuarie 2014

Cheile Laposului & Ceahlau - primul pas 2014

De la "ultima" tura de anul trecut, au mai fost cateva, am reusit sa urcam pe Ceahlau 2 zile la rand, fara sa ni se mai para decat frumos, am pasit din nou pe Poiana Maicilor, unde nu mai fusesem cam de mult, am avut zapada si peiaje pe saturate; am mai petrecut si-un Revelion in deplasare, cu oameni veseli si frumosi, am uitat sa-mi pun dorinta la ora 12, probabil din cauza ca era"o dorinta cu multi de "si";

Daca in alti ani incepeam cu lista mea de obiective pentru anul nou-nout, anul acesta n-am prea avut vreme de scris sau gandit...am plecat direct la drum, cu o tura de incalzire in Cheile Laposului, 2 ianuarie 2014
Traseul Canionul Laposului – Saua Cupasului porneste din Cheile Bicazului, la cateva sute de metri dupa iesirea din tunel, prima parcare pe dreapta, are o lungime de circa 5 km, este marcat cu triunghi rosu, timp estimat 3 ore(noi am facut 2 ore, mers lejer). In prima parte, avem de urcat o panta destul de abrupta(mai ales dupa atatea sarbatori), pe o poteca ingusta, dar foarte circulata, marcajul este vizibil, traseul foarte curat(exceptie intrarea si iesirea din trase, aflate pe o proprietate privata si lasata in paragina). Ajungem la albia Laposului, marginita de un perete de stanca ce-ti taie rasuflarea, albia e secata, pietrele imense par jucarii ale uriasilor padurii, nu ratam ocazia sa ne "cataram" un pic pentru foto :);


Mergem pe malul stang al paraului, prin padure, sunt arbori recent cazuti, sunt portiuni de gheata si muuulte urme de ursi/ursuleti; Ni s-a alaturat si Mura, un caine curios, pe care il vom lasa in parcare, la intoarcere; Cascada de gheata de pe stanca din alti ani e aproape inexistenta; ajungem la fanariile din locul cunoscut sub numele “La Sodron” si visam cum o sa campam noi la vara pe-aici pe undeva, daca ne lasa Mos Martin; poteca face stanga si urca spre Saua Cupas, ultima ascensiune a acestui traseu,cu o deschidere la 360 grade. Ne tragem sufletul rapid in punctul de belvedere spre varfurile din jur, cele mai cunoscute fiind  Vf. Suhardul Mare (1504m) si Vf. Suhardul Mic (1344m), intrucat Tony vine cu propunerea a urcam pe Suhard :);




Coborarea o facem pe traseu punct rosu, prin padurea pustie si frunze uscate, pe un soare de toamna tarzie, la 12 suntem la masina....unde conspiratorii Tony si Flori fac o "reconfigurare traseu", propunand un Ceahlau, prin Stanile, propunerea e unanim acceptata, astel incat, la 12.47 incepem urcusul catre Dochia; Nu-mi amintesc sa fi stat vreodata in tricou pe 2 ianuarie in Ceahlau, dar ieri cam atat de frumos a fost....La Palarie, Gardul Stanilelor, Piatra Lacrimata sunt doar cateva din locurile de vis ale acestui traseu; caprele negre stateau si ele la taifas, spre deliciul nostru; O data ajunsi sus, s-a mai reconfigurat o data traeul, catre Vf Toaca; unde eu m-am sustras asceniunii(aveam nevoie de cateva clipe eu cu mine) si am savurat soarele si panorama, visand cu ochii deschisi la ceea ce urmeaza sa primim in acest an;



Ce a urmat, e mai putin interesant, deja face parte din traditie: Ciorba de legume la cabana, bocancii care i-au distrus picioarele lui Tony, poza de grup nelipsita din fata cabanei, coborarea...si-am incalecat pe-o sa, etc; De neuitat insa, apusul incredibil care ne-a colorat ziua aceasta atat de frumoasa! 
Nu pot decat sa-mi doresc sa fie prima dintr-un sir lung de "povesti" plictisitoare despre traee noi si vechi pe care vi le voi spune si voua, in acest an....e mai simplu asa, decat sa va spun cate-mi doresc :))