2 aprilie 2013

Jurnal - Oana Pellea



Am citit Jurnalul Oanei Pellea weekendul trecut, profitand ca e cam ultimul liber, pentru o perioada lunga de timp. L-am citit fara pauza, jumatate ziua, jumatate noaptea, cu emotie si nevoia de confirmare. Imi placea actrita Oana Pellea, distinctia si discretia ei. Jurnalul m-a lasat fara cuvinte. Mi se pare de o sinceritate dezarmanta, mai mult decat fapte si date precise, gasim un amalgam de ganduri, trairi, intrebari, o introspectie taioasa, de bisturiu. Nu ma asteptam sa citesc lucruri “normale”, chiar banale, dar adevarate, intamplari sau sentimente in care sa ma regasesc…Jurnalul trebuie citit si simtit, nu comentat….

Dupa ce am terminat cartea, am ramas cu o stare de coplesitoare singuratate. Ma gandesc cu tristete ca, in jurul nostru, sunt parca prea putini oameni profunzi, frumosi si, mai ales, de la care sa am ce invata. Deseori, discutiile au ceva superficial, depresiile noastre sunt mereu aceleasi (criza, bani, iubiti/iubite, job sau lipsa lor), ca ne ascundem emotia sau ramanem ascunsi in noi, de teama judecatii celor din jur…

Imi doresc in continuare sa cunosc oameni care sa ma lase uimita, sa ma provoace, sa ma faca sa cresc, sa imi fie dor de ei, pentru ca le-am zarit lumea frumoasa sau au o poveste de spus copiilor din noi… imi doresc sa revad acei oameni de care mi-e dor in fiecare zi… Sunt oameni care iti dau aripi si altii care ti le frang… 

Ce-mi place: Aventura lecturii. Sa nu am nimic de facut. Sa dau roata prin creierul meu. Sa fiu indragostita. Sa ma lupt cu defectele mele. Sa fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Sa ma impac cu oameni cu care la un moment dat nu ne-am inteles. Sa merg pe jos. Mirosul de hartie. Senzatia de a fi si de a nu fi aici si acum, in acelasi timp.Tuica. Pacea. Amintirile. Infrangerea rautatilor din mine. Patul tare. Sa fac cumparaturi. Salata de andive cu ananas, mere si portocale. Sa vad lumea. Sa caut in tot farama de bun si frumos. parcurile. Independenta mea. Muzica care e muzica si barbatii care sunt barbati. Sa ma caut si sa ma uit din cand in cand.”


“Din pacate, trebuie sa ne luam cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi sa ne despartim din cand in cand de noi. Dar cel mai usor si cu placere m-as desparti din cand in cand de mine. Ce bine ar fi sa ne uitam putin. Cred ca ne-am iubi mai mult cand ne-am regasi. Ce dor imi e sa-mi fie dor de mine.”


“Oricum inveti mai mult din trecerea unui nor decat din emisiunile facute doar ca sa ramai cu creierul linistit si gol. Da, televiziunea a devenit pe tot globul cel mai folosit detergent. Nu-i zice nici Ariel, nici Omo, ci pur si simplu televiziune. Detergentul televiziune va lasa creierele curate si mirosind placut. Folositi cu incredere. Spala tot.”


“Cand esti nemultumita sau ti se pare ca ai probleme…cand vii acasa, pune mana dreapta la spate si incearca sa te descurci numai cu mana stanga: sa dai foc la aragaz, sa te speli, sa iei ce-ti trebuie din frigider… Zece minute, nu mai mult… Si, dupa zece minute, ia-ti mana dreapta de la spate si uita-te la ea cu ochii, cu ochii tai de carne. Si ai sa vezi minunea! Ai sa vezi ce înseamna sa ai doua maini. Sau doua picioare. Ai sa intelegi ce inseamna sa fii sanatos in minunea Domnului. Si intreaba-te dupa asta: cat de importante erau problemele pe care credeai ca le aveai acum zece minute?”



“S-a spus ca ochelarii de soare s-au inventat pentru protectia solara. Nu cred. Da, pentru protectie, dar nu de soare. Purtam ochelari ca sa ascundem ce gandim, ca sa vedem, dar sa nu fim cititi”. Si eu port ochelari de soare, numai ca nu pot scapa de sentimental de tristete. Parca trisez…Mi-e greu sa ma uit prin ochelarii de soare in ochii oamenilor. E un schimb inegal. De fapt, umblam in spatele ochelarilor. De ce simt oamenii nevoia sa umble ascunsi dupa ceva ?!”


"Imi place lemnul. Are miros, are viata si are istorie. Iti spune o poveste. Ce poveste iti poate spune metalul ? Ma uit la masa de lemn la care sunt si ma gandesc cate pasari s-or fi odihnit pe copacul din care e facuta ?!Si cate cantece o fi ascultat ? De cate ori o fi inflorit? “ 


"Din nou dor de crapă pietrele. Cateodată, nu ştiu de ce, dorul mi se asociaza cu lupii care urla in pustiu"

3 comentarii:

  1. ma bucur ca nu sunt singura care are aceleasi pareri :)
    rox:*

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur nespus ca exista oameni frumosi ca doamna Pellea care ne dau aripi si oamenii in care gandurile ei fac ecou asa cum fac in mine...regret doar ca jurnalul ei are doar 200 si ceva de pagini...de ar mai fi de trei ori pe atat le as soarbe cu aceeasi patima cu care le am sobit pe primele...acum ma simt singura ca am terminat cartea...si domnul mi e martor am tras de ultimele pagini vreo trei zile numa sa nu se termine...mi e dor...irina

    RăspundețiȘtergere
  3. acelasi sentiment l-am avut si eu, de gol interior, de pustiu in jur, dupa ce am terminat cartea
    multumesc pt vizita

    RăspundețiȘtergere