26 martie 2013

Viata pe un peron - Octavian Paler


O carte deosebita, incarcata de simboluri si metafore, intrebari si “porunci”, o carte care necesita sa fie rumegata si recitita….eu am citit-o pentru prima data, cu un oarecare scepticism, fiindu-mi recomandata drept “un discurs asupra singuratatii, claustrarii si vinovatiei omului modern, indiferent de spatiu geografic, epoca, dar si o parabola a perioadei comuniste in care a fost scris”.
Intr-o gara fara nume, intr-un timp oarecare, o vara torida, Profesorul devine un Don Quijote al nevoii de comunicare, de a vorbi. Vorbeste, dar vorbeste in pustiu, intr-un gol definitiv, unde totul e mlastina si nisip, simbol al neantului si al mortii…sfideaza pustiul din jur dar mai ales din sine…

In gara asta am aflat ca frica de pustiu e si mai rea decat frica de oameni. Pustiul nu uita, nu iarta si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Pustiul nu bate cuie. El te omoara fara sa te atinga, fara sa te vada si fara sa te urasca. Pustiul nici nu viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau mai curat si mai infricosator.”

Peronul este locul simbolic al asteptarilor. Locul care ne ofera o alegere - sa mergem inainte sau sa ramanem pe loc. Este locul potrivit pentru a ne infrunta temerile, frica, spaimele ce ne bantuie.  Intotdeauna mi-au placut trenurile, plecarile, calatoriile, peroanele si garile. Dar, urasc despartirile. Asa ca astept si eu pe peronul meu, cu frica  mea, cu gandul catre zarile in care se mijeste uneori marea, alteori desertul nemilos….Asa cum v-am obisnuit, cateva citate, pentru a va starni curiozitatea :)

“Cand nu mai poti face nimic, cand te simti ca o ganganie in pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici:astept. Va veni, nu va veni ce astepti, nu se stie. Important e ca astepti. Din moment ce astepti, faci ceva. Ti-ai gasit o ocupatie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am invatat o noua meserie, aceea de a astepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decat aceea de a calatori, de a alerga, de a te imbulzi. Pentru ca atunci cand alergi, iti folosesti picioarele. Cand te imbulzesti, iti folosesti bratele. Dar cand astepti nu-ti folosesti decat puterea de a spera. Si aici e greutatea. Caci aceasta putere se uzeaza si ea, domnilor, ca orice lucru. Si, in clipa in care puterea de a spera s-a uzat, esti pierdut”.


“Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul. Te incapatanezi sa nu recunosti o evidenta. Ca orice cantec are un sfarsit. Oricat ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cand ea e acoperita de tacere. Cand tacerea e mai puternica decat muzica. Mi se repeta mereu ca frumusetea, vraja sunt provizorii. Ca dupa ele va urma tacerea. Pe masura ce inaintezi in emotie, te apropii si de sfarsitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu exista decat frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea.”


“Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor."


" Poate ca intre dragoste si lupta nu e nici o deosebire. Dragostea e lupta intre doua suflete si intre doua trupuri in care uneori nu e niciun invingator alteori niciun invins. Moartea pune punct si iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat. Mai are timp poate, doar sa regrete ca n-a iubit si luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur, care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu