29 martie 2013

Aventurile lui Oricine - Richard Bandler


Sunt oameni care ma inspira sau de la care ma inspir, oameni care imi aduc bucurii fara sa aiba nici cea mai vaga idee despre asta, momente care ma pun pe ganduri sau coincidente care imi provoaca insomnii....dar aici nu e vorba despre asta ci doar despre o carte; Ultima comanda la carti a fost zilele trecute si contine Jurnalul Oanei Pellea, pe care imi doresc sa-l citesc demult, Dan Puric-Despre omul frumos si Aventurile lui Oricine - Richard Bandler. 
Am inceput cu Aventurile, m-a intrigat ce am gasit pe internet despre ea, dar si niscaiva citate :) . Si da, n-o sa va spun mai mult decat ce gasiti in prezentarea de aici, in caz ca vreti sa o si comandati " O carte despre Oricine pentru Cineva, povesti si incercari prin care a trecut Cineva in cautarea a Ceva pe un taram aflat Oriunde, dar unde am fost cu totii, desi nu sunt sigur unde se afla, dar exista Undeva. Oricum, Bandler spune, de asemenea, povestea a Ceva in cautare de Orice care inseamna Ceva si va face sa va intrebati ce este Lucrul acela si daca este Nimic sau Totul. Totusi, cand am terminat de citit aceasta carte, am descoperit Cumva ca Ceva m-a indemnat sa citesc despre Oricine. Oricum, este o carte agreabila care merge Nicaieri si Pretutindeni pentru Oricine."

Ce mi-a placut mie
"Printre inimi de piatra si josnice vointe, ne tesem cu totii, viata. Pana ce focul pasiunii se uneste cu lumina iubirii pentru a topi si a mistui cu totul prostia si badarania...Altminteri, copiii mei, veti disparea, treptat, treptat..." (R Bandler)

"Calatoria mea a avut de-a face cu multi oameni si multe locuri si m-a dus la concluzia ca toate schimbarile se indreapta in directia cea buna, atunci cand inimii ii este lehamite de minte, si nu invers ! Deci, dedic aceasta carte, intai de toate, tuturor iluziilor ce mi-au insotit calatoria. Sa speram ca drumul lor le va conduce spre ceva mai valoros. Dedic aceasta carte, in special unei inimi, care stie ca Pasiunea poate aparea acolo unde nu te-ai astepta vreodata..."(R Bandler)

26 martie 2013

Viata pe un peron - Octavian Paler


O carte deosebita, incarcata de simboluri si metafore, intrebari si “porunci”, o carte care necesita sa fie rumegata si recitita….eu am citit-o pentru prima data, cu un oarecare scepticism, fiindu-mi recomandata drept “un discurs asupra singuratatii, claustrarii si vinovatiei omului modern, indiferent de spatiu geografic, epoca, dar si o parabola a perioadei comuniste in care a fost scris”.
Intr-o gara fara nume, intr-un timp oarecare, o vara torida, Profesorul devine un Don Quijote al nevoii de comunicare, de a vorbi. Vorbeste, dar vorbeste in pustiu, intr-un gol definitiv, unde totul e mlastina si nisip, simbol al neantului si al mortii…sfideaza pustiul din jur dar mai ales din sine…

In gara asta am aflat ca frica de pustiu e si mai rea decat frica de oameni. Pustiul nu uita, nu iarta si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Pustiul nu bate cuie. El te omoara fara sa te atinga, fara sa te vada si fara sa te urasca. Pustiul nici nu viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau mai curat si mai infricosator.”

Peronul este locul simbolic al asteptarilor. Locul care ne ofera o alegere - sa mergem inainte sau sa ramanem pe loc. Este locul potrivit pentru a ne infrunta temerile, frica, spaimele ce ne bantuie.  Intotdeauna mi-au placut trenurile, plecarile, calatoriile, peroanele si garile. Dar, urasc despartirile. Asa ca astept si eu pe peronul meu, cu frica  mea, cu gandul catre zarile in care se mijeste uneori marea, alteori desertul nemilos….Asa cum v-am obisnuit, cateva citate, pentru a va starni curiozitatea :)

“Cand nu mai poti face nimic, cand te simti ca o ganganie in pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici:astept. Va veni, nu va veni ce astepti, nu se stie. Important e ca astepti. Din moment ce astepti, faci ceva. Ti-ai gasit o ocupatie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am invatat o noua meserie, aceea de a astepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decat aceea de a calatori, de a alerga, de a te imbulzi. Pentru ca atunci cand alergi, iti folosesti picioarele. Cand te imbulzesti, iti folosesti bratele. Dar cand astepti nu-ti folosesti decat puterea de a spera. Si aici e greutatea. Caci aceasta putere se uzeaza si ea, domnilor, ca orice lucru. Si, in clipa in care puterea de a spera s-a uzat, esti pierdut”.


“Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul. Te incapatanezi sa nu recunosti o evidenta. Ca orice cantec are un sfarsit. Oricat ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cand ea e acoperita de tacere. Cand tacerea e mai puternica decat muzica. Mi se repeta mereu ca frumusetea, vraja sunt provizorii. Ca dupa ele va urma tacerea. Pe masura ce inaintezi in emotie, te apropii si de sfarsitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu exista decat frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea.”


“Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor."


" Poate ca intre dragoste si lupta nu e nici o deosebire. Dragostea e lupta intre doua suflete si intre doua trupuri in care uneori nu e niciun invingator alteori niciun invins. Moartea pune punct si iubirilor si luptelor. Fiecare ramane atunci cu cat a iubit si cu cat a luptat. Mai are timp poate, doar sa regrete ca n-a iubit si luptat destul sau ca a trait ca un sarpe singur, care nu si-a gasit alt sarpe cu care sa se iubeasca sau sa se lupte."

25 martie 2013

Muntii de langa noi

Am observat ca e un obicei al celor care merg pe munte sa numere zilele petrecute la inaltime, pe munte, in turele lor, un fel de bilant personal, presupun. Eu nu mi-am propus sa fac asta, numarul e insignifiant decamdata pentru conditia de iubitor de munte "amator" in care singura ma incadrez :); dar nu ma pot abtine sa trec pe rabojul personal zilele bune si frumoase, petrecute pe dealuri, pe munti, pe drumuri, alaturi de prieteni dragi sau necunoscuti, la prima vedere. 
Pe langa intalnirile traditionale, sunt iesirile scurte, care merita mentionate, pentru starea de bine ca suntem impreuna, pentru starea de gratie intr-o dimineata de iarna, cand servim cafeaua in varf de Pietricica sau luam pranzul in padure, la "Pensiune"...

Intr-o dimineata libera si geroasa, cum au fost destule in februarie, ne-a scos Tavi la plimbare, pe Pietricica :D ; ne-a amagit cu o cafea, pana am ajuns in varf, la punctul de belvedere de la releu, de unde am admirat si Ceahlaul, tura de maxim o ora, mers lejer, bonus derdelusul de la coborare;




Intr-o nu stiu care seara, intr-un nu stiu care sat....am plecat in tura de noapte de la Izvorul Alb, 4 zapaciti, echipati cu frontale, telefon si restul inconstienta :); un urs ne-a luat-o inainte, dupa urmele proaspete din mijlocul drumului, dar nici noi nu ne-am lasat, pana n-am ajuns intregi la destinatie, cu inima cat un purice si cu urechile ciulite, urmarind urmele vietatilor din padure ; data viitoare luam si aparatul de fotografiat, ar fi pacat sa ne intalnim cu ursul si sa nu facem macar o poza :D


Ceahlaul are, pentru mine, un farmec aparte, desi e atat de aproape, il cunosc atat de putin; dupa multi ani in care nu am  putut urca pe munte, iarna asta mi-am dorit cel mai mult sa ajung pe Ceahlau, sa-l vad in toata splendarea lui hibernala. Desi initial se anuntasera mai multi participanti, am ramas 5, din care unul racit :); Vremea capricioasa si un senin de primavara la Izvorul Muntelui m-a lasat sa sper ca sus va rasari soarele si pentru noi. Au fost 2 zile grele, am urcat si coborat prin Jgheabul cu hotar, traseu nerecomandat iarna, pana la stanca Dochiei a fost putina zapada si mai multa gheata, sus, in jnepenis, stratul de zapada ajungea la 1 m si mai bine; Ceata si vantul ne-a dat de furca mai ales sus, pe platou; am furat cateva imagini cu umbre de stanca, norii aveau o viteza ametitoare, in ciuda aparatelor foto, parca. Ceahlaul a fost imbufnat de acesta data, nu ni s-a aratat, s-a ascuns in ceata densa si intr-o ninsoare deasa de martie; mi-a dat doar motive sa revin, nu renunt eu asa usor;





Jumatatea lui martie inseamna deja, pentru noi, intalnirea la cabana Diham, la Memorialul Gioni Babos. Pentru mine a fost prima participare la aceasta intalnire intre montaniarzi cu state vechi, veterani ai muntelui, alaturi de cei mai tineri si increzatori ca le vor calca pe urme. Desi am venit din 3 directii diferite, 3 grupuri, la momente diferite, cu peripetii si adrenalina, sus, la Cabana Diham Pheonix, am gasit caldura, oameni frumosi, multe povesti si cantece de chitara, un ceai cald si alte licori; Nelipsitul foc de tabara a fost intretinut chiar de cei carora le-a luat foc motorul la masina, oarecum ironic, dar semn ca viata merge mai departe, toate trec, doar amintirile raman. Weekendul a trecut repede, ne-am imprastiat duminica fiecare pe drumul lui, dar ne-am despartit prieteni si cu gandul la urmatoarea iesire :) ...





21 martie 2013

Cartea Soaptelor, Varujan Vosganian

Mi-e greu sa scriu despre “Cartea Soaptelor” (autor Varujan Vosganian); despre titlu, autorul spune ”In copilarie, am trait intr-o lume a soaptelor. Ele se rosteau cu bagare de seama. Abia mai tarziu am aflat ca soapta are si alte intelesuri, cum ar fi tandretea sau rugaciunea.”

E un roman atipic, cu personaje numeroase, conflicte multiple, planuri temporale suprapuse, granita intre realism si fantastic e firava sau lipseste cu desavarsire, suntem asigurati constant ca personajele si evenimentele sunt veridice;
Romanul ofera un tablou amplu asupra poporului armean inaintea genocidului din 1915-1916, pe parcursul acestuia si dupa aceea. Sunt relatate evenimente din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, despre ocupatia sovietica din Romania si despre efectele regimului comunist asupra societatii romanesti, dar si asupra comunitatii armene din Romania. Pe fundalul acestor evenimente istorice, se perinda in “scena” numeroase personaje,  cele mai multe dintre ele expatriati armeni sau descendenti ai acestora.
Personaje devin si obiectele - un radio, harti, stampile, nuci, o rasnita de cafea, samburi de rodie, un clopot, caluti din lemn - fiecare dintre acestea capata valoare simbolica si un rost in firul narativ al povestilor.“Focul era o faptura vie, se aseza langa noi la masa, ni se prelingea cu umbrele lui pe umeri, ne lungea fetele si ne adancea privirile”.

Cartea Soaptelor e si istorie si biografie si poveste, are simplitate, precizie şi cursivitate, cuvintele curg fabulos, precum basmele la gura sobei, apasa, aţîtă si subjuga. Imaginile sunt usor estompate sau intunecoase, dar vii; simtim mirosul aluatului cald, gustul vantului, aroma cafelei proaspat rasnite, bauta in tihna, un ritual aproape uitat, aroma nucilor prajite, a mirodeniilor insirate pe tarabe, a branzei in saramura din pravalii umede si umbroase; “Mestesugul cafelei il adusesera bunicii mei din Anatolia natala. Faceau cafeaua firesc, asa cum mestesugarul stie dupa gust daca lutul e bun sau nu de modelat. O faceau cu distinctie, dispretuitori fata de cei care beau cafeaua fara a-i sti rosturile”.

“Tocmai de aceea, slujind drept hrana pentru convoaiele desertului, rodia are exact 365 de samburi, un sambure pentru fiecare zi a anului. Daca Dumnezeu nu ar fi ales, dintre fiintele vii, mielul ca simbol al jertfei, Dumnezeu ar fi ales cu siguranta rodia. Din care nu poti sa musti, ca dintr-un mar, careia nu poti sa-i rupi boabele cu degetele, precum ciorchinele de strugure, pe care nu o poti manca dintr-o data, ca pe o capsuna, dar poti sa-i bei sangele, asa cum inca mai fac, in desert tuaregii, pentru a supravietui, cu sangele mieilor. Rodia, mielul tacut al Domnului.”
V-o recomand… fie o veti lasa dupa primele 10 pagini, fie n-o veti lasa din mana pana la final, desi se citeste pe indelete, rand cu rand, cu oarecare apasare. Exista si un album foto, atasat cartii, il puteti gasi aici. Si cateva citate:

“Oamenii se tem de moarte, tocmai pentru ca e adevarata.”
"Cum sa fotografiezi oglinda fara sa te vezi tu insuti in ea? Cum sa intelegi lumea, situandu-te inafara ei?"
"Ceasurile s-au inventat din neputinta de a stapani timpul, spunea nenea Simon, lasandu-se in perne moi, pe canapeaua din curte si inchizand ochii multumit. Ca si armele, care sunt un semn de neputinta si nu de putere."
" Daca te uiti intruna la un lucru, la acelasi lucru, nu-l mai vezi."

6 martie 2013

Chemarea Ingerului - Guillaume Musso

Anul acesta mi-am propus sa citesc, cat mai mult :). Asa ca, primesc carti, iau cu imprumut, cumpar, citesc. Cea mai recenta, primita cadou, am citit-o in cateva ore, intr-o noapte de sambata in care m-a prins vremea acasa. Este vorba de Chemarea Ingerului, de Guillaume Musso, face parte din colectia “Strada Fictiunii”.
Intriga e aparent simpla, pe aeroportul Kennedy, in New York, in sala de asteptare aglomerata, un barbat si o femeie se ciocnesc, isi cer scuze, apoi fiecare isi vede de drumul lui, fiecare cu telefonul celuilalt :). Madeline si Jonathan sunt protagonistii principali, despartiti de zece mii de kilometri: ea are o florarie la Paris, el se ocupa de un mic restaurant la San Francisco.
O data ajunsi la destinatiile lor, descopera ca au incurcat telefoanele mobile, ceea ce le complica viata in prag de sarbatori. Curiozitatea ii indeamna sa cerceteze telefonul celuilalt, iar ceea ce descopera e un intreg roman politist !
Mai multe detalii nu va dau, va spun doar ca e un roman usor de citit, relaxant, potrivit pentru un scenariu de film, desi unele aspecte sunt bine trase de par…are intriga, suspans, rasturnari de situatie, mister, inevitabil, si o poveste de dragoste, locatii boeme (v-am spus ca sunt indragostita de Paris, da :) ?!). Lectura placuta ! si 3 citate :)

“Un secret pe care-l pastram este ca un pacat pe care nu-l marturisim nimănui: germineaza, se alterează in noi si nu se poate hrani decat cu alte secrete”. ( Juan Manuel de Prada)

“Exista fiinte al caror destin este sa se intalneasca. Oriunde ar fi. Oriunde s-ar duce. Intr-o buna zi, se vor intalni”. (Claude Gallay)

“Cei mai frumosi ani sunt cei pe care nu i-ai trait inca” (Victor Hugo)

3 martie 2013

Un bonheur n'arrive jamais seul

"Viaţa e singurul spectacol la care merită să stai în primul rînd !"
Un film de weekend, o comedie romantică, de văzut în 2 sau nu neaparat :). Mie mi-a plăcut foarte mult, am rîs cu poftă, am admirat-o pe Sophie Marceau, în rolul feminin principal, o franţuzoaică veritabilă, elegantă, sexy şi cam "împiedicată" pe alocuri, cu 3 copii si 2 foşti soţi; Gad Elmaleh e Sacha Keller, actorul principal, pianist, boem, iubeşte petrecerile, prietenii şi fetele de 20 ani, are o fobie faţă de copii :)
Cei 2 nu au nimic în comun, dar se întalnesc şi povestea se ţese mai departe în jurul acestui "coup de foudre" cu scene amuzante, declaraţii, gesturi ameţitoare, muzică de calitate şi final fericit, cum altfel ! Vă mai spun doar că acţiunea se petrece în mare parte la Paris, un oraş de neuitat şi atît de drag mie.... Vizionare placută !