17 august 2009

CARTEA MIRONEI

Incet, incet, biblioteca mea capata forma si fond…am cartile de la Jurnalul, le astept pe celelalte comandate, vor veni in scurt timp…incet, incet, imi fac timp de citit, redescopar placerea noptilor dedicate lecturii….

Astazi, despre Cartea Mironei, Cella Serghi….(ma regasesc intr-un fel aparte, in fiecare din personajele Cellei Serghi, am mai spus-o, in zbuciumul, cautarea si tumultul cu care se deapana viata lor…)


“voiam sa scriu o singura carte, cu o singura viata, a mea.”

Cartea Mironei este o carte despre viata, despre dragoste si razboi, despre devenire, despre regasire…pana la un punct, imi aminteste de Diana Slavu, din Panza de paianjen, tanara, frumoasa, inteligenta, sensibila, cautand dragostea…
Dincolo de asemanari, Mirona apartine unei familii instarite, pleaca la Paris sa studieze, il intalneste pe Stefan, un barbat cu 20 ani mai in varsta, fermecator, dar insurat, de care se indragosteste si pe care il idealizeaza ani de-a randul, timp in care distanta, razboiul, casnicia lui, ii despart; la Paris, are drept prieteni personaje puternice, eroi, oameni drepti, generosi, capabili de sacrificii inumane, fata de care preocuparea ei perpetua, declarata, ca “ scrie un roman” pare puerila, lipsita de implicare, in afara timpurilor in care traieste;

Intoarsa in tara, dupa ani de asteptari zadarnice si umilinte, realizeaza ca Stefan nu se poate desprinde de tiranica lui sotie, si il vede cu alti ochi: ”conventional, infatuat si gaunos, un leu de circ, dresat, ascultator ca un catel”

Idealista, crezand pana la capat in destinul ei de scriitoare, Mirona se transforma si “creste” odata cu prefacerile istorice ale epocii sale, narator si personaj, in acelasi timp, sensibila, dar fin observator, devine o emblema, un model al devenirii femeii, de la “orbire”, la constiinta valorii de sine si a dragostei veritabile…


Cateva fragmente….

mi-era dor de iubire…un dor vechi si cumplit…si poate o veche teama de a trece prin viata fara sa traiesc, fara s-o fi trait! Mangaieri, sarutari, cuvinte bune si dulci, ca miezul de paine calda, cuvinte patrunzatoare, rascolitoare, ca parfumul tuberozelor; ma incredintam iar ca fericirea exista. Era fragila clipa….”

“voiam altadata sa traiesc in fiecare din picaturile ei, sa fiu nepasatoare ca ploaia. Dar asta nu se mai poate, ploaia trebuie sa traiasca prin mine.”

“ocrotirea lui mi-a fost haina. Dragostea lui mi-a fost adapost….mi se pare ca am fost bolnava. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. M-am hranit numai din amintirea unor zile trecute, din nadejdi a caror singura seva erau febra, visul, inchipuirea mea….”

“- il iubesti?
- l-am iubit, aveam 19 ani si-mi asteptam eroul, cand l-am intalnit, mi s-a parut superb, primejdios si mandru…
- esti sigura ca ti-a trecut?
- Ai dreptate sa vorbesti ca de o boala. Parca am fost intoxicate, cred ca mediul in care am trait, familia si o anume literature m-au otravit in doze mici, as aca sa vad ca prin ceata. Imi placea tot ce era incert, nebulos. Ani de zile am trait, am gandit si am iubit in ceata….niciodata n-am simtit pamantul atat de aproape. Se lumineaza cerul, sau mi se pare?!”

2 comentarii:

  1. Ce inseamna ca acum "ploaia trebuie sa traiasca prin mine" ?

    RăspundețiȘtergere
  2. draguta prezentare!o voi citi si eu.

    RăspundețiȘtergere